Conflict of jurisdiction in divorce proceedings where the defendant resides abroad: application of the plaintiff's residence as the competent forum under the final provision of Article 915(1) of the Code of Civil Procedure

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 26 iulie 2014; exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului C. de către reclamantă; stabilirea locuinţei minorului la mama reclamantă; obligarea pârâtului să contribuie la cheltuielile de creştere, învăţătură, educare şi pregătire profesională a minorului, sub forma unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4 din venitul net realizat de acesta, începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul minorului sau până la noi dispoziţii; reluarea de către reclamantă a numelui purtat anterior căsătoriei, acela de "Giurgiu" pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suplinirea consimţământului pârâtului pentru ca minorul să poată călători în străinătate însoţit de reclamantă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 934 alin. (1), art. 919 alin. (1) lit. a), art. 453 C. proc. civ., art. 373 lit. b), art. 379 alin. (1), art. 919 alin. (1) lit. b), art. 383 alin. (3), art. 398, art. 400 alin. (1), art. 402, art. 529 alin. (2) C. civ., art. 17 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 30 din Legea nr. 248/2005.

Judecătoria Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 4604 din 17 aprilie 2019, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că ultima locuinţă comună a părţilor a fost în Germania, la adresa unde pârâtul continuă să locuiască.

Competenţa instanţei în privinţa cauzelor de divorţ este reglementată de art. 915 C. proc. civ., care stabileşte o derogare de la regula de drept comun consacrată de art. 107 C. proc. civ., în sensul că cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, cu condiţia ca cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie. În situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă nici unul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. La alin. (2) al art. 915 C. proc. civ. este reglementată competenţa şi pentru situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, când părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătorie sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

S-a reţinut incidenţa în speţă a tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care exclude incidenţa celorlalte teze ale acestei norme, în speţă negăsindu-şi aplicarea nici art. 915 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, având în vedere că, potrivit tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., competentă să soluţioneze cauza ar fi instanţa de la ultima locuinţă comună a părţilor, din Germania, dar ţinând cont de faptul că instanţele române sunt competente să judece cererea de divorţ a reclamantului, aşa cum s-a arătat anterior, devin aplicabile prevederile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că, în situaţia în care instanţa competentă să judece cauza nu se poate identifica, cererea va fi îndreptată, conform regulilor de competenţă materială, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sau Tribunalului Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 6207 din 2 octombrie 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamantă, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a pronunţa soluţia de declinare a competenţei, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că pârâtul nu are domiciliul şi nici reşedinţa obişnuită pe teritoriul României, iar reclamanta îşi are reşedinţa pe teritoriul României, în Timişoara.

Verificând competenţa internaţională a instanţelor române, a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile de divorţ, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin un an. Această condiţie este îndeplinită în speţă, faţă de împrejurarea că reclamanta a revenit în România în anul 2016, după separarea în fapt a soţilor.

Instanţa a apreciat că nu s-ar putea reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la competenţa atrasă de ultimul domiciliu comun al soţilor, întrucât art. 915 alin. (1) cuprinde reglementări exprese privind situaţia în care instanţele române sunt competente internaţional, iar pârâtul nu are locuinţa în ţară, situaţie în care competenţa este atrasă de circumscripţia locuinţei reclamantului.

Cum reşedinţa actuală a reclamantei este în Timişoara, judecătoriei din această circumscripţie îi revine competenţa de soluţionare a pricinii.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin prezentul demers judiciar instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra unei cereri de divorţ şi a cererilor accesorii acesteia.

În verificarea competenţei internaţionale în soluţionarea pricinii, dispoziţiile art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. prevăd că instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile de divorţ, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin un an.

Pentru a determina competenţa teritorială, în situaţia în care ultima locuinţă comună a soţilor şi locuinţa pârâtului nu se află în România, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care prevăd că atunci "când pârâtul nu are locuinţa în ţară, iar instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul".

Or, reclamanta are stabilit domiciliul în Timişoara, astfel cum reiese din cartea de identitate aflată la dosarul Judecătoriei Timişoara, valabilă până la data de 10.08.2021, locuind şi efectiv la această adresă din anul 2016, când a intervenit despărţirea în fapt a soţilor, sens în care această instanţă este competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată având ca obiect divorţ.

Pentru aceste considerente, constatând că la data sesizării instanţei, 1 octombrie 2018, reclamanta A. avea domiciliul în loc. Timişoara, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei din circumscripţia acesteia, şi anume Judecătoria Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - CL