Insurance subrogation: limitation period starts at actual indemnity payment, not the statutory 10-day deadline

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 ianuarie 2018, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând să fie obligat la plata sumei de 334.320 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii acordate în dosarul de daună x, cu dobânda legală calculată de la data plăţii despăgubirii şi până la data achitării integrale a debitului, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 1357 şi urm., art. 1522 şi art. 2210 C. civ., precum şi pe cele ale art. 3, art. 4 şi art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995.

Prin Sentinţa civilă nr. 724/25.04.2018, Tribunalul Sălaj, secţia civilă, a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 334.320 RON, despăgubiri, cu dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la achitarea integrală a debitului.

Prin Decizia civilă nr. 160/A/04.10.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că în mod greşit instanţele de fond nu au primit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Anume, pârâtul a arătat că înţelege să critice decizia recurată prin prisma aplicării greşite a unei norme de drept material, cu aplicare directă raportului juridic dedus judecăţii, anume a normei prevăzute de dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, la care instanţa de apel, deşi a făcut trimitere în cuprinsul considerentelor hotărârii, ulterior, a ignorat-o, fără a arăta motivele pentru care a lipsit-o de eficacitate.

Pârâtul a susţinut că norma de drept menţionată era aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii din punct de vedere al determinării momentului de la care curge termenul de prescripţie special de 2 ani, întrucât această normă completează dispoziţiile legale relative la momentul de debut al cursului termenului de prescripţie în materie de asigurare, dispoziţii prevăzute de art. 2527 C. civ.

Cu titlu prealabil, pârâtul a arătat că instanţa de apel a menţinut corect considerentele primei instanţe, potrivit cărora termenul de prescripţie aplicabil raportului juridic dedus judecăţii este cel de 2 ani, dat fiind că acţiunea în regres a asigurătorului se fundamentează pe însuşi contractul de asigurare.

Pârâtul a susţinut însă că din coroborarea normei generale, prevăzută de art. 2527 C. civ., cu norma specială, prevăzută de art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, rezultă că, în materie de asigurare, termenul de prescripţie curge de la expirarea termenului de 10 zile stabilit pentru plata de asigurător a despăgubirii către persoana prejudiciată, termen care, la rândul său, se calculează la data la care a existat o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea pe care asigurătorul este ţinut să o plătească.

Aşa fiind, pârâtul a susţinut că, în speţă, în raport de data pronunţării hotărârii penale definitive care stabilea despăgubirea ce trebuia plătită de asigurător, 7 ianuarie 2016, rezultă că termenul de 10 zile s-a împlinit la data de 18 ianuarie 2016, iar termenul special de prescripţie de 2 ani, la data de 18 ianuarie 2018, adică, anterior momentului înregistrării de către reclamantă a cererii de chemare în judecată, 19 ianuarie 2018 (cererea a fost transmisă, prin email, la 18 ianuarie 2018, însă după ora de închidere a programului de lucru al instanţelor).

Pârâtul a mai opinat că dacă s-ar constata corecte considerentele instanţelor de fond, potrivit cărora momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie coincide cu cel la care asigurătorul plăteşte despăgubirea, s-ar recunoaşte, implicit, faptul că asigurătorul beneficiază de o putere discreţionară de a stabili momentul de debut al termenului de prescripţie, fapt care, în opinia sa, ar contraveni dispoziţiilor art. 2515 C. civ.

Prin întâmpinare, reclamanta a cerut respingerea recursului, susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii.

Reclamanta a arătat că dreptul său de creanţă s-a născut, conform prevederilor art. 2210 alin. (1) C. civ., la momentul indemnizării persoanei vătămate, 20 ianuarie 2016, dată de la care creanţa sa era certă şi putea fi recuperată, conform dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 136/1995, pe calea acţiunii în regres, cu menţiunea că a înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 18 ianuarie 2018, înlăuntrul termenului de prescripţie de 2 ani.

Reclamanta a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul celor arătate prin Decizia nr. 3341/8 iulie 2003 şi a precizat că pârâtul face confuzie între termenul în care despăgubirea trebuie plătită de asigurător persoanei păgubite şi dreptul de regres recunoscut asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare, în speţă, împotriva pârâtului, a cărui vinovăţie a fost stabilită printr-o hotărâre penală care se impune, cu autoritate de lucru judecat,instanţei civile, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. pen.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 12 iunie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 160/A din 4 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 2 octombrie 2019.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În drept, regulile privind momentul de la care începe să curgă termenele de prescripţie, având în vedere efectul acestei sancţiuni - pierderea dreptului la acţiune - sunt prevăzute de lege, anume de dispoziţiile art. 2523 C. civ. şi urm. C. civ.

Dispoziţiile art. 2523 C. civ., care instituie regula în materie, prevăd următoarele: Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Una dintre excepţii este prevăzută de dispoziţiile art. 2527 C. civ. care statuează următoarele: În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevăd: Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Cât priveşte acţiunea în regres a asigurătorului, dispoziţiile art. 2210 alin. (1) C. civ., prevăd însă subrogarea asigurătorului: (1) În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Dispoziţiile art. 1597 alin. (1) C. civ., prevăd: (1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.

Interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2210 alin. (1) şi art. 1597 alin. (1) C. civ. impun concluzia potrivit căreia asigurătorul are deschisă calea acţiunii în recuperarea sumelor plătite (acţiunea în regres), întemeiată pe dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, din momentul în care acesta se subrogă în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării, care coincide cu momentul plăţii despăgubirii către persoana păgubită.

De altminteri, până la momentul în care operează subrogaţia, asigurătorul nu poate avea deschisă calea acţiunii în regres, întrucât neavând o creanţă în patrimoniul său, nu justifică interes pentru promovarea unei astfel de acţiuni.

Interpretarea dată normelor de drept menţionate se impune cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a înţeles să reglementeze în această materie, a asigurărilor, regresul anticipat.

Cât priveşte interpretarea rezultată din coroborarea dispoziţiilor art. 2527 C. civ. şi ale art. 36 alin. (5) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14 din 29 noiembrie 2011, potrivit căreia termenul special de prescripţie ar putea curge de la împlinirea termenului de 10 zile calculat de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, indiferent dacă acesta, asigurătorul, a făcut sau nu plata integrală ori parţială a sumelor de bani în interiorul acestui termen, se constată că nu poate fi primită.

O astfel de interpretare ar presupune înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 2210 alin. (1) şi art. 1597 alin. (1) C. civ., care prevăd în mod expres că asigurătorul îşi poate recupera creanţa doar ca efect al subrogării sale în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării, din momentul plăţii, şi, totodată, ar echivala cu recunoaşterea în favoarea asigurătorului a unui drept la regres anticipat, ceea ce nu îi este permis interpretului legii.

Aşa fiind, în raport de dispoziţiile legale menţionate, se constată că momentul plăţii efective a indemnizaţiei sau despăgubirii este momentul la care asigurătorul a cunoscut naşterea dreptului său la recuperarea sumelor plătite de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei şi, totodată, momentul de la care începe să curgă prescripţia, conform art. 2523 C. civ.

Cât priveşte dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în lipsa unei corelări cu dispoziţiile art. 2210 alin. (1) şi art. 1597 alin. (1) C. civ., rezultă că sunt incidente doar raportului juridic de despăgubire dintre asigurător şi beneficiarul asigurării şi pot fi invocate doar de către aceste părţi în vederea protejării drepturilor lor subiective, caz în care nerespectarea termenului de 10 zile prevăzut de aceste dispoziţii poate atrage răspunderea doar a asigurătorului pentru eventuale prejudicii cauzate persoanei păgubite, nu şi răspunderea asiguratului care, fiind terţ faţă de acest raport juridic, are a răspunde în faţă asigurătorului, pe calea acţiunii în regres, doar pentru despăgubirea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă.

În speţa supusă analizei, se constată că reclamanta, în calitate de asigurător, a plătit la data de 20 ianuarie 2016 persoanei păgubite, beneficiar al asigurării, despăgubirile stabilite printr-o hotărâre penală, dată la care s-a subrogat în dreptul beneficiarului asigurării şi de la care s-a născut dreptul la acţiunea în regres împotriva pârâtului, răspunzător de producerea pagubei.

Această dată, 20 ianuarie 2016, conform dispoziţiilor art. 2210 alin. (1) şi art. 1597 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2523 C. civ., marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie 2 ani pentru exercitarea acţiunii în regres, termen care s-a împlinit la data de 20 ianuarie 2018.

Rezultă că acţiunea în regres, înregistrată de reclamant, în calitate de asigurător, la data de 19 ianuarie 2018, pentru considerentele de drept mai sus arătate a fost exercitată în interiorul termenului de prescripţie.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a constata că în mod corect instanţele de fond, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, nu au primit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte nu poate primi critica formulată de pârât, potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie ar fi, în realitate, 18 ianuarie 2016, dată la care a expirat termenul de 10 zile stabilit în sarcina reclamantului pentru a plăti persoanei păgubite despăgubirea stabilită prin Sentinţa penală nr. 51/8 aprilie 2015 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2/A/7 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Cluj, cât timp, în speţă, asigurătorul nu s-a subrogat în drepturile beneficiarului asigurării la împlinirea acestui termen.

În acest context al analizei, este de menţionat şi că interpretarea dată de instanţele de fond dispoziţiilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, în vederea stabilirii momentului naşterii dreptului la acţiunea în regres, nu poate conduce la concluzia recunoaşterii în favoarea asigurătorului a unei puteri discreţionare în alegerea momentului de care începe să curgă prescripţia, astfel cum eronat afirmă pârâtul, cât timp interpretarea se impune în acord cu dispoziţiile art. 2523 C. civ. şi, respectiv, ale art. 2210 alin. (1) şi art. 1597 alin. (1) C. civ.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B., cu domiciliul ales în Cluj-Napoca, la SCA C. împotriva Deciziei nr. 160/A din 4 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA, cu sediul ales în Zalău, judeţul Sălaj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 octombrie 2019.

GGC - GV