VAT reassessment for 2007 reinstated as inspection suspends prescription; deduction rights affirmed

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 septembrie 2014, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta societatea A. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat: anularea Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, constând în TVA suplimentară în sumă de 867.702 RON pentru perioada 01.01.2007 - 30.06.2012 şi penalităţi de întârziere în sumă de 130.155 RON pentru perioada 25.02.2007 - 25.11.2013; anularea, în parte, a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 293/26.09.2014, respectiv cu privire la suma totală de 997.867 RON, reprezentând TVA în sumă de 867.702 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 130.155 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 103 din 03 august 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea la capătul de cerere formulat de reclamanta societatea A. SA privind anularea dobânzilor/majorărilor de întârziere în cuantum de 332.823 RON, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 293/26.09.2014 şi a Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013, respectiv a RIF nr. x/28.11.2013, emise de pârâte, a admis excepţia prescripţiei invocată de reclamantă şi a constatat ca fiind prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare în sarcina acesteia pe anul 2007, a dispus anularea obligaţiilor fiscale suplimentare menţionate la pct. B3 din Decizia nr. 293/26.09.2014, aferente facturilor emise de B., C., D., E., F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora, a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate, în baza art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a redus onorariul consultantului fiscal la suma de 6.000 RON, a pus în vedere reprezentantului reclamantei să achite diferenţa de 4.000 RON în contul acestuia şi a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu parţial consultant fiscal.

3. Cererile de recurs declarate în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 103 din 03 august 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat cereri de recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1. Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a întemeiat pe dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

În mod greşit instanţa de fond a constatat că este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru anul 2007.

Având în vedere că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv în momentul în care se constituie baza de impunere care o generează, născându-se, totodată, dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată, pentru debitul de natura taxei pe valoarea adăugată aferent anului 2007, termenul de prescripţie, începe să curgă de la data de 01.01.2008 şi se împlineşte la data de 31.12.2012, dacă acesta nu a fost întrerupt sau suspendat, în conformitate cu prevederile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Or, în raport de data începerii acţiunii de inspecţie fiscală parţială (23.08.2012) şi de data emiterii deciziei de impunere (28.11.2013), termenul de prescripţie care a început să curgă de la data de 01.01.2008, a fost suspendat pe perioada 23.08.2012 - 28.11.2013, astfel încât dreptul de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2007, nu era prescris la data emiterii Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013.

În mod greşit instanţa de fond a dispus anularea obligaţiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de clienţii de retail B., C., D., E. şi F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora.

Documentele depuse de reclamantă sunt incomplete şi insuficiente, nefiind de natură a demonstra prestarea efectivă a serviciilor facturate, necesitatea prestării acestora şi măsura în care sunt aferente operaţiunilor sale taxabile.

Din analiza proceselor-verbale de recepţie a serviciilor menţionate, reiese că acestea nu reprezintă, în fapt, decât o înşiruire a facturilor de prestări servicii emise de clienţii de retail, cu identificarea numărului facturii, a datei de emitere, a valorii facturate şi cu descrierea succintă a denumirii serviciului, fără nicio altă menţiune din care să rezulte în concret în ce au constat serviciile facturate.

Mai mult, pe lângă aceste procese-verbale de recepţie, intimata-reclamantă nu a depus niciun alt document în baza căruia să justifice prestarea efectivă a serviciilor facturate, cum ar fi situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, documente cu caracter specific în funcţie de natura fiecărui serviciu prestat.

Soluţia primei instanţe este greşită şi în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - art. 453 din C. proc. civ., în raport de faptul că acţiunea a fost admisă în parte, iar complexitatea cauzei nu justifică cuantumul mare al cheltuielilor de judecată acordate.

3.2. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a întemeiat pe dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

În mod greşit instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei şi a constatat că este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2007.

Interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia dispoziţiile art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privitoare la suspendarea termenului de prescripţie prevăzute la art. 91, pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere vizează intervalul maxim de 6 luni reglementat de lege în care se poate efectua inspecţia fiscală, este eronată, atâta timp cât dispoziţiile art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 nu fac nicio referire cu privire la durata efectivă a inspecţiei fiscale.

Prima instanţă nu a avut în vedere faptul că termenul de 6 luni pentru durata efectuării inspecţiei fiscale, prevăzut de art. 104 din C. proc. fisc. , este un termen de recomandare, având ca scop minima afectare a activităţii contribuabilului, depăşirea acestuia nefiind de natură să atragă vreo sancţiune, în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens.

Având în vedere că inspecţia fiscală a început înăuntrul termenului de prescripţie de 5 ani, iar termenul de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă intre data începerii inspecţiei fiscale (23.08.2012) şi data emiterii deciziei de impunere (28.11.2013), este evident că dreptul de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru anul 2007, nu este prescris, depăşirea duratei inspecţiei fiscale neputând înlătura efectele suspendării termenului de prescripţie, în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens.

În mod greşit instanţa de fond a dispus anularea obligaţiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de clienţii de retail B., C., D., E. şi F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene avută în vedere de către instanţa de fond, nu este relevantă pentru situaţia de faţă, întrucât situaţiile respective se refereau la operaţiuni de fraudă fiscală cu TVA în amonte, fiind total diferite de operaţiunile care fac obiectul prezentei cauze. Pe de altă parte, chiar şi în aceste cauze, Curtea de Justiţie a condiţionat dreptul de deducere al TVA de prestarea efectivă a serviciilor.

În speţă, organele de inspecţie fiscală au constatat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru ca societăţii reclamante să i se acorde drept de deducere a TVA aferentă serviciilor facturate de clienţii de retail.

Existenţa unui contract de prestări servicii încheiat între părţi şi deţinerea unei facturi, nu sunt suficiente pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA înscrisă în factura primită, întrucât contribuabilul trebuie să justifice cu documente prestarea efectivă a serviciilor de către prestator, necesitatea achiziţionării acestora şi măsura în care sunt aferente operaţiunilor sale taxabile.

În susţinerea acestor afirmaţii este şi practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, spre exemplu, hotărârea pronunţată în cauza C-152/02, care prevede că: "dreptul de deducere trebuie să fie exercitat pentru perioada fiscală în care sunt îndeplinite cele două condiţii impuse prin această dispoziţie, şi anume că bunurile au fost livrate sau serviciile prestate şi că persoana impozabilă deţine factura sau documentul care, în conformitate cu criteriile stabilite de statul membru în cauză, poate fi considerat ca fiind o factură".

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată anulate, acestea sunt datorate în conformitate cu dispoziţiile art. II pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2013 privind reglementarea unor măsuri fiscale şi art. 1201 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare până la data de 1 iulie 2013.

De asemenea, în mod nelegal instanţa de fond a obligat pârâtele la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu parţial al consultantului fiscal, întrucât condiţia necesităţii întocmirii raportului de expertiză nu este îndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât expertiza nu a fost solicitată de către organele fiscale.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. SA a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâte, pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., republicat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimata-reclamantă a susţinut că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2007, arătând, în esenţă, că interpretarea dată de către recurente lipseşte de efect juridic dispoziţiile legale privind prescripţia în materie fiscală, întrucât, prevalându-se de prevederile privind suspendarea prescripţiei, fără a le corobora şi cu durata maximă a inspecţiei fiscale, organele fiscale pot desfăşura o inspecţie fiscală oricât timp doresc, fără a exista vreun sistem legal de contracarare pentru contribuabil.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de clienţii de retail B., C., D., E. şi F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora, în mod corect s-a reţinut că societatea reclamantă a depus în probaţiune toate contractele încheiate cu societăţile de retail sus-menţionate, în care aceste servicii accesorii vânzărilor prin lanţurile de mari magazine erau convenite contractual, precum şi facturi şi procese-verbale de recepţie privind prestarea serviciilor, fiind respectate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de art. 145 - art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 21 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 13 februarie 2020, faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că sunt fondate recursurile declarate în cauză de pârâte.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu preliminar, se reţine că, deşi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare care se circumscriu motivului de casare invocat de către recurente, instanţa de control judiciar le va trata unitar.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de recurentele-pârâte, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, se constată următoarele:

Criticile recurentelor-pârâte vizând soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei prescripţiei dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2007, sunt întemeiate.

Conform dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referinţă: "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."

Potrivit art. 98 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ: "(1) Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale. (2) La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior, în condiţiile alin. (1)."

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale, care este data menţionată în registrul unic de control, şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.

Art. 104 alin. (3) din actul normativ menţionat stabileşte că "perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, conform prevederilor alin. (1) şi (2)".

În cauză, în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare aferente anului 2007, în conformitate cu prevederile legale redate anterior, termenul de prescripţie începe să curgă la data de 01.01.2008 şi se împlineşte la data de 31.12.2012, dacă acesta nu este întrerupt sau suspendat, conform art. 92 din C. proc. fisc. .

Potrivit menţiunilor consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.11.2013, acţiunea de inspecţie fiscală parţială a început la data de 23.08.2012, înăuntrul termenului de prescripţie de 5 ani, în raport de data la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2007, iar Decizia de impunere nr. x a fost emisă la data de 28.11.2013.

În dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, dispoziţiile art. 92 alin. (2) lit. b) din C. proc. fisc. nu fac referire la durata efectivă a inspecţiei fiscale prevăzută de art. 104 din acest act normativ, text legal care nu instituie nicio sancţiune în cazul depăşirii duratei inspecţiei fiscale peste termenul de 6 luni.

Este necontestat că depăşirea duratei inspecţiei fiscale produce anumite consecinţe juridice dar în absenţa unor reglementări exprese în acest sens, nerespectarea duratei inspecţiei fiscale nu este de natură a înlătura efectele suspendării termenului de prescripţie în privinţa dreptului de a stabili obligaţii fiscale pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere.

Prin urmare, având în vedere că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2008 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, a fost suspendat pe perioada 23.08.2012 (data începerii inspecţiei fiscale) - 28.11.2013 (data emiterii deciziei de impunere), rezultă că dreptul de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2007, nu era prescris la data emiterii Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013.

În aceste circumstanţe, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de reclamantă, este neîntemeiată şi va fi respinsă, cu referire la această soluţie a instanţei de fond impunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea analizării obligaţiilor fiscale suplimentare aferente anului 2007.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare aferente facturilor emise de B., C., D., E. şi F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora, criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate.

Instanţa de control judiciar reţine că pentru acordarea dreptului de deducere a TVA trebuie dovedită îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond, prevăzute atât de reglementările fiscale naţionale, cât şi de jurisprudenţa comunitară, redate în mod judicios în considerentele sentinţei atacate.

Conform art. 65 din C. proc. fisc. , sarcina probei este partajată între contribuabil şi organul fiscal, în sensul că, pe de o parte, contribuabilul trebuie să dovedească actele şi faptele care au stat la baza solicitării adresate organului fiscal, respectiv îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă pentru existenţa şi exercitarea dreptului de deducere, iar autorităţile fiscale trebuie să dovedească pe bază de constatări proprii sau probe, existenţa unor elemente obiective din care să rezulte că deşi cerinţele legale pentru deducerea TVA sunt aparent întrunite, operaţiunile economice nu au în realitate un conţinut economic.

Este necontestat că potrivit art. 273 primul paragraf din Directiva 2006/12, statele membre pot impune alte obligaţii decât cele prevăzute în această directivă, pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA şi pentru a preveni evaziunea.

Legiuitorul român nu a impus contribuabilului alte obligaţii pentru justificarea deducerii TVA decât deţinerea unor facturi întocmite în conformitate cu prevederile legale şi utilizarea bunurilor/serviciilor achiziţionate în scopul operaţiunilor taxabile ale beneficiarului.

În acest context, sunt relevante şi argumentele conferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-664/16, (pct. 44 din hotărâre), în sensul că persoana impozabilă are obligaţia de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri şi servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operaţiuni supuse TVA-ului şi pentru care a achitat efectiv TVA-ul.

În speţă, instanţa de fond şi-a însuşit, motivat, concluziile raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, potrivit cărora nu au fost identificate nereguli care să justifice refuzul dreptului de deducere a TVA, prin prisma dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Susţinerile recurentelor-pârâte potrivit cărora societatea reclamantă nu a prezentat documente care să ateste că serviciile facturate au fost efectiv prestate şi că acestea sunt aferente operaţiunilor taxabile ale societăţii, sunt neîntemeiate.

În vederea dovedirii operaţiunilor derulate cu societăţile B., C., D., E. şi F., intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei facturi, contracte de prestări servicii şi procese-verbale de recepţie a serviciilor încheiate între societatea reclamantă, în calitate de beneficiar şi clienţii de retail, în calitate de prestatori, în cuprinsul cărora serviciile menţionate sunt aceleaşi cu cele stipulate în contractele încheiate, toate aceste documente dovedind că serviciile respective au fost prestate, fiind contractate de către societate în scopul utilizării lor în folosul propriilor operaţiuni taxabile, respectiv vânzarea zahărului.

În condiţiile arătate, în mod corect instanţa de fond a recunoscut societăţii reclamante dreptul de deducere, având în vedere documentele justificative prezentate de societate, din care a rezultat caracterul efectiv al prestărilor de servicii pentru care s-a solicitat dreptul de deducere şi legătura lor cu operaţiunile taxabile ale societăţii, în caz contrar fiind încălcat principiul fundamental al neutralităţii TVA şi dreptul de deducere prin impunerea unor cerinţe de formă excesiv de formaliste, având ca efect anihilarea exercitării acestuia, contrar jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Alături de aceste argumente expuse în considerentele sentinţei recurate, la care instanţa de control judiciar achiesează în totalitate, în mod judicios prima instanţă a invocat Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 21 iunie 2012, în cauzele conexate C-81/2011 şi C-142/2011, prin care s-a stabilit că unei persoane impozabile nu i se poate refuza dreptul de deducere a TVA, decât dacă organul fiscal dovedeşte, pe bază de elemente obiective, că respectiva persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii, împrejurare care, în speţă, nu s-a probat.

Hotărârea menţionată este relevantă în cauză, atât din perspectiva faptului că organele fiscale au refuzat reclamantei dreptul la deducerea TVA aferentă serviciilor, din motive subiective, constând în neprezentarea unor dovezi de prestare a serviciilor, cât şi sub aspectul că această taxă a fost încasată de la clienţii de retail, cărora le-au fost impozitate şi veniturile obţinute din respectivele prestări de servicii.

Or, atâta timp cât operaţiunile invocate de reclamantă pentru a justifica dreptul de deducere au fost efectuate, astfel cum rezultă din documentele existente la dosar, astfel încât condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Directiva 2006/12 pentru naşterea şi exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, nu se poate refuza contribuabilului care a achitat TVA-ul, dreptul de a beneficia de deducerea acestuia.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, şi criticile formulate de recurentele-pârâte vizând soluţia primei instanţe de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

În conformitate cu prevederile legale menţionate, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate justificat de partea care a câştigat procesul.

Conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, cheltuielile de judecată cuprind şi onorariile experţilor, prevederile alin. (2) şi (3) ale acestui articol conferind instanţei de judecată posibilitatea de a reduce cuantumul onorariilor experţilor.

În speţă, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. şi a redus onorariul consultantului fiscal la suma de 6.000 RON, apreciată ca fiind proporţională cu activitatea prestată de către expert pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, în mod judicios prima instanţă a obligat pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariul parţial al consultantului fiscal, reţinându-se culpa procesuală a pârâtelor în raport de soluţia de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, casarea, în parte, a sentinţei atacate şi rejudecând cauza, va respinge excepţia prescripţiei, invocată de reclamanta societatea A. SA, şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare aferente anului 2007, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Faţă de soluţia pronunţată în calea de atac a recursului, nu poate fi primită solicitarea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, soluţionarea acestei cereri necesitând dezlegarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinţei nr. 103 din 3 august 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge excepţia prescripţiei invocată de reclamanta SC A. SA şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare aferente anului 2007.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2020.

GGC - GV