Insolvency Fund liability limited to insurance indemnities, excluding late payment penalties and court fees

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei nr. 5956/19.05.2017, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la admiterea Cererii de plată nr. x/05.12.2016; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 4231 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins contestaţia formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 4231 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat de către recurentă admiterea recursului, casarea hotărârii, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, pe fond, admiterea acţiunii formulate şi anularea în parte a Deciziei nr. 5956/19.05.2017, cu consecinţa admiterii integrale a Cererii de plată nr. x/28.06.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, apreciindu-se că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea motivului de casare invocat, au fost formulate de către recurenta-reclamantă următoarele critici:

- în mod greşit a reţinut instanţa prin interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 că prevederile legale care reglementează activitatea FGA nu prevăd posibilitatea sau obligaţia plăţii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată rezultate din creanţele de asigurare avute faţă de Societatea B. S.A., în faliment, invocând în acest sens art. 13 alin. (1) din Legea 213/2015, privind lipsa distincţiei între natura sumelor cuvenite creditorilor în caz de faliment al asigurătorilor, precum şi art. 18 alin. (2) din aceeaşi lege, apreciind greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia dobânzile şi/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile şi/sau cheltuielile generate de propria sa culpă şi nu şi cele stabilite în sarcina asigurătorului falit.

- în mod greşit instanţa de fond a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, faptul că penalităţile de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare, ci în Ordinul CSA nr. 14/2011, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment şi implicit a obligaţiei de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de tip RCA, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative, cu privire la acest aspect făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015,

- faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment nu îl îndreptăţeşte pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată, sens în care invocă Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite,

- faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment şi faptul că Norma nr. 16/2015 şi Legea nr. 213/2015 nu prevăd expressis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care prevede că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător", care, în opinia sa, are în vedere o protejare in integrum, care include şi obligaţia de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, consecinţele insolvenţei fiind reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanţei principale cât şi a penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

- trebuie avută în vedere relaţia organică dintre, pe de o parte, sumele reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, respectiv creanţa de asigurare, pe de altă parte, context în care este greşită concluzia instanţei de fond potrivit căreia dobânzile legale şi cheltuielile de judecată solicitate nu au legătură cu raportul de asigurare,

- invocarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 2214 C. civ. ca temei al soluţiei pronunţate este una greşită, având în vedere reglementările speciale existente în materie şi aflate în dezbatere în contextul raportului de general-special dintre C. civ. şi legislaţia specială şi regula fundamentală de interpretare specialis derogat generalis, prin raportare la regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, condiţiile contractuale fiind reglementate de norma RCA în vigoare la data producerii riscului asigurat.

- obligaţia FGA de plata nu se limitează strict la creanţele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă venind în contradicţie cu chiar raţiunea instituirii schemei de garantare, funcţiile pe care trebuie să le realizeze aceasta şi principiile sale de funcţionare, asigurătorii având la rândul lor nevoie de protecţia unei instituţii creată tocmai cu acest scop.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, apreciind că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu contestaţia formulată de reclamanta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 5956/19.05.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

La data de 01.10.2012, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x.

La data producerii accidentului rutier, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată poliţa RCA nr. x, emisă de B.

Prin Sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Urmare deschiderii procedurii falimentului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin încheierea din data de 14.01.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Judecătoria sectorului 3 a constatat suspendată de drept judecata acţiunii formulate de reclamantă împotriva S.C. B. S.A., având ca obiect obligarea la plata sumei de 900,77 RON, reprezentând despăgubiri achitate de către asigurătorul Casco, precum şi a sumei de 30.60 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate pentru perioada 09.05.2015 - 26.05.2015.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/05.12.2016, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 1.033,96 RON, din care 15,31 RON penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 09.05.2015 - 26.05.2015 şi 1.018,65 RON cheltuieli de judecată ocazionate de Dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia nr. 5956/19.05.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată, în esenţă, cu motivarea că FGA nu a fost parte în Dosarul nr. x/2015, astfel că cererea privind plata penalităţilor de întârziere, aferente unor despăgubiri achitate de către B., precum şi a cheltuielilor de judecată nu are niciun fundament juridic, Fondul neavând calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii a vreunui asigurător precum şi faptul că noţiunea de creanţe din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, fiind astfel evident că penalităţile/dobânzile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu se încadrează în această, ci reprezintă sancţiuni ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor.

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamanta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 5956/19.05.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor Normei nr. 16/2015, art. 2214 C. civ., prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează dobânda legală şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reţinută nici incidenţa în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabileşte, astfel cum a susţinut şi recurenta, că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speţa de faţă, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligaţia legală principală a Fondului include şi cheltuielile de judecată, în condiţiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie, cu privire la care, deşi în cursul soluţionării litigiului calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia respectivă devine o creanţă de sine-stătătoare şi poate fi executată ca atare.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Este eronată şi interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind lipsa distincţiei între sumele cuvenite creditorilor în caz de faliment al asiguratorului, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Sentinţei nr. 4231 din 9 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN