Defendant's cassation appeal rejected; conviction and demolition order for unauthorized construction upheld.

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 235 din data de 28 iunie 2018 a Judecătoriei Turda, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 200 zile amendă penală, cu 150 de RON ziua de amendă, adică 30000 RON amendă penală conform prevederilor art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, prevăzută de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991.

S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 C. pen. privind înlocuirea amenzii penale cu pedeapsa închisorii.

În baza art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

A fost obligat inculpatul să desfiinţeze lucrările executate după data de 17.09.2013 la construcţia situată în Turda, strada x (imobil lipit de locuinţa inculpatului situată administrativ în Turda, str. x) - să readucă această construcţie la stadiul de construcţie compusă din fundaţie de beton armat şi un nivel construit din cărămidă ceramică.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1115/A/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 235 din data de 28 iunie 2018 a Judecătoriei Turda.

Împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 22 noiembrie 2018.

Prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cadrul motivelor de recurs în casaţie formulate, inculpatul a arătat că, potrivit doctrinei, se poate încadra în cazul de recurs în casaţie invocat situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care constituie contravenţie sau abatere disciplinară ori o faptă care ar putea atrage numai răspunderea civilă.

De asemenea, s-a mai arătat că, tot potrivit doctrinei, ar fi justificat să se încadreze în acest caz de casare şi situaţiile în care legea penală prevede că fapta nu constituie infracţiune în anumite împrejurări, cum ar fi existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (în contextul legii noi - cauze justificative sau de neimputabilitate), cu condiţia ca instanţa de recurs să nu constate împrejurări cerute de lege, ci aceste împrejurări să fi fost constatate de instanţele de fond. În acest sens, s-a arătat că dacă instanţele de fond au făcut aceste constatări, însă au dat o interpretare greşită legii penale cu privire la condiţiile de aplicare a cauzei, atunci recursul în casaţie ar fi admisibil.

S-a mai considerat că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa de vinovăţie prevăzută de lege constituie alte cazuri în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, respectiv cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., distincte de acela al neprevederii faptei în legea penală, de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., este greu de crezut că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I este diferit de cel la care se referă cazul de casare de la articolul 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În acest sens, s-a apreciat că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, inculpatul A. a arătat că a solicitat atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile privitoare la starea de necesitate sau a excesului imputabil, apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru aplicarea acestor instituţii juridice.

În acest sens, a susţinut că se impune menţionat faptul că noul corp de clădire nu a fost edificat lângă cel vechi astfel cum reţine prima instanţă, ci lipit de acesta, lucru care rezultă, printre altele, şi din declaraţia martorului B., cât şi din fotografiile de la dosarul cauzei care ilustrează diferite etape ale construcţiei, însă sub nicio formă din fotografia de la fila x d.u.p la care face referire prima instanţă, întrucât aceea fotografie ilustrează imobilul după finalizarea lui şi aplicarea tencuielii decorative uniforme pe ambele corpuri de clădire, iar trimiterea la acea fotografie s-a făcut într-un mod superficial de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte modalitatea alternativă de a salva bunul de la pericol, respectiv vechiul corp de clădire edificat în mod legal, inculpatul a criticat motivarea primei instanţe care a reţinut că "în momentul în care s-a dispus oprirea lucrărilor, inculpatul (pentru a înlătura pericolul invocat) avea la dispoziţie mai multe variante legale de înlăturare a pericolului, printre care: să desfiinţeze construcţia nouă lipită de cea veche şi astfel să readucă construcţia veche la stadiul anterior începerii construcţiei noi; să acopere spărturile (golurile) din peretele exterior al construcţiei vechi şi să efectueze dispozitive de drenare a apei astfel încât apa pluvială să nu stagneze în imediata vecinătate a peretelui exterior al casei vechi".

În opinia recurentului, modalitatea alternativă de salvare a bunului de la pericol indicată de instanţă ar fi dus tot la săvârşirea infracţiunii întrucât "acoperirea spărturilor (golurilor) din peretele exterior al construcţiei vechi" presupunea zidirea acestor spărturi, adică executarea lucrărilor de construire după ce s-a dispus oprirea acestora.

În continuare, recurentul a mai opinat şi în sensul că s-ar pune, eventual, problema proporţionalităţii faptei săvârşite şi valoarea protejată, caz în care trebuia analizat dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale excesului neimputabil în acţiunea de salvare prin analiza împrejurărilor concrete în care a fost săvârşită fapta şi consecinţele care s-ar fi putut produce în concret.

De asemenea, s-a susţinut că prima instanţă a mai identificat o modalitate alternativă de evitare a pericolului, respectiv acela de a evita autodemolarea vechiul corp de clădire din cauza infiltrării apei pluviale în pereţi şi anume "să efectueze dispozitive de drenare a apei astfel încât apa pluvială să nu stagneze în imediata vecinătate a peretelui exterior al casei vechi". Deşi soluţia apare ca fiind destul de ingenioasă, în opinia inculpatului, aceasta este aproape imposibil de pus în practică având în vedere că şi acoperişul vechii construcţii a fost parţial decopertat, aspect care permitea apelor pluviale să cadă direct pe peretele prin care s-a făcut legătura cu noua construcţie, iar pe de altă parte nu a reuşit să obţină o autorizaţie post-factum şi încă efectuează demersuri în acest sens, ceea ce înseamnă că ar trebui să menţină în funcţiune aceste "sisteme de drenare a apei" inclusiv în prezent şi la fiecare ploaie să continue împreună cu ceilalţi membri ai familiei să scoată apa din vechea construcţie cu găleţile.

Prin aceleaşi motive recurs în casaţie, inculpatul a arătat că nicio instanţă nu a exclus existenţa pericolului de demolare a casei din cauza condiţiilor meteorologice care erau nefavorabile. Mai mult de atât, ambele instanţe au admis implicit, prin motivarea realizată, existenţa acelui pericol datorat precipitaţiilor abundente specifice anotimpului de toamnă, însă, aplicând normele de drept la starea de fapt, au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile stării de necesitate sau ale excesului neimputabil, întrucât nu este îndeplinită condiţia proporţionalităţii acţiunii de salvare.

Faţă de aspectele anterior arătate, inculpatul A. a solicitat să se constate că, în principal, sunt îndeplinite condiţiile stării de necesitate, iar în subsidiar, cele ale excesului neimputabil şi, pe cale de consecinţă, să se dispună achitarea acestuia.

Un alt motiv de recurs în casaţie invocat vizează lipsa situaţiei premisă a infracţiunii. Astfel, s-a arătat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de continuare a lucrărilor de construcţii după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 24 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 50 din 1991. Însă pentru a exista infracţiunea reţinută în sarcina sa, un organ de control al statului trebuia să identifice lucrările efectuate până la momentul controlului şi să dispună oprirea efectuării lucrărilor cu privire la o construcţie determinată.

Referindu-se la procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională nr. x din 17.09.2013, inculpatul A. a arătat că agentul constatator a constatat executarea unei construcţii pe strada x nr. 11A, compusă din fundaţie de beton armat şi un nivel construit din cărămidă ceramică, fără a deţine certificat de urbanism şi autorizaţie de construire.

Conform pct. 7 din actul administrativ, un reprezentant al primarului municipiului Turda a dispus (deşi nu a fost la faţa locului) sistarea lucrărilor şi desfiinţarea construcţiilor fără autorizaţie de construire. Însă agentul constatator sau reprezentantul primarului municipiului Turda nu a determinat, într-un mod care nu lasă urmă de dubiu, care sunt lucrările cu privire la care s-a dispus sistarea şi construcţia cu privire la care se solicita desfiinţarea.

Astfel, inculpatul a opinat că identificarea corectă a lucrărilor şi construcţiilor cu privire la care s-a luat măsura complementară de sistare şi desfiinţare era obligatorie pentru a se putea reţine infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, iar acest aspect este deosebit de important întrucât, în situaţia în care lipseşte ordinul autorităţii sau ordinul autorităţii se referea la alte lucrări sau alte construcţii, atunci în cauză este vorba despre o contravenţie şi nu o infracţiune.

Totodată, a arătat că, din procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională nr. x din 17.09.2013, nu rezultă că ordinul autorităţii se referă la lucrările şi construcţiile efectuate pe terenul situat pe strada x nr. 11 A sau pe cel situat pe strada x.

Tot în acest sens, inculpatul a arătat că instanţa de fond l-a condamnat pentru că a efectuat lucrări de construire la construcţia situată în localitatea Turda, str. x, însă, nu există un ordin al autorităţii administraţiei publice prin care să se dispună, în mod expres, sistarea lucrărilor şi desfiinţarea construcţiilor cu privire la această construcţie.

Astfel, inculpatul A. a opinat că, pentru a exista situaţia premisă a acestei infracţiuni, agentul constatator trebuia sa identifice, în mod clar şi fără echivoc, care sunt lucrările cu privire la care se dispune sistarea şi care sunt construcţiile cu privire la care se dispune desfiinţarea, iar modalitatea de redactare a procesului-verbal nu poate constitui situaţia premisă pentru reţinerea infracţiunii de continuare a lucrărilor de construcţii după dispunerea opririi acestora de către organele de control.

Concluzionând, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, achitarea sa şi înlăturarea obligaţiei de desfiinţare a lucrărilor executate după data de 17.09.2013 la construcţia situată în Turda, str. x, respectiv să readucă această construcţie la stadiul de construcţie compusă din fundaţie de beton armat şi un nivel construit din cărămidă ceramică

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, prin încheierea din 15 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători şi a acordat termen la data de 12 aprilie 2019, cu citarea recurentului-inculpat la adresele cunoscute.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că Decizia penală nr. 1115/A/2018 din 09 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

Din examinarea cererii de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte motivele invocate de recurentul inculpat A., în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că acesta a susţinut, în esenţă, că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive, lipsind latura obiectivă a infracţiunii, iar situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele inferioare nu constituie faptă de natură penală.

Înalta Curte a reţinut că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, instanţa supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. Aşadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Din modul în care recurentul a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate, Înalta Curte a apreciat că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv), recursul în casaţie fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că criticile recurentului inculpat privind reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Astfel, în temeiul art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în limitele precizate anterior.

Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Astfel, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, inculpatul A., în perioada 17.09.2013 - 03.12.2014 a procedat la edificarea unei construcţii constând în casă de locuit compusă din parter, 2 etaje şi mansardă, situată administrativ în Turda pe str. x, fără a deţine autorizaţie de construire şi după ce executarea lucrărilor a fost oprită de organele competente prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/17.09.2013.

Negând această situaţie de fapt, inculpatul A. a susţinut, în cadrul prezentului demers judiciar, că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii.

În acest sens, recurentul inculpat a susţinut că în cauză, sunt incidente dispoziţiile privitoare la starea de necesitate sau a excesului imputabil, faţă de împrejurarea că noul corp de clădire nu a fost edificat lângă cel vechi astfel cum a reţinut prima instanţă, ci lipit de acesta, lucru care rezultă, printre altele, din declaraţia martorului B., cât şi din fotografiile de la dosarul cauzei care ilustrează diferite etape ale construcţiei, şi nu din fotografia de la fila x d.u.p la care face referire prima instanţă, întrucât aceea fotografie ilustrează imobilul după finalizarea lui şi aplicarea tencuielii decorative uniforme pe ambele corpuri de clădire, iar trimiterea la aceea fotografie s-a făcut într-un mod superficial de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte modalitatea alternativă de a salva bunul de la pericol, respectiv vechiul corp de clădire edificat în mod legal, inculpatul a precizat că modalitatea alternativă indicată de instanţă ar fi dus tot la săvârşirea infracţiunii întrucât "acoperirea spărturilor (golurilor) din peretele exterior al construcţiei vechi" presupunea zidirea acestor spărturi, adică executarea lucrărilor de construire după ce s-a dispus oprirea acestora.

De asemenea, a susţinut că prima instanţă a mai identificat o modalitate alternativă de evitare a pericolului, respectiv acela de a evita autodemolarea vechiul corp de clădire din cauza infiltrării apei pluviale în pereţi şi anume "să efectueze dispozitive de drenare a apei astfel încât apa pluvială să nu stagneze în imediata vecinătate a peretelui exterior al casei vechi", însă, în opinia inculpatului, aceasta este aproape imposibil de pus în practică având în vedere că şi acoperişul vechii construcţii a fost parţial decopertat, aspect care permitea apelor pluviale să cadă direct pe peretele prin care s-a făcut legătura cu noua construcţie, iar pe de altă parte nu a reuşit să obţină o autorizaţie post-factum şi încă efectuează demersuri în acest sens, ceea ce înseamnă că ar trebui să menţină în funcţiune aceste "sisteme de drenare a apei" inclusiv în prezent şi la fiecare ploaie să continue împreună cu ceilalţi membri ai familiei să scoată apa din vechea construcţie cu găleţile.

Un alt motiv de recurs în casaţie invocat vizează lipsa situaţiei premise a infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv săvârşirea infracţiunii de continuare a lucrărilor de construcţii după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 24 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 50/1991.

Referindu-se la procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională nr. x din 17.09.2013, inculpatul A. a arătat că nu a fost determinat, într-un mod clar, care sunt lucrările cu privire la care s-a dispus sistarea, şi construcţia cu privire la care se solicita desfiinţarea, iar în situaţia în care lipseşte ordinul autorităţii sau ordinul autorităţii se referea la alte lucrări sau alte construcţii, atunci în cauză este vorba despre o contravenţie şi nu o infracţiune.

Totodată, a arătat că din procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională anterior menţionat nu rezultă că ordinul autorităţii se referă la lucrările şi construcţiile efectuate pe terenul situat pe strada x nr. 11 A sau pe cel situat pe strada x, fiind condamnat pentru că a efectuat lucrări de construire la construcţia situată în localitatea Turda, str. x, însă nu există un ordin al autorităţii administraţiei publice prin care să se dispună în mod expres sistarea lucrărilor şi desfiinţarea construcţiilor cu privire la această construcţie.

Astfel, inculpatul A. a opinat că, pentru a exista situaţia premisă a acestei infracţiuni, agentul constatator trebuia sa identifice, în mod clar şi fără echivoc, care sunt lucrările cu privire la care se dispune sistarea şi care sunt construcţiile cu privire la care se dispune desfiinţarea, iar modalitatea de redactare a procesului-verbal nu poate constitui situaţia premisă pentru reţinerea infracţiunii de continuare a lucrărilor de construcţii după dispunerea opririi acestora de către organele de control.

Altfel spus, criticând concluziile instanţelor de fond şi de apel cu privire la valoarea probatorie dată procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională de referinţă, precum şi interpretarea dată de acestea întregului material probator administrat în cauză, recurentul inculpat neagă baza factuală care a condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitând, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic al acuzaţiei care îi este adusă.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed, obiectul analizei prezentei căi de atac.

În esenţă, cazul de recurs în casaţie invocat în cauză, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. îşi găseşte aplicabilitatea şi în situaţia când există o cauză justificativă sau de neimputabilitate astfel cum prevăd dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, în raport de considerentele hotărârii recurate, prin care nu s-a exclus existenţa pericolului de demolare a imobilului din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, recurentul inculpat a invocat îndeplinirea condiţiilor stării de necesitate cu referire la excesul neimputabil.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut că inculpatul a invocat starea de necesitate, arătând că, oprirea lucrărilor era de natură să afecteze locuinţa sa şi a familiei sale, locuinţă ce se afla într-o stare de interdependenţă cu cea aflată în construire neautorizată, astfel că a optat în continuarea lucrărilor pentru a-şi salva casa.

Curtea a reţinut că susţinerile inculpatului referitoare la contextul de fapt de la data controlului, respectiv că un perete exterior al casei vechi era demolat parţial şi condiţiile meteo erau nefavorabile, chiar reale fiind, nu atrag incidenţa dispoziţiilor referitoare la excesul neimputabil în forma stării de necesitate în raport de evidenta disproporţie între acţiunea sa materială prin care a procedat la "salvarea" bunului de pericol şi însăşi situaţia de pericol reclamată.

Făcând referire la dispoziţiile art. 26 alin. (2) C. pen., invocate de altfel şi de către inculpat prin motivele de recurs în casaţie, instanţa de apel a apreciat că excesul neimputabil apare în momentul în care persoana nu a realizat, în momentul comiterii faptei că, prin salvare, pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă starea de pericol nu ar fi fost înlăturată. Din interpretarea textului de lege rezultă că nu este incompatibilă reţinerea stării de necesitate cu producerea conştientă a unor urmări mai grave decât cele care le-ar fi produs pericolul invocat, în măsura în care disproporţia nu este vădită.

Argumentaţia inculpatului în sensul că a procedat la continuarea lucrărilor după data de 17 septembrie 2013 pentru a salva locuinţa veche a familiei de la inundarea cu apă pluvială, materialitatea acţiunii inculpatului, de edificare a încă 3 nivele de construcţie, în decurs de 1 an de zile, a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind una evident disproporţionată în raport de situaţia de pericol invocată, astfel că, din perspectivă juridică, nu se poate reţine starea de necesitate ca şi cauză justificativă.

Deopotrivă, instanţa de apel a reţinut că situaţia "imperioasă de acţionare" în contra dispoziţiilor legale, anume că starea afirmată de pericol de ruinare a locuinţei sale deţinută legal, a fost creată chiar de el şi prin încălcarea repetată a legii, iar în acest cadru complet în afara legii, a fost descoperit şi sancţionat contravenţional inculpatul la data de 17 septembrie 2013 de către autorităţile locale competente din cadrul Serviciului Disciplina în Construcţii din Primăria Turda, fiind dispusă măsura opririi lucrărilor.

Totodată, răspunzând criticilor invocate de către inculpat, Curtea a apreciat că acceptarea în favoarea acestuia a incidenţei stării de necesitate ori chiar a depăşirii ei în comiterea infracţiunii constând în continuarea lucrărilor de construire ar fi de natură să înfrângă principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa culpă în obţinerea unui drept. Or, cum situaţia de criză invocată este rezultatul direct al conduitei inculpatului acesta nu se poate bucura de protecţia legii.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, în mod formal, incidenţa excesului neimputabil, în condiţiile în care starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel, relevă că edificarea construcţiei nu are nicio legătură cu săvârşirea faptei în stare de necesitate, argumentele invocate neavând vreo legătură juridică cu o pretinsă cauză de neimputabilitate.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obiectul cenzurii instanţei de casaţie este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speţă, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susţinerilor vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A..

Înalta Curte notează însă că susţinerile recurentului cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, prevăzută de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991, în forma reţinută în sarcina sa, vizează, în realitate, temeinicia situaţiei de fapt reţinute în cauză şi modul de apreciere a mijloacelor de probe administrate, nicidecum neprevederea faptei de legea penală, în sensul cazului de casare expres invocat.

Mai exact, susţinerile inculpatului A. în cuprinsul recursului în casaţie, prin care se evocă situaţia de fapt reţinută de instanţele ordinare ori interpretarea dată de acestea probatoriului administrat în cauză, constituie, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile inculpatului.

Or, astfel cum s-a arătat şi în considerentele încheierii din 15 februarie 2019 prin care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2019.

GGC - GV