Ministry of Justice appeal rejected; judge's salary order upheld with 405 RON sectoral value from April 2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând:

- modificarea în totalitate a răspunsului pârâtului Ministerul Justiţiei, cu nr. x/2017 prin care s-a respins plângerea formulată de aceasta împotriva ordinului de salarizare 1486/C/2017, în sensul admiterii plângerii formulată de aceasta, şi pe cale de consecinţă,

- anularea parţială a ordinului de salarizare 1486/C/2017, cu obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare pentru subsemnata cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei aflate în plată, respectiv aplicarea valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10 % în baza Legii nr. 293/2015.

- în subsidiar, în măsura în care se va considera că în cadrul familiei ocupaţionale justiţie nu erau în plată la data de 09.04.2015 salarii cuprinzând indemnizaţii de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, reclamanta a solicitat să se aibă în vedere existenţa în plată la acel moment a unor indemnizaţii de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 247,10 RON, sumă ce urmează a fi majorată cu 19 % în baza Legii nr. 293/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 4720 din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

A fost anulat în parte Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1486/C/24.05.2017, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, cu consecinţa obligării pârâtului la a emite reclamantei ordin individual de stabilire a drepturilor salariale, astfel: - producătoare de efecte juridice în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON; - producătoare de efecte juridice începând cu data de perioada 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 4720 din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată de nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 285/2010 cu referire la procedura prealabilă obligatorie pentru anularea ordinului prin care a fost stabilită indemnizaţia de încadrare.

Pe fond, s-a apreciat de către recurentul-pârât că reclamanta a beneficiat de indemnizaţia de încadrare brută lunară prevăzută de legislaţia privind salarizarea magistraţilor, drepturile salariale ale acesteia fiind calculate şi acordate în mod corect, în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în materie care s-au succedat în timp.

Astfel, după prezentarea evoluţiei legislative privind salarizarea magistraţilor, pornind de la O.U.G. nr. 27/2007 până la abrogarea Legii nr. 330/2009 prin Legea-cadru nr. 284/2010, s-a arătat de către recurentul-pârât că prin Legea nr. 71/2015 s-a avut în vedere că personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, însă, având în vedere că Legea nr. 71/2015 nu foloseşte sintagma nivel maxim în plată, aşa cum apare în O.U.G. nr. 43/2016, în opinia recurentului, numai de la data de 1 august 2016 se pune problema raportării salariilor/indemnizaţiilor din sistem la nivel maxim în plată.

De asemenea, s-a susţinut că OMJ nr. 4680/C/2016 a fost emis la data de 21.12.2016, în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015, şi ca urmare a Deciziei nr. 794/2016, avându-se în vedere şi indemnizaţiile acordate unui număr de 5 judecători din cadrul Tribunalului Călăraşi cărora li se stabiliseră, prin OMJ nr. 1561/2015 şi 1563/2015, indemnizaţii de încadrare într-un alt cuantum decât al celorlalţi colegi, ca efect al unor hotărâri judecătoreşti.

Totodată, s-a învederat de către recurent că, prin aplicarea indexărilor de 5%, 2% şi 11% la VRS de 291,98 RON, se ajunge la VRS de 347,10 RON, la data de 9 aprilie 2015, niciunui judecător nefiindu-i stabilită indemnizaţia de încadrare prin raportare la VRS de 405 RON, urmare a întrării în vigoare a Legii nr. 293/2015, VRS fiind majorată cu 10%, ajungând, astfel, la o valoare de 381,823 RON.

S-a mai criticat admiterea cererii reclamanţilor de acordare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, câtă vreme valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 283/25.10.2016, astfel că doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupaţională (respectiv la un VRS de 455 RON), lucru care s-a realizat prin emiterea Ordinului nr. 219/2017.

În fine, s-a susţinut de către recurentul-pârât că nu sunt admisibile pretenţiile întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, acestea neputând opera retroactiv.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru,în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., judecător în cadrul Judecătoriei Turda, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, modificarea în totalitate a Răspunsului pârâtului cu nr. x/2017 prin care s-a respins plângerea formulată de aceasta împotriva Ordinului de salarizare 1486/C/2017, în sensul admiterii plângerii formulate, şi, pe cale de consecinţă, în principal, anularea parţială a Ordinului de salarizare 1486/C/2017, cu obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamantă cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei aflate în plată, respectiv aplicarea valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10 % în baza Legii nr. 293/2015.

Prin Ordinul nr. 1486/C/2017 emis de ministrul justiţiei, reclamantei i-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2016, cu includerea în indemnizaţia de încadrare brută a majorărilor de 2%, 5% şi 11%, prevăzute de O.G. nr. 10/2007, respectiv cu utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% începând cu data de 01.10.2016, ordin pe care aceasta l-a contestat prin plângerea adresată Ministerului Justiţiei.

În prealabil, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de învestire a instanţei de judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanta nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăreşte înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alţi judecători, aflaţi în situaţii identice, dar şi cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, inegalitate determinată de necorelarea dispoziţiilor legale privind salarizarea. Chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Aşadar, reclamanta nu are obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 şi nici nu este ţinută de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constatând că este nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a procedurii prealabile introducerii acţiunii.

Pe fond, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-pârât a criticat faptul că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, atât în ceea ce priveşte data de la care s-a dispus acordarea valorii de referinţă sectoriale, cât şi cuantumul acesteia.

Reţine instanţa că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că prima instanţă a ignorat data de la care se aplică dispoziţiile hotărârii pronunţate de instanţa de contencios constituţional, cu privire la acordarea valorii de referinţă sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în M. Of. nr. 925/18.12.2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins:

"(11) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(12) Prevederile alin. (11) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat pârâtul.

Aşa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizaţiilor se putea face numai după pronunţarea Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât sub acest critica pârâtului apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, Înalta Curte reţine că este nefondată critica pârâtului privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupaţională "Justiţie".

Trebuie subliniat că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul parag. 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în M. Of. nr. 1029/21.12.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii-cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiţiei în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referinţă sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% şi 11% obţinute de unii judecători prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referinţă sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel şi de Ordinul ministrului justiţiei nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiţiei existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referinţă sectorială de care beneficiau judecătorii, aşa cum acesta recunoaşte inclusiv prin motivele de recurs.

Deşi valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 283/25.10.2016, prin Sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentinţă producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie".

În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa constantă a celorlalte instanţe, prin care s-a reţinut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referinţă de 405 RON, de exemplu Sentinţa civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj şi Sentinţa civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

În acest context, urmează să fie înlăturată şi critica recurentului-pârât în sensul că valoarea sectorială de referinţă în plată a fost de 347,10 RON pentru familia ocupaţională "Justiţie" până la data de 30 septembrie 2016, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară acestei date.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei nr. 4720 din 5 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN