Scope of insurance guarantee fund liability: exclusion of late interest penalties and judicial costs as non-insurance claims arising from insurer's payment delay

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 5708/02.05.2017 emisă de pârât, solicitând anularea art. 1 a deciziei şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1562,33 RON; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 4280 din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 4280 din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

S-a apreciat de către recurenta-reclamantă că prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile legale ce reglementează noţiunea de creanţă din asigurări, respectiv dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 26 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În contextul enunţării dispoziţiilor sus-menţionate, s-a considerat că asigurătorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale, morale (în caz de vătămări corporale), penalităţi de întârziere precum şi cheltuieli de judecată efectuate de partea păgubită ca urmare a accidentul produs prin intermediul vehiculului asigurat, o interpretare contrară reprezentând, în opinia recurentei, o deturnare de la scopul urmărit de legiuitor, respectiv repararea în integralitate a prejudiciului produs urmare a unui eveniment rutier.

Prin refuzul de plată al penalităţilor de întârziere se creează o situaţie discriminatorie care, cu siguranţă, ar fi avut posibilitatea recuperării penalităţilor de întârziere (ca accesoriu al debitului principal) direct de la societatea de asigurare în situaţia în care aceasta nu ar fi intrat în procedura falimentului, în situaţiile în care există un titlu executoriu FGA înţelegând să achite aceste creanţe.

Cu privire la reţinerea primei instanţe în sensul că natura penalităţilor de întârziere este aceea de sancţiuni aplicate asigurătorului, neputând fi transferate către FGA, deşi acestea sunt un accesoriu al principalului, recurenta-reclamantă a arătat că cererea de despăgubire/plată formulată şi înregistrată la societatea pârât privind plata penalităţilor de întârziere este întemeiată pe dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, care se referă tot la acelaşi raport de dezdăunare din partea asigurătorului, pentru acelaşi eveniment acoperit de o poliţă RCA, penalităţile fiind tratate individual, separat de acest raport.

Astfel, a considerat recurenta că pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 care prevăd ca evaluarea despăgubirii se efectuează de către Fond în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare.

Prin urmare, prevederile art. 38 din Norma nr. 23/2014 de aplicare a legii în domeniul asigurărilor sunt opozabile pârâtei, aceasta putând observa atât data scadentă a plăţii despăgubirii cât şi cuantumul acesteia (deja achitat), impunându-se ca aceasta să dea eficienţă a obligaţiei de plata şi a penalităţilor de întârziere, care reprezintă un accesoriu al indemnizaţiei de despăgubire, atâta vreme cât pârâta a recunoscut şi plătit debitul principal solicitat, neexistând nicio justificare pentru neplata accesoriilor acestuia.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, însă, prin notele scrise depuse la dosar la data de 2 iunie 2017, a combătut apărările intimatului-pârât, reiterând, în esenţă, susţinerile din cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 5708/02.05.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin care a solicitat anularea art. 1 a deciziei şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1562,33 RON.

Prin Decizia nr. 5708/02.05.2017, pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei A. S.R.L. pentru suma de 1562,33 RON compusă din penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată s-a respins contestaţia reclamantei împotriva Deciziei nr. 5708/02.05.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 26 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, critici pe care Înalta Curte le consideră nefondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nicio obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Susţinerile recurentei privind modalitatea de interpretare a definiţiei legale a creanţelor de asigurări cu referire la "sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă" nu pot fi primite, având în vedere că această dispoziţie normativă vizează exclusiv valoarea unor despăgubiri derivând din elemente de fapt necunoscute încă de creditorul de asigurare la data formulării cererii de acordare a acestor despăgubiri şi descoperite în cadrul acestei proceduri administrative, situaţia de fapt din prezenta cauză neîncadrându-se într-o astfel de ipoteză.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi a dispoziţiilor art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, toate despăgubirile/indemnizaţiile înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Aşadar, în situaţia de faţă, obligaţia plaţii de penalităţi de întârziere incumbă exclusiv societăţii de asigurare, fiind născută ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a achita despăgubirile în termen, cu privire la cheltuielile de judecată neexistând nici un titlu executoriu prin care pârâtul să fie obligat la plata acestora aşa cum s-a reţinut anterior.

Înalta Curte constată că nici critica privind existenţa unei situaţii discriminatorii, generată de plata de către FGA a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în situaţia în care există un titlu executoriu nu este fondată, recurenta invocând de fapt punerea în plată a obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu B. S.A., în raport de care penalităţile de întârziere aveau caracter cert, lichid şi exigibil, fiind stabilite prin titluri executorii, ipoteză care nu este incidentă şi în prezenta cauză.

Astfel, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, la data de 06.01.2015, iar Autoritatea de Supraveghere Financiară a retras autorizaţia de funcţionare a B. S.A. prin Decizia nr. 2034/27.08.2015, interval în care reclamanta avea posibilitatea de a-şi realiza drepturile pe cale judiciară, în contradictoriu cu B. S.A., dacă nu a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei principale.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nefiind parte în raportul juridic principal, nu are posibilitatea de a stabili că plata nu a fost acceptată fără rezerve de către reclamantă, aceasta intervenind înainte de retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. S.A. prin Decizia nr. 2034/27.08.2015, o eventuală divergenţă putând fi tranşată numai de judecătorul sindic, conform art. 17 din Legea nr. 213/2015, având în vedere că la data de 03.12.2015, Tribunalul Bucureşti a pronunţat Hotărârea nr. 9661 în Dosarul nr. x/2015 prin care s-a deschis procedura falimentului Societăţii B., iar potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015, "creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Mai mult decât atât, constată Înalta Curte că, prin Sentinţa civilă nr. 4108/14.04.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-a respins acţiunea reclamantei promovată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect pretenţii (inclusiv penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată), astfel că pârâtului nu îi incumbă nici o obligaţie de a achita reclamantei penalităţile de întârziere provenind din culpa societăţii de asigurare aflată în faliment şi nici cheltuieli de judecată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 4280 din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN