Res judicata bars sanctioning mayor for local transport inaccessibility as administrative duty vested in local council

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.07.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Primarul municipiului Călăraşi a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 271/10.06.2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 de către pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună anularea în parte a hotărârii contestate-numai în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată Primarului municipiului Călăraşi, având în vedere următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 271/10.06.2015, se stabileşte de către colegiul director al pârâtului sancţiunea avertismentului conform art. 5 alin. (2) pct. a, art. 6 alin. (1) şi art. 7 din O.G. nr. 2/2001, în sarcina Primarului municipiului Călăraşi întrucât după data de 30.10.2014 (la expirarea termenului de 6 luni) autorităţile administraţiei publice locale nu au reuşit adaptarea autobuzelor care asigură transportul local pentru transportul persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, ceea ce reprezintă o diferenţiere a acestor categorii de persoane privind accesul în mijloacele de transport în comun. Colegiul constată că dizabilitatea este criteriul diferenţierii, invocând atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, legislaţie în domeniu ratificată de România odată cu aderarea la zona euro precum şi legislaţie naţională.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 292 din data de 03 februarie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul Primarul Municipiului Călăraşi, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a anulat Hotărârea nr. 271/10.06.2015, emisă de pârât, în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii avertismentului faţă de reclamant.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei civile nr. 292 din data de 03 februarie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentinţa primei instanţe este criticabilă sub aspectul nelegalităţii întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 16 lit. a), art. 33 alin. (1) şi art. 54 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare, de timbru respectiv art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora: "Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă" respectiv "Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege "sub repercusiunea anulării acţiunii ca netimbrată.

În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ coroborate cu prevederile art. 54 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru care prevăd că pentru cererile formulate în baza prezentei Ieşi, se percep taxele de timbru prevăzute de actul normativ care reglementează taxele judiciare de timbru, pentru cauzele neevaluabile în bani.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 16 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru: "În materia contenciosului administrativ, cererile introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se taxează după cum urmează: a) cererile pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins - 50 RON".

Hotărârile C.N.C.D., prin care se soluţionează litigiile având ca obiect încălcarea principiului nediscriminării, precum cea care face obiectul prezentei cauze dedusă judecăţii - Hotărârea C.N.C.D. nr. 271/10.06.2015, emisă în dosarul C.N.C.D. nr. x/2014, poartă natura juridică a actului administrativ-jurisdicţional emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unor litigii, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare.

Astfel, reţinând natura administrativ-jurisdicţională a Hotărârii C.N.C.D. nr. 271/10.06.2015 emisă în Dosarul C.N.C.D. nr. x/2014, apreciază că, în prezenta cauză dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare coroborate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, atât în ceea ce priveşte procedura de contestare a actului administrativ - Hotărâre C.N.C.D., cât şi a obligaţiei de timbraj judiciar.

II. Sentinţa civilă nr. 292/03.02.2016 este criticabilă sub aspectul nelegalităţii întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită atât a dispoziţiilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap precum şi a O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi anume "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap."

Potrivit dispoziţiilor art. 121 alin. (1) din Constituţia României; "Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale şi primarii aleşi, în condiţiile legii". De asemenea, conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 215/2001 administraţia publică locală autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în municipii sunt consiliile locale/municipale ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive.

Conform prevederilor art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (S) lit. c) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în exercitarea atribuţiilor privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, Primarul ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute Ia art. 36 alin. (6) lit. d), iar conform dispoziţiilor art. 61 alin. (2), Primarul asigură respectarea atât a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor cât şi a prevederilor Constituţiei României în ceea ce priveşte protecţia specială acordată persoanelor cu handicap.

Cu alte cuvinte, Primarul coordonează realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local şi, totodată, ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute în competenţa consiliului local (art. 36 alin. (6) lit. a) - b).

Aşa fiind, în cauza dedusă judecăţii, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituţiei Primarului Municipiului Călăraşi, în calitatea sa de organ executiv al deciziilor luate de Consiliul Local al Municipiului Călăraşi, for legislativ ce răspunde inclusiv pentru neluarea unor decizii concrete de către acesta.

Intimatului-reclamant îi revenea, în principal, obligaţia de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, iar pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, sancţiunea poate fi aplicată acestuia.

În coroborarea textelor de lege mai sus-precizate, se constată că, şi în ipoteza delegării gestiunii serviciului public de transport local. primarul unităţii administrativ teritoriale îşi păstrează obligaţia de a impune societăţii căreia i s-a atribuit contractul de delegare a gestiunii îndeplinirea condiţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap pentru a asigura accesul persoanelor cu handicap locomotor în mijloacele de transport în comun.

În concluzie, având în vedere prevederile art. 22 lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap în sensul în care autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare coroborate cu dispoziţiile art. 121 alin. (1) din Constituţia României "Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale şi primarii aleşi, în condiţiile legii" apreciem că instanţa de fond a reţinut în mod complet eronat, faptul că persoanele sancţionate contravenţional pentru neasigurarea condiţiilor de transport al persoanelor cu dizabilităţi nu aveau competenţa legală de a lua măsuri în acest domeniu şi deci nu pot fi considerate responsabile pentru săvârşirea faptei de discriminare.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii formulată de către reclamantul Primarul Municipiului Călăraşi ca nefondată şi menţinerea Hotărârea C.N.C.D. nr. 271/10.06.2015 emisă în Dosarul C.N.C.D. nr. x/2014 (în ceea ce-l priveşte pe prezentul intimat-reclamant) ca fiind legală şi temeinică.

I. Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială. convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare ".

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale ".

Prin raportare la prevederile legale mai sus menţionate, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) Existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile);

b) Existenţa unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu;

c) Tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

d) Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate şi necesare.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în domeniu, diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă".

În analiza cauzei, Colegiul director al C.N.C.D. a stabilit că, în conformitate cu definiţia legii, discriminarea reprezintă o diferenţiere bazată pe un criteriu care atingeau drept fără să existe o justificare obiectivă.

1) Conform art. 10 lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică, la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:

g) refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace:

h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi."

Examinând sesizarea, documentele depuse la dosar precum şi dispoziţiile legale incidente, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut faptul că, prin neasigurarea transportului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, practic a fost refuzat accesul acestor categorii de persoane la serviciile oferite la companiile de transport în comun, fiind refuzate şi acordarea drepturilor stabilite de legislaţie, fiind incidente, astfel prevederile art. 10 lit. g) şi h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

2) Potrivit dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare Ia ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia".

Examinând sesizarea, documentele depuse la dosar precum şi dispoziţiile legale incidente, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut faptul că, în municipiul Călăraşi, din numărul total de 17 mijloace de transport în comun (14 autobuze şi 3 microbuze), un număr de doar 5 mijloace de transport în comun au fost adaptate. în mod corespunzător, pentru accesul persoanelor cu handicap adică 29.4% din totalul mijloacelor de transport în comun, celelalte mijloace de transport în comun, nu sunt adaptate. Acest lucru presupune că persoanele cu handicap locomotor din municipiul Călăraşi sunt puse să aştepte până când vine un mijloc de transport local dotat cu facilităţile necesare.

Totodată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat faptul că, la nivelul municipiului Călăraşi, persoanele cu handicap locomotor, nu pot utiliza linii întregi, pe care circulă doar mijloace de transport în comun neadaptate, ceea ce creează o atmosferă umilitoare la adresa persoanele cu dizabilităţi locomotorii, fiind incidente, astfel prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

3) Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoana sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale".

Examinând sesizarea, documentele depuse la dosar precum şi dispoziţiile legale incidente, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut faptul că partea reclamată Primarul Municipiul Călăraşi a avut un comportament pasiv, în ceea ce priveşte măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun de pe raza administrativ-teritorială a municipiului Călăraşi, comportament care a produs efecte ce au defavorizat, în mod nejustificat, persoanele cu dizabilităţi locomotorii, fiind astfel incidente prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

4) Conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi anume "Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap,"

Aceste prevederi legale trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi anume "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale, au obligaţia să ia măsuri pentru: a) Adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun, aflate în circulaţie"

Deşi, intimatul-reclamant Primarul Municipiului Călăraşi nu a avut în mod direct un comportament activ sau pasiv discriminatoriu, totuşi insuficienţa măsurilor luate a fost în mod corect calificată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ca faptă de discriminare în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (4) coroborat cu prevederile art. 10 lit. g) şi h) respectiv art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 februarie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, instanţa de fond făcând, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 271/10.06.2015 emisă de CNCD, a fost aplicată sancţiunea avertismentului contravenţional faţă de primarii mai multor localităţi, între care şi primarul reclamant pentru săvârşirea faptei de discriminare, conform art. 2 alin. (1) şi (4), coroborate cu art. 10 lit. g) şi h) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

În cuprinsul hotărârii atacate s-a reţinut, în esenţă, că persoanele sancţionate nu au asigurat condiţii de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, neadaptând mijloacele de transport pentru accesul acestora în termenul de 6 luni prevăzut în Hotărârea CNCD nr. 251/03.04.2014, stabilindu-se un termen de 6 luni pentru remedierea situaţiei.

Prin Sentinţa civilă nr. 3518/18.12.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a în Dosarul nr. x/2014, a fost anulată hotărârea de mai sus, reţinându-se ca potrivit art. 36 alin. (2), lit. d) şi art. 36 alin. (6) lit. a), pct. 14 din Legea nr. 215/2001, obligaţia de asigurare a serviciilor comunitare de transport public locale revine consiliilor locale şi nu primarului, astfel încât sancţiunea trebuia aplicată autorităţii deliberative şi nu celei executive.

Cu toate acestea, prin Hotărârea nr. 271/10.06.2015 emisă de CNCD, s-a aplicat Primarului Municipiului Călăraşi sancţiunea avertismentului, pentru încălcarea art. 10 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea că autorităţile administraţiei publice locale din Municipiul Călăraşi nu au luat măsuri pentru a asigura accesul la serviciul public de transport local pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, ceea ce a dus la discriminarea acestora, prin încălcarea art. 22 şi art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006. Prin hotărâre s-a stabilit un nou termen pentru remedierea situaţiei. Reclamanta s-a adresat din nou instanţei de contencios administrativ şi prin Sentinţa civilă nr. 292/03.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a în Dosarul nr. x/2015, a fost anulată hotărârea de mai sus, reţinându-se puterea de lucru judecat faţă de Sentinţa civilă nr. 3518/18.12.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a în Dosarul nr. x/2014, prin care se stabilise deja că potrivit art. 36 alin. (2) lit. d) şi art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 14 din Legea nr. 215/2001, obligaţia de asigurare a serviciilor comunitare de transport public local revine consiliilor locale şi nu primarului, astfel încât sancţiunea trebuia aplicată autorităţii deliberative şi nu celei executive.

Înalta Curte constată că este legală soluţia primei instanţe de anulare a hotărârii CNCD, în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii avertismentului faţă de reclamant, din moment ce prin Sentinţa civilă nr. 3518/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat că primarului nu îi revine obligaţia de a asigura serviciile comunitare de transport public local.

În consecinţă, sancţionarea acestuia este lipsită de temei legal, în mod corect instanţa de fond constatând că aspectele reţinute prin sentinţa sus amintită îşi păstrează valabilitatea în condiţiile în care a nu a intervenit modificarea prevederilor Legii nr. 215/2001 incidente în speţă.

Mai mult, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, recurenta pârâtă nu critică, în concret, considerentele sentinţei de fond care au avut în vedere puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 3518/2014, ci acestea reprezintă o reluare a argumentelor prezentate în hotărârea a cărei anulare se solicită în litigiul de faţă.

Or, instanţa de fond nu a mai analizat dispoziţiile legale referitoare la autorităţile administraţiei publice locale care au ca atribuţie asigurarea serviciilor comunitare de transport public local şi nici prevederile O.G. nr. 137/2000, întrucât fusese dezlegat prin hotărârea judecătorească sus menţionată, că primarul autoritatea sancţionată de CNCD nu are această atribuţie.

În consecinţă, se reţine că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, împotriva Sentinţei nr. 292 din 03 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2019.

GGC - NN