Joint and several tax liability: Failure to adjudicate reinstatement into the objection deadline due to objective impossibility of receipt while abroad

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 05 octombrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a solicitat anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016, emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi a Deciziei nr. x din 12.09.2016, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în soluţionarea contestaţiei fiscale, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 169 din 13 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 169 din 13 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a invocat următoarele critici, sintetizate de instanţa de control judiciar după cum urmează:

3.1. Subsumat motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat următoarele aspecte de nelegalitate:

(i) sentinţa recurată nu cuprinde încheierea de şedinţă din 06.03.2017, dată la care au avut loc dezbaterile asupra fondului, fiind încălcate prevederile art. 425 şi art. 233 alin. (3) C. proc. civ.

(ii) din practicaua şi considerentele sentinţei recurate lipsesc menţiunile privind depunerea, de către reclamant, a răspunsului la întâmpinare şi a concluziilor scrise, precum şi analiza realizată de instanţa de judecată asupra argumentelor cuprinse în cele două acte procesuale;

(iii) nelegala invocare, din oficiu, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., precum şi nepunerea în discuţia părţilor a acestei excepţii, fiind nesocotite dispoziţiile art. 14 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, recurentul-reclamant a invocat şi lipsa, din dispozitivul sentinţei recurate, a motivului generic pentru care acţiunea a fost respinsă (ca neîntemeiată sau ca inadmisibilă);

(iv) în ceea ce priveşte decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, recurentul-reclamant a susţinut că organul fiscal nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la cererea de repunere în termenul de depunere a contestaţiei, formulată în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, iar dispozitivul nu cuprinde soluţia de respingere a contestaţiei, ca tardiv formulată. Mai mult, organul fiscal a analizat pe fond plângerea prealabilă, deşi, conform art. 213 alin. (5) şi art. 217 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, contestaţia se respinge fără a se proceda la analiza pe fond a contestaţiei, când se constată neîndeplinirea unei condiţii procedurale. Aceste argumente confirmă, în opinia recurentului-reclamant, că organul fiscal a înţeles să se pronunţe pe fondul contestaţiei, renunţând în mod expres la invocarea inadmisibilităţii acţiunii pentru formularea tardivă a contestaţiei.

3.2. Subsumat motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a contestat, în esenţă, greşita reţinere, de către instanţa de fond, a datei comunicării către reclamant a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016.

A arătat recurentul că decizia atacată nu i-a fost comunicată conform prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003, ceea ce atrage inopozabilitatea faţă de contribuabil a actului administrativ fiscal, până la data de 29.07.2016, la care acesta a luat cunoştinţă efectiv de decizie.

Astfel, în ceea ce priveşte comunicarea prin poştă a deciziei, recurentul-reclamant a susţinut că organul fiscal nu a respectat prevederile art. 44 alin. (2), alin. (22) şi alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, întrucât, din dovezile de comunicare depuse la dosarul cauzei, rezultă că plicul în care s-a comunicat decizia nu menţionează destinatarul, iar confirmarea de primire nu are menţionat un cod de identificare, nu respectă formularul standard al Poştei Române şi nu menţionează motivul pretinsei nelivrări către destinatar.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost comunicată reclamantului prin scrisoarea recomandată la data de 12.04.2016, în condiţiile în care adresa de înaintare a deciziei este emisă la data de 13.04.2016, iar pe plicul în care s-a comunicat decizia este menţionată data de 14.04.2016.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că locuieşte la adresa de domiciliu împreună cu soţia sa, care este pensionară, iar dacă nici aceasta nu ar fi fost găsită la domiciliu, ar fi trebuit întocmit un proces-verbal care să constate această situaţie, potrivit art. 164 şi art. 193 din C. proc. civ.

Având în vedere aceste motive de nelegalitate, recurentul-reclamant a apreciat că nu poate fi luată în considerare comunicarea prin poştă a deciziei atacate, iar acest viciu se răsfrânge şi asupra comunicării prin publicitate, modalitate subsidiară de comunicare a actelor administrativ-fiscale, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 536/2011.

În ceea ce priveşte comunicarea prin publicitate a deciziei de angajare a răspunderii solidare, recurentul-reclamant a susţinut că Anunţul colectiv nr. 9018/16.05.2016 este, în fapt, un anunţ individual, care nu respectă condiţiile de formă prevăzute de O.P.A.N.A.F. nr. 572/2015, neavând încorporată semnătura electronică.

Totodată, recurentul a susţinut că există neconcordanţe referitoare la data publicării acestui anunţ, în sensul că procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate, încheiat în 16.05.2016, se pretinde a fi fost publicat la data de 26.04.2016, deci anterior emiterii sale.

Recurentul-reclamant a prezentat argumente privitoare la caracterul nelegal al deciziilor contestate, susţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 pentru a fi angajată răspunderea solidară pentru obligaţiile restante de plată ale Societăţii B. S.R.L., nefiind dovedită reaua credinţă a reclamantului, în condiţiile în care acesta nu mai deţine calitatea de administrator al societăţii de la data de 15.04.2013.

O altă critică de nelegalitate a privit hotărârea atacată, în integralitate, din perspectiva legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, recurentul-reclamant susţinând că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, în raport de data declanşării procedurii de atragere a răspunderii solidare, 04.12.2015. În mod nelegal, autoritatea fiscală şi instanţa de fond au avut în vedere prevederile legii noi, Legea nr. 207/2015, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 352 alin. (2) din acest act normativ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 iulie 2017, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond, cu privire la data comunicării către reclamant a deciziei de angajare a răspundere solidare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.1. Critica din cuprinsul cererii de recurs, referitoare la lipsa încheierii din 06.03.2017, va fi respinsă, ca nefondată, întrucât această încheiere, care cuprinde dezbaterile asupra cauzei şi menţiunea amânării pronunţării la o dată ulterioară, se află la dosarul instanţei de fond, fiind, astfel, respectate dispoziţiile art. 233 C. proc. civ.

Sunt neîntemeiate argumentele recurentului-reclamant, potrivit cărora menţiunile din cuprinsul încheierii din 06.03.2017 trebuie să se regăsească în practicaua sentinţei recurate, întrucât, potrivit art. 233 alin. (3) C. proc. civ., această manieră de redactare a hotărârii judecătoreşti este aplicabilă doar în cazul în care hotărârea se pronunţă în ziua în care au avut loc dezbaterile. Or, în cauză, pronunţarea hotărârii a fost amânată la o dată ulterioară, astfel încât, conform art. 232 C. proc. civ., s-a întocmit, separat, încheierea de şedinţă din 06.03.2017, care face parte integrantă din sentinţa recurată, în cuprinsul căreia s-au consemnat elementele prevăzute de art. 233 alin. (1) C. proc. civ.

II.2. Nefondată este şi critica privitoare la lipsa menţiunilor, din cuprinsul sentinţei recurate, a depunerii de către reclamant a răspunsului la întâmpinare şi a concluziilor scrise.

Este de necontestat susţinerea reclamantului privind nemenţionarea în cuprinsul sentinţei recurate a actelor procesuale anterior indicate, dar Înalta Curte constată că această omisiune nu este de natură a produce o vătămare drepturilor procesuale ale reclamantului.

Deşi afirmă că instanţa de fond nu a îndeplinit obligaţia de a proceda la un examen efectiv şi complet al susţinerilor părţilor, recurentul-reclamant nu a indicat argumentele din cuprinsul răspunsului la întâmpinare ori al concluziilor scrise, pe care instanţa de fond nu le-a analizat. Comparând conţinutul cererii de chemare în judecată cu cel al răspunsului la întâmpinare şi al concluziilor scrise depuse de reclamant, instanţa de control judiciar constată că acestea cuprind argumente similare sau chiar identice, expuse într-o altă formă de redactare, circumscrise aceloraşi motive de nelegalitate invocate prin acţiune.

Prin urmare, argumentele din cuprinsul răspunsului la întâmpinare şi al concluziilor scrise nu prezintă caracter de noutate în raport de cererea de chemare în judecată (de altfel, reclamantul nu ar fi putut prezenta elemente de nelegalitate noi decât sub forma procedurală a cererii modificatoare a acţiunii introductive, formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ.), astfel încât, analiza susţinerilor din cererea de chemare în judecată cuprinde, implicit, şi examinarea argumentelor din cele două acte procesuale în discuţie.

II.3. Criticile circumscrise greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată vor fi respinse, ca nefondate, sub toate aspectele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

În expunerea acestui set de critici, recurentul-reclamant a plecat de la premisa eronată că instanţa de fond ar fi judecat cauza din perspectiva unei pretinse inadmisibilităţi a acţiunii, iar în continuare a argumentat cu privire la nerespectarea condiţiilor procedurale de invocare, punere în discuţia părţilor şi de soluţionare a acestei excepţii.

În prim rând, instanţa de control judiciar reţine că, din cuprinsul actelor procesuale depuse de părţi, al încheierilor premergătoare şi al încheierii de dezbateri, nu rezultă că o astfel de excepţie ar fi fost invocată, de pârâte sau din oficiu, ori că instanţa de fond ar fi dat cuvântul părţilor cu privire la o asemenea excepţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, chiar dacă în cuprinsul dispozitivului sentinţei recurate nu este specificată modalitatea generică de respingere a acţiunii, din cuprinsul considerentelor rezultă cu claritate că prima instanţă a avut în vedere aspecte de netemeinicie a cererii, iar nu aspecte referitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, corespunzătoare unei excepţii de inadmisibilitate. De altfel, soluţia de respingere a cererii, ca neîntemeiată, este precizată în mod expres în ultimul paragraf al considerentelor sentinţei atacate.

Înalta Curte mai reţine că, deşi în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate, prima instanţă a menţionat că nu se mai impune verificarea aspectelor de fond, potrivit art. 281 alin. (7) C. proc. fisc. , această concluzie nu are semnificaţia unei constatări a inadmisibilităţii cererii, trebuind corelată cu argumentele expuse anterior de instanţa de fond. În realitate, constatând legalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale, în partea prin care s-a reţinut că petentul nu a respectat termenul de formulare a plângerii prealabile, instanţa nu putea proceda la dezlegarea aspectelor de nelegalitate a deciziei de angajare a răspunderii solidare, invocate de către reclamant, astfel încât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În concluzie, în etapa judiciară, problema respectării sau a nerespectării termenului de formulare a contestaţiei fiscale de către contribuabil nu reprezintă un aspect de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, ci un aspect de legalitate sau nelegalitate a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, motiv pentru care, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-reclamant.

II.4. Înalta Curte apreciază a fi fondate criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la dezlegarea dată de instanţa de fond asupra chestiunii vizând termenul de formulare a contestaţiei fiscale (plângerii prealabile).

Din analiza înscrisurilor depuse de părţi, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a formulat contestaţia fiscală la data de 16.08.2016, în cuprinsul acesteia solicitând şi admiterea cererii de repunere în termen pentru formularea plângerii prealabile împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 30.03.2016, în raport de dispoziţiile art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, coroborat cu art. 7 alin. (1) şi alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de repunere în termen, recurentul-reclamant a arătat că s-a aflat în imposibilitate reală, obiectivă, de a lua cunoştinţă de decizia de angajare a răspunderii solidare, întrucât, în perioada 11.04.2014 - 16.06.2016, a fost plecat din ţară, în executarea unui contract de muncă în Germania, conform dovezilor ataşate contestaţiei fiscale. A mai arătat recurentul că a luat cunoştinţă de existenţa deciziei atacate la data de 29.07.2016, cu ocazia întocmirii Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/29.07.2016, depunând contestaţia fiscală în termenul prevăzut de lege, calculat de la data luării la cunoştinţă a deciziei contestate.

Înalta Curte constată că, deşi învestită cu cererea contribuabilului de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, autoritatea fiscală competentă nu s-a pronunţat asupra acestei cereri şi a respins contestaţia, prin Decizia nr. CRR-REG - 32520 din 12.09.2016. În ceea ce priveşte motivele respingerii contestaţiei, Înalta Curte constată că, deşi, potrivit concluziilor finale, organul fiscal a respins contestaţia pentru motivul depăşirii termenului legal de depunere prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în considerentele deciziei este analizată contestaţia contribuabilului inclusiv cu privire la aspectele de fond sesizate, vizând condiţiile de atragere a răspunderii solidare.

Ulterior, în etapa judiciară de contestare a actelor administrative, reclamantul A. a sesizat aceste aspecte de nelegalitate în cuprinsul cererii de chemare în judecată adresată instanţei de contencios administrativ, învederând atât neconcordanţa dintre considerentele şi dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei, cât şi faptul nesoluţionării cererii de repunere în termen, reluând argumentele privitoare la formularea contestaţiei fiscale cu respectarea termenului legal şi solicitând instanţei de fond a se pronunţa cu privire la temeinicia cererii de repunere în termen.

Or, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la argumentele reclamantului vizând repunerea în termenul de formulare a contestaţiei fiscale, rezumându-se la constatările privind nerespectarea acestui termen, în raport de data comunicării prin poştă, respectiv prin publicitate, a deciziei de angajare a răspunderii solidare.

În concluzie, nici organul fiscal, în soluţionarea contestaţiei administrative, nici instanţa de fond, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, nu s-au pronunţat asupra cererii reclamantului de repunere în termenul de formulare a contestaţiei fiscale.

Astfel, organul fiscal avea obligaţia analizării termenului de depunere a contestaţiei fiscale în raport de prevederile pct. 3.1. - 3.10. din Instrucţiunile pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr. 2906/2014, dispoziţii aplicabile şi legii noi de procedură fiscală, conform prevederilor pct. 3.1. - 3.10. din Instrucţiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr. 3741/2015.

Pe de altă parte, instanţa de judecată este obligată să procedeze la un examen efectiv şi complet al susţinerilor şi apărărilor părţilor, în limitele învestirii, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentinţa recurată fiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, sens în care se impune casarea sentinţei recurate şi reanalizarea, în procedura de control judiciar, a termenului de formulare a contestaţiei fiscale, prin raportare la cererea reclamantului privind repunerea în termenul de formulare a contestaţiei.

Examinând argumentele expuse de recurentul-reclamant în susţinerea cererii de repunere în termen, în raport de modalitatea de comunicare, de către organul fiscal, a deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte le constată a fi întemeiate, apreciind că reclamantul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a lua cunoştinţă de actul administrativ fiscal contestat.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă că organul fiscal a comunicat decizia de angajare a răspunderii solidare atât prin poştă, cât şi prin publicitate. Comunicarea deciziei prin serviciul poştal a fost restituită la data de 26.04.2016, cu menţiunea "expirat termen de păstrare", motiv pentru care organul fiscal a procedat la comunicarea actului prin publicitate, respectiv prin afişare la sediul A.P.F. Slatina şi pe pagina de internet a ANAF, conform anunţului individual nr. 9018/16.05.2016, în raport de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte observă că, indiferent de cadrul normativ avut în vedere, atât sub imperiul O.G. nr. 92/2003, cât şi al Legii nr. 207/2015, comunicarea deciziei de angajare a răspunderii solidare s-a realizat de către organul fiscal conform dispoziţiilor legale, fiind neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la neconcordanţele privitoare la data comunicării prin poştă, respectiv la data publicării anunţului individual, sau la anumite lipsuri de ordin formal ale plicului şi formularului de confirmare de primire.

Dispoziţiile legale nu cuprind menţiuni referitoare la formularele utilizate în transmiterea scrisorilor recomandate cu confirmare de primire ori la menţiunile ce trebuie să existe pe plic, iar înscrisurile depuse în copie la dosar probează faptul că Poşta Română a încercat predarea scrisorii către destinatar, ceea ce înseamnă că nu au fost sesizate probleme cu privire la menţiunile de pe plic ori din formularul de confirmare de primire, în ceea ce priveşte identificarea destinatarului şi a adresei de corespondenţă.

Totodată, nici neconcordanţele sesizate de reclamant, referitoare la anunţul publicat nu sunt confirmate, acesta fiind în mod evident un anunţ individual (aceasta este şi denumirea pe care o poartă), publicat la data de 16.05.2016, după cum rezultă din procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate.

Pe de altă parte, deşi procedura de comunicare a deciziei a fost îndeplinită conform dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a făcut dovada unei imposibilităţi reale, obiective, de a lua cunoştinţă de actul administrativ fiscal, având în vedere că, potrivit Contractelor de muncă încheiate la data de 11.04.2014, respectiv 15.04.2015, acesta a fost angajat în Germania, în perioada 11.04.2014 - 15.07.2016, perioadă care include datele la care organul fiscal a comunicat, prin poştă şi publicitate, decizia contestată.

Modalităţile prevăzute de lege pentru comunicarea actelor administrativ fiscale urmăresc să asigure luarea la cunoştinţă efectivă de către contribuabil a obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina sa, pe de-o parte pentru a-i acorda posibilitatea conformării, iar pe de altă parte, pentru a putea exercita căile legale de contestare. Or, în cauză s-a dovedit că reclamantul nu a primit la domiciliu corespondenţa adresată de organul fiscal, iar în ceea ce priveşte comunicarea prin publicitate, aceasta reprezintă doar o modalitate subsidiară trimiterii poştale, ale cărei condiţii de îndeplinire sunt supuse unei analize riguroase, având în vedere că lipsa contribuabilului de pe teritoriul ţării împiedică, în mod evident, luarea la cunoştinţă de comunicarea afişată la sediul administraţiei financiare, iar luarea la cunoştinţă prin publicarea pe pagina de internet a ANAF necesită posesia unor mijloace tehnice specializate, precum şi a unei conexiuni la internet.

Prin urmare, data la care se poate susţine, cu certitudine, că reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa deciziei de angajare a răspunderii solidare şi de la care se calculează termenul de formulare a contestaţiei fiscale, este data de 29.07.2016, în raport de care Înalta Curte constată că reclamantul a formulat cererea de repunere în termen şi contestaţia fiscală cu respectarea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât, atât organul fiscal, cât şi instanţa de fond, aveau obligaţia de a analiza pe fond decizia atacată.

Pornind de la concluzia formulării în termen a contestaţiei fiscale şi având în vedere că prima instanţă nu a examinat, pe fond, motivele de nelegalitate ale deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte constată că este necesară casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca părţile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicţie, ca expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte consideră că soluţia care se impune în cauză nu poate fi aceea a obligării autorităţii fiscale la reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei fiscale, ci analizarea, de către prima instanţă, a fondului pretenţiilor reclamantului, având în vedere conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţiei care, deşi a reţinut tardivitatea formulării contestaţiei, totuşi a examinat şi pe fond, motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

În ceea ce priveşte argumentele recurentului-reclamant, referitoare la greşita aplicare, de către organul fiscal şi de către instanţa de fond, a dispoziţiilor Legii nr. 207/2015, Înalta Curte reţine că, deşi sunt întemeiate, aceste critici nu sunt suficiente, prin ele însele, să conducă la o soluţie de reformare a sentinţei recurate.

Astfel, procedura de atragere a răspunderii solidare a fost demarată prin emiterea Notificării nr. x din 04.12.2015, prin care contribuabilul era invitat la sediul organului fiscal, pentru a prezenta un punct de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea unei decizii de către autoritatea fiscală. Această notificare a fost emisă în temeiul art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la acea dată, însă actele fiscale ulterioare (notificarea din 08.12.2016, decizia de angajare a răspunderii solidare şi decizia de soluţionare a contestaţiei) au fost emise în temeiul Legii nr. 207/2015, intrată în vigoare la data de 01.01.2015.

Potrivit art. 352 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015, dispoziţiile prezentei legi se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea sa în vigoare, iar procedurile de administrare începute anterior intrării în vigoare rămân supuse legii vechi, astfel încât criticile recurentului-reclamant sunt întemeiate, situaţiei din speţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, iar nu cele ale Legii nr. 207/2015.

Cu toate acestea, din verificarea comparativă a prevederilor O.G. nr. 92/2003 cu cele ale Legii nr. 207/2015, rezultă că dispoziţiile referitoare la emiterea şi comunicarea actelor administrative fiscale sunt identice, astfel încât nu se poate stabili existenţa unei vătămări produse reclamantului, ca urmare a aplicării de către instanţa de fond a dispoziţiilor legii noi. Astfel, sentinţa recurată a fost considerată nelegală ca urmare a unei greşite interpretări şi aplicări a legii, raportat la materialul probator administrat în cauză, concluzie care se impune independent de codul de procedură fiscală avut în vedere, iar nu din perspectiva aplicării legii noi la situaţii născute sub imperiul legii vechi.

Prin urmare, critica reclamantului privitoare la legea aplicabilă cauzei, nefiind determinantă pentru soluţia pronunţată în recurs, va fi valorificată în rejudecarea cauzei, instanţa de fond urmând a avea în vedere cadrul normativ reprezentat de dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data declanşării procedurii de atragere a răspunderii solidare.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care nu au făcut obiectul dezlegării de către instanţa de control judiciar, aceste critici urmând a fi avute în vedere de prima instanţă, cu ocazia rejudecării pricinii.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 169 din 13 martie 2017, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 169 din 13 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN