Mandatory pre-surrender detention in European Arrest Warrant execution despite state of emergency and pandemic-related execution delays

Deliberând asupra contestaţiei formulate de persoana solicitată A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 23 din 10 martie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis solicitarea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Judiciar din Paris privind executarea Mandatului european de arestare nr. x, emis la data de 09.03.2020, prin care s-a solicitat predarea persoanei solicitate A., reţinându-se, totodată, că aceasta nu a fost de acord cu predarea.

S-a constatat că, persoana solicitată A. a fost reţinută conform Ordonanţei nr. 1824/II/5/2020, emisă la data de 09.03.2020, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, pentru 24 de ore, respectiv începând cu data de 09.03.2020, orele 22:00 până la data de 10.03.2020, orele 22:00.

În temeiul art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate A. pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 10.03.2020 până la data de 8 aprilie 2020, inclusiv, şi predarea acesteia către autoritatea judiciară din Franţa, cu respectarea termenelor prev. de art. 112 din Legea nr. 302/2004, republicată, urmând a fi dedusă perioada reţinerii şi arestării preventive.

În baza art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare în vederea predării persoanei solicitate A. către autoritatea judiciară din Franţa.

Cheltuielile judiciare ocazionate pe teritoriul statului român de executarea mandatului european de arestare, precum şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, Parchetul de pe lângă Tribunalul Judiciar din Paris a emis la data de 09.03.2020, pe numele persoanei solicitate A., Mandatul european de arestare nr. x, în vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârşirea a trei infracţiuni, respectiv, furturi comise în grup organizat, fapte prev. de art. 311-1, 311-9, 311-13, 311-14, 311-15 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de crime, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 450-1, 450-3 şi 450-5 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de delicte pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 10 ani închisoare.

S-a arătat că, la data de 19 februarie 2019, Oficiul central de combatere a delincvenţei itinerante (office central de lutte contre la dilinquance itinerante) a fost sesizat în vederea începerii unei anchete privind un grup infracţional organizat format din cetăţeni români care comiteau furturi din camioanele care circulau pe autostrăzile din Franţa. Astfel, în timp ce camionul se afla în trafic, făptuitorul urca în camion intrând prin efracţie în remorcă, după care dădea marfa complicilor aflaţi într-un autovehicul lipit de camion. Acest mod de operare implica folosirea a trei sau patru vehicule şi a unui grup de aproximativ zece indivizi pentru a asigura securitatea operaţiunii. S-a reţinut că ar fi fost comise în această modalitate douăzeci şi unu de furturi, în perioada mai 2018 - noiembrie 2019, prejudiciul produs ridicându-se la circa 3,5 milioane de euro.

Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut că statul solicitant a învederat că cercetările efectuate au dus la identificarea numitului A. ca având legături cu alţi membri ai grupului, acesta fiind văzut în 2019, cu ocazia comiterii de furturi.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu dispoziţiile legale incidente, instanţa de fond a reţinut că persoana solicitată se afla în situaţia prevăzută de art. 97 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 302/2004 republicată, fiind urmărită pentru fapte ce dădeau loc la predare între statele membre ale Uniunii Europene, fără a fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, nefiind incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz la predare, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 99 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, curtea de apel a reţinut, în urma efectuării verificărilor impuse de procedura prealabilă prev. de art. 100 din Legea nr. 302/2004, republicată, că persoana solicitată nu era cercetată de către autorităţile judiciare române într-o cauză penală.

În consecinţă, în considerarea aspectelor învederate, instanţa de fond a autorizat predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare din Franţa, sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România, potrivit art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.

De asemenea, în temeiul art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, instanţa de fond a dispus arestarea persoanei solicitate A. pentru o perioadă de 30 de zile, în scopul predării acesteia către autoritatea judiciară franceză, cu argumentarea că cerinţele prevăzute de art. 223 alin. (2) din C. proc. pen. sunt îndeplinite prin prisma naturii şi specificului infracţiunilor pentru care s-a solicitat predarea, întrucât, aşa cum rezultă din descrierea sumară a circumstanţelor de fapt, activitatea pretins infracţională organizată are o gravitate deosebită.

Împotriva Sentinţei penale nr. 23 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat contestaţie persoana solicitată A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 11 martie 2020.

Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A., în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar notează că, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată:

"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate". Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează în sensul că:

"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reţine că în cauza pendinte, respectând rigorile legii, prima instanţă a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare cu număr de referinţă 19189000459, emis la data de 09 martie 2020, de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Judiciar din Paris, faţă de persoana solicitată A., în vederea efectuării urmăririi penale în legătură cu săvârşirea infracţiunilor de furturi comise în grup organizat, fapte prev. de art. 311-1, 311-9, 311-13, 311-14, 311-15 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de crime, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 450-1, 450-3 şi 450-5 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracţional în vederea comiterii de delicte pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 10 ani închisoare.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a constatat în mod corect, pe de o parte, că infracţiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă intră în categoria faptelor prev. de art. 97 alin. (1) pct. 1 şi 18 din Legea nr. 302/2004, care dau loc la predare fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, nefiind incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz la predare, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 99 alin. (1) lit. a) - c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, că persoana solicitată nu a ridicat obiecţiuni cu privire la identitatea sa.

În continuare, în considerarea dispoziţiilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, notează că din actele şi lucrările existente la dosarul cauzei rezultă că persoana solicitată nu este cercetată de către autorităţile judiciare române într-o altă cauză penală.

Astfel, în raport cu aspectele învederate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal, a autorizat predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Franţa şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării.

Prin urmare, în acest context, evaluând atât criticile concrete formulate de către contestatorul persoană solicitată, prin apărător ales, cât şi susţinerile prezentate de către procurorul de şedinţă, cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Înalta Curte notează că persoana solicitată A. a criticat sentinţa penală atacată sub aspectul măsurii preventive luate în vederea predării, din perspectiva faptului că atât în statul solicitat, cât şi în statul solicitant s-a decretat starea de urgenţă pe o perioadă limitată, cu posibilitatea prelungirii, ca urmare a pandemiei declanşate de către coronavirusul SARS-CoV-2.

Or, astfel cum s-a menţionat în cele ce preced, arestarea preventivă în vederea predării este obligatorie în situaţia dată în care s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, legea nu reglementează nicio alternativă.

Astfel, sunt incidente dispoziţiile art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, potrivit cărora:

"După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile C. proc. pen. cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea sistematică a textelor care reglementează luarea măsurilor preventive pe parcursul procedurii, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de punere în executare a unui mandat european cuprinse în art. 104 alin. (11) şi (13) din Legea nr. 302/2004 rezultă că măsura arestării este obligatorie şi se dispune de îndată atunci când s-a admis sesizarea şi s-a dispus predarea. În acest sens, instanţa de control judiciar notează că dispoziţiile art. 104 alin. (9) - (11) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, sub aspectul posibilităţii înlocuirii măsurii arestării cu o altă măsură mai blândă, în condiţiile prevăzute de art. 211 - 222 din C. proc. pen., sunt aplicabile doar în cursul judecăţii, nu şi după rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, hotărâre prin care se dispune, în mod obligatoriu şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării.

În continuare, în referire la argumentul privind incertitudinea predării în contextul instituirii stării de urgenţă, Înalta Curte reţine că Legea nr. 302/2004 reglementează cu cuprinsul art. 113, termenul în interiorul căruia trebuie să se realizeze predarea, cât şi sancţiunea care intervine în caz contrar, astfel:

"(1) Predarea se realizează de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare.(2) Dacă din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, predarea nu se poate efectua în termenul stabilit de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi autoritatea competentă a statului emitent, aceasta va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită. (3) În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte (...)"

Prevederile de mai sus se completează sub aspectul duratei măsurii preventive cu dispoziţiile art. 104 alin. (10), teza finală Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală:

"În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile."

Relativ la posibilitatea de a se dispune suspendarea predării în aplicarea directă a dispoziţiilor art. 23 din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare, Înalta Curte constată că prevederile respective pot deveni incidente exclusiv în faza executării hotărârii de predare, nu şi în etapa de judecată când singurele opţiuni în cazul admiterii sesizării sunt fie punerea în executare a mandatului european şi dispunerea predării, fie amânarea predării în situaţiile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 23 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, purtând denumirea marginală "Termenul pentru predarea persoanei", prevede următoarele:

"(1) Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autorităţile implicate.

(2) Aceasta este predată în termen de cel mult zece zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3) În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alin. (2) este împiedicată de un caz de forţă majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare şi autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă şi convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4) În mod excepţional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viaţa sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect şi convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită.

(5) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) - (4), în cazul în care persoana se mai află în detenţie, ea este pusă în libertate."

Se observă că textul reglementează într-adevăr două ipoteze în care predarea nu are loc din motive obiective, ambele vizând împrejurări ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de predare.

În primul caz, situaţia premisă este aceea că predarea nu a avut loc în zece zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus, predarea fiind împiedicată din motive de forţă majoră, situaţie în care se convine asupra unei noi date de predare. De altfel, art. 113 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală transpune această dispoziţie de o manieră chiar mai puţin restrictivă decât aceea din decizia cadru. Se remarcă faptul că în acest caz predarea nu este nici amânată şi nici suspendată, ci se stabilesc termene succesive în vederea executării. Există probabilitatea ca, în considerarea măsurilor restrictive luate în vederea combaterii răspândirii Covid-19, aceste norme să devină incidente şi faţă de persoana solicitată în cauză, însă aplicarea lor este o chestiune de executare propriu-zisă ce excedează obiectului judecăţii.

În ce priveşte a doua ipoteză reglementată de alin. (4) a articolului respectiv, a cărei incidenţă atrage suspendarea temporară a predării, Înalta Curte constată că această dispoziţie a fost transpusă, art. 114 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind amânarea predării menţionând că în materia mandatului european de arestare sunt aplicabile printre altele şi dispoziţiile art. 58 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, potrivit cărora predarea poate fi amânată atunci când "din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia (...)".

Aşadar, textul se referă la o situaţie personală deosebită a persoanei solicitate care reclamă amânarea predării şi nu este incident în cauză în condiţiile în care nu a fost evidenţiată o astfel de situaţie, ci s-a invocat strict starea pandemică şi implicaţiile ei. Or, situaţia epidemiologică internaţională determinată de răspândirea infecţiilor cauzate de coronavirusul - SARS-CoV2 este o împrejurare exterioară ce ar putea avea consecinţe asupra executării hotărârii de predare în sensul art. 113 din Legea nr. 302/2004, aşa cum s-a precizat în precedent.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită, conform dispoziţiilor art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, este temeinică şi legală, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 23 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020.

Deopotrivă, reţinând culpa procesuală a persoanei solicitate A. în formularea prezentei contestaţii, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 253 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei. La stabilirea cuantumului onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, Înalta Curte are în vedere faptul că acordarea onorariului în cuantumul integral stabilit prin protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi Uniunea Naţională a Barourilor din România este condiţionat de acordarea de asistenţă judiciară pe tot parcursul fazei judiciare pentru care a fost desemnat apărătorul respectiv, aspect ce rezultă implicit din interpretarea art. 6. Astfel, potrivit articolului menţionat "Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează, potrivit art. 91 alin. (4) din C. proc. pen., la prezentarea apărătorului ales. În acest caz, procurorul prin ordonanţă sau, după caz, instanţa prin încheiere, va dispune plata onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru prestaţiile efectuate până la data încetării însărcinării, ţinându-se cont de timpul necesar studierii dosarului, complexitatea cauzei, durata şi numărul actelor de urmărire penală la care apărătorul a luat parte sau numărul de termene la care a fost prezent în faţa instanţei. Onorariul astfel stabilit nu poate fi mai mic de 25% din valoarea onorariului ce ar fi fost cuvenit dacă prestaţia avocaţială din oficiu ar fi fost finalizată."

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 23 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 253 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 martie 2020.

GGC - NN