Local vice-mayor incompatibility with municipal shareholder representation in local commercial societies under Law No. 161/2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, la data de 10.04.2014 sub Dosar nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x întocmit de pârâtă la data de 20.03.2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 2737 pronunţată la data de 09 octombrie 2014 Tribunalul Sălaj, secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Sălaj, invocată de pârâtă, declinând, în favoarea Curţii de Apel Cluj, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, împotriva Raportului de evaluare nr. x din 20.03.2014.

Astfel, contestaţia a fost înregistrată la data de 17.11.2014 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. de dosar x/2014

Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 47/2015 din 27.01.2015, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac a susţinut în esenţă recurentul - reclamantă că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, menţionând în acest sens că, la termenul din 22 ianuarie 2015 a solicitat amânarea cauzei pentru studiul actelor depuse de pârâtă şi comunicate la acel termen, însă instanţa de fond a respins această cerere, încălcând astfel dreptul său la apărare, garantat de Constituţie şi de art. 13 din C. proc. civ.

În ce priveşte fondul cauzei, susţine recurentul - reclamant că a fost desemnat în calitate de consilier local, ca reprezentant al Consiliului Local al municipiului Zalău să reprezinte interesele Municipiului Zalău în Adunarea Generală a Acţionarilor la SC B. SA, fără a primi vreo indemnizaţie sau recompense pentru participarea la şedinţele AGA.

Solicită a se avea în vedere că, din actele comunicate de ANI nu rezultă că Hotărârea nr. 135/2012 prin care recurentul a fost desemnat în AGA la SC B. SA a fost depusă şi înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului, conform art. 204 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul invocă dispoziţiile art. 36 alin. (2), lit. a) şi (3), art. 37 din acelaşi act normative, respectiv dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 161/2003, menţionând că aceste din urmă dispoziţii reglementează cazurile de incompatibilitate privind funcţia de consilier local sau consilier judeţean şi instituind interdicţii, normele de drept se interpretează restrictiv.

Solicită astfel a se observa că nu a deţinut funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, ci de reprezentant al consiliului local.

Prin Raportul de evaluare, dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. f) au fost aplicate la situaţia de fapt din speţă, fără ca autoritatea pârâtă să justifice analogia dintre cele două categorii de funcţii: " reprezentant al statului", respectiv " reprezentant al consiliului local" iar împrejurarea că legiuitorul se referă în mod expres în art. 88 lit. f) doar la una dintre cele două categorii rezultă fără echivoc din interpretarea sistematică a Legii nr. 161/2003.

Art. 87 reglementează cazurile de incompatibilitate a funcţiilor de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al Municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean, la lit. f) incompatibilitatea cu " funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea general a unei societăţi comerciale de interes naţional".

Menţionează recurentul că nu a încasat nici o indemnizaţie de la vreo şedinţă a Consiliului Local Zalău la care a participat. În plus, Hotărârea Consiliului Local Zalău nr. 135/23.07.2012, prin care a fost desemnat în AGA la SC B. SA, în calitate de consilier local al trecut şi de controlul legalităţii efectuat de Prefectul Judeţului Sălaj, conform art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004.

Apreciază recurentul că instanţa de fond a interpretat greşit problema de drept care s-a creat în această situaţie care constă în aceea de a stabili care dintre dispoziţiile legale aplicabile în cauză, respectiv cele ale Legii nr. 161/2003 - art. 87 alin. (1) lit. a) şi f) ori cele ale Legii nr. 215/2001, forma republicată în anul 2007 - art. 57 alin. (7) sunt aplicabile în cazul de faţă şi, care dintre acestea pot fi considerate abrogate implicit în urma modificărilor legislative survenite până la momentul alegerii sale în funcţia de viceprimar al Municipiului Zalău, la data de 25 iunie 2012.

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale este legea -cadru, în ceea ce priveşte organizarea administraţiei publice locale, inclusiv cu privire la o organele de conducere constituite la acest nivel.

În forma sa iniţială Legea nr. 215/2001 prevedea în art. 61 alin. (1) că viceprimarii nu pot fi în acelaşi timp şi consilieri locali.

Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, legiuitorul a preluat, prin art. 87 alin. (1) lit. a) din legea cadru nr. 215/2001 privind incompatibilitatea calităţii de viceprimar cu funcţia de consilier local.

Ulterior, prin Legea nr. 286/2006 privind modificarea Legii nr. 2115/2001, legiuitorul a înţeles să înlăture incompatibilitatea prevăzută în forma iniţială a legii administraţiei publice locale, în sensul că, prin art. 61 alin. (7) a stabilit că pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.

Prin urmare, modificarea Legii nr. 215/2001, în sensul înlăturării incompatibilităţii calităţii de viceprimar cu funcţia de consilier local este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, astfel încât, într-o interpretare logico-juridică, abrogarea implicită s-a produs asupra dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 şi nu invers, având în vedere că această din urmă lege nu putea abroga prevederi ulterioare intrării ei în vigoare.

Susţine recurentul că modificarea Legii nr. 215/2001 prin Legea nr. 286/2006 înlătură din reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (1) lit. a) şi art. 88 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, dispoziţiile referitoare la viceprimar; acestuia fiindu-i permis să-şi păstreze statutul de consilier local, iar conform art. 36 alin. (3) lit. c) poate fi desemnat în calitate de consilier local în AGA la societăţile unde consiliul local exercită drepturile şi obligaţiile corespunzătoare participaţiilor deţinute.

Norma juridică prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, reglementând incompatibilităţilor aleşilor locali, constând într-o restrângere de drepturi pentru aceştia şi sancţiuni pentru nerespectarea lor, este de strictă interpretare şi aplicare, interpretului legii fiindu-i interzis a complete " lacunele legii" şi a o aplica pentru identitate de raţiune şi la alte situaţii analoage, neprevăzute de lege, conform art. 10 Noul C. civ.

Apreciază recurentul că acest Raport este rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a legislaţiei aplicabile, iar singura soluţie legală ar fi anularea raportului.

În concluzie, susţine recurentul că, la data la care a fost ales în funcţiile de consilier local şi viceprimar, în anul 2012, erau în vigoare dispoziţiile art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, astfel încât prin deţinerea simultană a celor două funcţii nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, ca fiind netemeinică şi nelegală şi rejudecând cauza, să se admită acţiunea şi să se dispună anularea Raportului de evaluare.

Apărarea intimatului-reclamant

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală, apreciind în esenţă că, în mod corect prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile aplicabile în speţă, observând caracterul legal şi temeinic al raportului de evaluare.

Apreciază intimata că susţinerile recurentului sunt nefondate şi în consecinţă solicită a fi înlăturate de către instanţa de control judiciar, fiind nefondate.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatei - pârâte, în cuprinsul căruia arată că intimata a reiterate în esenţă argumentele invocate în faţa instanţei de fond.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 17 octombrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 25 septembrie 2018, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 19.02.2019.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de recurs, recurentul a invocate cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fără însă a încadra criticile sale la fiecare motiv de casare în parte.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte reţine că, potrivit textului de lege enunţat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în etapa cercetării procesului asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţiile legii, conform prevederilor art. 237 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte consideră că susţinerile formulate de recurentul-reclamant referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., prin prisma faptului că prima instanţă nu a dispus amânarea cauzei pentru studiul actelor comunicate la acelaşi termen judecată, sunt neîntemeiate.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în mod temeinic şi în conformitate cu dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., instanţa de fond nu a încuviinţat cererea de amânare formulată de recurentul- reclamant, în condiţiile în care "amânarea judecăţii (...) poate fi dispusă (...) numai în mod excepţional, pentru motive temeinice.".

Or, în cazul de faţă, astfel cum şi instanţa de fond de a constatat, aducându-i la cunoştinţă şi reclamantului în şedinţa publică din 22 ianuarie 2015, parte din înscrisurile depuse de pârâtă reflectă modul de constituire al SC B. SA şi modul în care statutul acestei societăţi a fost modificat pe parcursul timpului, ori Hotărâri ale Consiliului Local de care reclamantul avea/sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă, multe dintre acestea vizând perioada anterioară alegerii reclamantului ca viceprimar al Municipiului Zalău, implicit celei supusă evaluării - 23.07.2012 - 26.08.2013.

Constată, totodată, instanţa de control judiciar că înscrisurile au fost depuse la dosarul cauzei, prin Compartimentul Registratură al instanţei, de autoritatea publică pârâtă (la dispoziţia dată de instanţa de fond la un termen anterior), în data de 19 ianuarie 2015; recurentul - reclamant având posibilitatea de a le studia, la instanţă, în cadrul compartimentului arhivă, până la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2015.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recurentului -reclamant nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., mai ales că instanţa de fond, în mod legal a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunţarea pentru formularea de concluzii scrise, implicit pentru ca reclamatul să ia la cunoştinţă de înscrisurile depuse la dosar de autoritatea publică pârâtă, la data de 27 ianuarie 2015.

Se constată deopotrivă că instanţa de fond nu şi-a fundamentat soluţia pe aceste înscrisuri, ci pe dispoziţiile legale incidente în cauză, aceasta reţinând că înscrisurile atestă o stare de fapt ce nu a fost contestată de reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentului - reclamant nu i-a fost încălcat dreptul la apărare reglementat de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., instanţa de fond respectând regulile de procedură şi soluţionând cauza într-un termen optim şi previzibil, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ.

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

De altfel, Înalta Curte constată că singura critică ce ar putea fi încadrată în acest motiv de recurs, constă în afirmaţia formulată de recurent doar în cadrul dezbaterilor pe fondul recursului din şedinţa publică de faţă, în sensul că " soluţia contestaţiei nu este suficient motivată".

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/(...)/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele pentru care prima instanţă a constatat că reclamantul a încălcat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea clară şi accesibilă a judecătorului fondului răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005 în cauza Albina contra României.

Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigenţa procesului echitabil este îndeplinită şi în cazul unei motivări a soluţiei pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.

Prin urmare, chiar şi o motivare sumară, sintetică, a unei hotărâri judecătoreşti nu echivalează cu o nemotivare, sancţionabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, şi îndeplineşte cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind astfel incidente în speţă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea respectă exigenţele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport şi de prevederile art. 6 din Convenţia Europene a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, prin Raportul de evaluare nr. x/20.03.2014 s-a constatat că au fost identificate elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul incompatibilităţilor întrucât recurentul - reclamant A. a deţinut, în perioada 23.07.2012 - 26.08.2013, simultan cu funcţia de viceprimar al municipiului Zalău şi funcţia de reprezentant al Municipiului Zalău în Adunarea Generală a Acţionarilor în cadrul SC B. SA Zalău, situaţie ce constituie caz de incompatibilitate, în raport cu dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Ca urmare, s-a apreciat că în speţă erau incidente prevederile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, conform cărora funcţia de viceprimar este incompatibilă cu "funcţia de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea general a unei societăţi comerciale de interes naţional".

Prin hotărârea primei instanţe a fost respinsă acţiunea formulată de recurentul - reclamant, reţinându-se că acesta a încălcat regimul incompatibilităţilor prin deţinerea simultană a funcţiei de viceprimar al Municipiului Zalău, judeţul Sălaj şi a celei de reprezentant al Municipiului Zalău în Adunarea Generală a Acţionarilor în cadrul SC B. SA Zalău.

Analizând recursul formulat de reclamant, instanţa de control judiciar constată că acesta se întemeiază pe o interpretare eronată, nesusţinută de un fundament juridic, a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. a) şi f) precum şi a dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 161/2003, interpretare în baza căreia recurentul ajunge la concluzia greşită că art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 a fost abrogat tacit, astfel că, funcţiile de viceprimar şi de consilier local pot fi exercitate simultan în mod efectiv, iar desemnarea sa în cadrul AGA al SC B. SA s-a realizat din calitatea sa de consilier local şi nu din cea de viceprimar.

Analizând raportul de evaluare din această perspectivă se constată că starea de incompatibilitate a recurentului - reclamant a fost reţinută în raport de dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003 şi nu în raport de dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. a), ori de dispoziţiile art. 88 din acelaşi act normativ, fiind vorba de prevederi legale distincte.

Astfel: art. 87 din Legea nr. 161/2003 reglementează regimul juridic al incompatibilităţilor aplicabil funcţiilor de primar, viceprimar, primar general şi viceprimar al Municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean, iar art. 88 din acelaşi act normativ reglementează regimul juridic al incompatibilităţilor aplicabil funcţiilor de consilier local sau consilier judeţean.

Astfel cum şi instanţa de fond a reţinut, recurentului - reclamant, prin Raportul de evaluare contestat nu i se impută nerespectarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, conform căreia " (1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: a) funcţia de consilier local", ci a celor cuprinse la lit. f) a aceluiaşi articol, imputându-i-se faptul că a exercitat funcţia de viceprimar concomitent cu cea de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Zalău (din partea Consiliului Local) în Adunarea Generală a Acţionarilor în cadrul SC B. SA Zalău, fiind deci vorba despre incompatibilităţi distincte.

Astfel, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a apreciat că teza petentului referitoare la "abrogarea implicită" textului articolului 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, urmare a modificărilor aduse Legii nr. 215/2001 referitoare la înlăturarea incompatibilităţii funcţiei de viceprimar cu cea de consilier local [art. 57 alin. (7)] este lipsită de suport legal şi nu are relevanţă, în condiţiile în care recurentului nu i se impută că a exercitat funcţia de viceprimar concomitent cu cea de consilier local, ci concomitent cu cea de reprezentant al unităţii administrative-teritoriale Municipiul Zalău în Adunarea Generală a Acţionarilor în cadrul unei societăţi comerciale de interes local, incompatibilităţile fiind distincte şi de strictă interpretare.

Totodată, în ceea ce priveşte " abrogarea implicită", Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ce prevăd următoarele: " În vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora".

Este adevărat că art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 arată că pe durata mandatului viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut, însă, în aceste condiţii, viceprimarul este ţinut să respecte atât interdicţiile legale prevăzute în cazul consilierilor locali cât şi interdicţiile legale date de funcţia de viceprimar.

Din analiza atribuţiilor sale, pe de o parte viceprimarul este subordonat primarului, fiind înlocuitorul de drept al acestuia care îi poate delega atribuţiile [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001], iar pe de altă parte, având statutul unui consilier local, viceprimarul îşi exercită această funcţie în cadrul şedinţelor consiliului local atunci când nu reprezintă primarul într-o astfel de şedinţă, fiind obligat să respecte interdicţiile legale în toate situaţiile.

Faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data evaluării, "3) Viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, din rândul membrilor acestuia", iar pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia eferentă acestui statut [conform art. 57 alin. (7)], nu are nici o relevanţă în prezenta cauză, întrucât, de la data validării în funcţia de viceprimar, recurentului - reclamant îi revin drepturile şi obligaţiile corespunzătoare acestei funcţii, inclusiv obligaţia respectării regimului juridic al incompatibilităţilor reglementat de dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale privind incompatibilităţile viceprimarilor, iar recurentul nu poate invoca cu succes dispoziţiile referitoare la consilierii locali întrucât, de la data de 25.06.2012, a exercitat funcţia de viceprimar, acesta fiind astfel obligat, în raport de disp. art. 91 din Legea nr. 161/2003 să demisioneze din una dintre funcţii; Legea nr. 215/2001 neputând conduce la neaplicarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, aceasta fiind legea specială încălcată.

Astfel cum şi instanţa de fond a reţinut, recurentul- reclamant avea la îndemână dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora " alesul local poate renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în funcţie".

Susţinerea recurentului în sensul că a participat la şedinţele AGA fără a primi vreo indemnizaţie sau recompensă, nu prezintă relevanţă, întrucât art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, stipulează incompatibilitatea prin simpla deţinere simultană a funcţiei de viceprimar şi a celei de "reprezentant al unităţii administrativ teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local".

Nici susţinerea legată de faptul că Hotărârea Consiliului Local Zalău nr. 135/23.07.2012, prin care recurentul a fost desemnat în AGA la SC B. SA, a "trecut şi de controlul legalităţii efectuat de Prefectul Judeţului Sălaj", nu poate fi reţinută, în condiţiile în care prefectul nu are atribuţii în materia reglementată de Legea nr. 161/2003, singura instituţie cu competenţe legale să evalueze situaţiile de incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate prin lege organică fiind Agenţia Naţională de Integritate. Faptul că respectiva hotărâre a trecut de controlul de legalitate exercitat de prefect, nu-l poate exonera de răspundere pe recurentul - reclamant, astfel cum şi instanţa de fond în mod temeinic a constatat.

De asemenea, nici argumentul referitor la nedepunerea hotărârilor Consiliului Local la Oficiul Registrului Comerţului nu poate conduce la anularea raportului de evaluare, neputând avea valenţe exoneratoare de răspundere pentru recurentul - reclamant. În plus, recurentul - reclamant nu a contestat nici o hotărâre a Consiliului Local, cum de altfel nu a contestat nici participarea sa la şedinţele AGA.

În ceea ce priveşte calificarea SC B. SA Zalău, ca societate de interes local, Înalta Curte constată că recurentul - reclamant nu a contestat nici un moment acest aspect, prin urmare, este pe deplin dovedit că recurentul - reclamant a încălcat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 161/2003, astfel cum s-a reţinut de către autoritatea publică intimată prin raportul de evaluare ce face obiectul prezentei analize.

Instanţa de control judiciar constată că niciuna dintre criticile formulate de recurentul - reclamant nu este întemeiată, sentinţa fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor corespunzătoare din Legea nr. 161/2003, cu evaluarea completă a tuturor datelor relevante pentru stabilirea incompatibilităţilor prevăzute de lege în privinţa aleşilor locali, soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii, fiind întemeiată.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A., ca nefondat, sentinţa pronunţată de prima instanţă urmând a fi menţinută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 47/2015 din 27 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - GV