Taxpayer's appeal over suspension of joint tax liability denied for lack of irreparable harm

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 278 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a solicitat suspendarea executării următoarelor acte:

(i) Decizia nr. 148/13.09.2016, emisa de Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti, privind soluţionarea contestaţiei formulata de dl. A. împotriva Deciziei nr. x/08.01.2016, privind angajarea răspunderii solidare a domnului A. cu debitorul B. S.R.L.; şi (ii) Decizia nr. x/08.01.2016, privind angajarea răspunderii solidare a domnului A. în solidar cu debitorul B. S.R.L., pentru obligaţii de plată datorate bugetului general consolidat de către debitoare, în suma totala de 1.073.054 RON, până la soluţionarea definitiva a acţiunii în contencios administrativ formulata împotriva actelor administrative a căror suspendare o solicită.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2612 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii DGRFP Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ca neîntemeiată.

Dispune restituirea către reclamant a cauţiunii consemnate în dosar.

2. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei nr. 2612 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegala şi netemeinică, aceasta fiind data cu aplicarea greşita a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte condiţia existentei unui caz bine justificat, a arătat recurentul că instanţa de fond a constatat, în mod corect, faptul ca este întrunita aceasta condiţie, cu referire la cea de-a doua ipoteza normativa reţinuta în sarcina sa, prevăzuta de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei de fond potrivit căreia pentru situaţia prevăzuta de art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 nu poate fi reţinută existenţa unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care ar fi de natură să creeze o îndoiala serioasa în privinţa legalităţii actului administrativ, s-a arătat că invocând reaua-credinţă, organele fiscale aveau obligaţia de a adopta măsura numai după administrarea unui probatoriu concludent menit să înlăture prezumţia legală stabilită la art. 14 alin. (2) C. civ.

A solicitat recurentul să se constate că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 162/08.01.2016 nu este motivată în conformitate cu dispoziţiile legale, fapt ce creează o îndoială serioasă în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrativ-fiscale în discuţie şi dovedesc îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat.

De asemenea, în ceea ce priveşte situaţia prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, s-a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că există o contradicţie evidentă între afirmaţiile şi acţiunile organelor fiscale, contradicţie evidenţiată şi instanţei de fond, în sensul că deşi au reţinut că societatea s-ar fi aflat în stare de insolvenţă încă din data de 06.09.2013, prin Decizia nr. 51, emisă în data de 01.04.2016, la peste 2 ani şi 6 luni, organele fiscale au dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, aşteptând soluţionarea definitivă a litigiului cu privire Ia contestarea creanţei fiscale în discuţie privind Codul de procedură fiscală.

Totodată, s-a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul ca prin Sentinţa civilă nr. 260/10.02.2016, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2015, instanţa de contencios administrativ competentă a dispus anularea deciziei de impunere în discuţie aspect care a creat o îndoială rezonabilă cu privire la temeinicia şi legalitatea Deciziei de impunere nr. x/29.03.2013.

Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, a considerat recurentul că, în mod eronat instanţa de fond a constatat faptul că în speţa nu ar fi fost îndeplinită această condiţie, în condiţiile în care s-a făcut dovada unui prejudiciu material viitor şi previzibil, punerea în aplicare de către organele fiscale a măsurilor dispuse, în condiţiile în care executarea silită a acestuia a fost deja demarată (aspect probat cu înscrisurile aflate la dosar), fiind în măsura să determine în orice moment instituirea popririi asupra conturilor bancare ale subsemnatului, precum şi instituirea sechestrelor asupra bunurilor aflate în patrimoniul subsemnatului şi vânzarea acestor bunuri, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei.

Având în vedere cele invocate s-a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii formulată de subsemnatul, cu consecinţa suspendării executării deciziei de angajare a răspunderii solidare.

3. Apărările intimaţilor.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata-pârâtă Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că recurentul nu a dovedeşte buna credinţă pentru a se bucura de dispoziţiile art. 14 din C. civ.

De asemenea, s-a arătat că simpla afirmaţie în sensul că nu datorează suma la care a fost obligat şi împrejurarea că punerea în executare a deciziei ar produce prejudicii materiale, nu sunt de natură a satisface cerinţele legii.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul, întemeiat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a solicitat suspendarea, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei nr. 148/13.09.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, privind soluţionarea contestaţiei şi a Deciziei nr. x/08.01.2016, privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului în solidar cu debitorul B. S.R.L., pentru obligaţii de plată datorate bugetului general consolidat de către debitoare, în suma totală de 1.073.054 RON.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare) etc.

Recurentul-reclamant, prin acţiunea dedusă judecăţii, a invocat argumente privind nelegalitatea actelor emise de organele fiscale, iar aspectele reţinute de prima instanţă în admiterea cererii de suspendare, respectiv că în speţa nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care nu se circumscriu împrejurărilor amintite mai sus, apte să producă o îndoială serioasă asupra legalităţii actului, ci sunt motive care vor fi analizate de instanţa învestită cu acţiunea în anulare.

Astfel, sunt întemeiate argumentele intimatei-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în sensul că reclamantul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actele contestate.

De asemenea, reclamantul şi-a fundamentat argumentele în susţinerea cazului bine justificat pe considerentele Sentinţei nr. 260/10.02.2016, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2015, sentinţă care însă a fost casată, fiind respinsă acţiunea formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.03.2013.

În ceea ce priveşte lipsa motivării în fapt a actului administrativ, aspect care poate face obiectul analizei instanţei învestite cu o cerere de suspendare, Înalta Curte reţine că în decizia atacată este realizată o descriere a faptelor pentru care s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi e) din O.G. nr. 92/2003, respectiv împrejurarea că deşi s-a apreciat că debitoarea S.C. B. S.R.L. este în insolvenţă, administratorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se adresa tribunalului cu o cerere în acest sens, precum şi că a fost restituită o suma de bani necuvenită de la bugetul general consolidat.

Recurentul reclamă, de fapt, împrejurarea că organul fiscal nu a motivat îndeplinirea condiţiei bunei-credinţe, or aceasta nu ţine de absenţa motivării actului administrativ ci de judecarea fondului cauzei.

Referitor la condiţia cazului bine justificat, în acord cu soluţia primei instanţe, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este probată.

Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa referitoare la iminenţa producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative astfel cum acesta este reglementată de Legea nr. 554/2004.

Obligarea la plata unei sume de bani nu este suficientă pentru a justifica îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Reclamantul, care are sarcina probei, trebuie să demonstreze în concret că punerea în executare a actului administrativ determină disfuncţii importante în activitatea sa, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

4.3. Soluţia instanţei de recurs

Pentru cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinţei nr. 2612 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2019.

GGC - NN