Tax revaluation challenge quashed and remanded after court voids appellate tax cut win.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti anularea Deciziei nr. 60/18.05.2016 şi anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 02.03.2016 şi a considerentelor cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 02.03.2016, cu privire la suma de 1.740.257 RON, din care 874.272 RON debit principal (impozit pe clădiri stabilit suplimentar) şi 865.985 RON accesorii, precum şi a accesoriilor stabilite ulterior emiterii actelor contestate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 4174 pronunţată în data de 21 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, a anulat Decizia nr. 60/18.05.2016 şi în parte Decizia de impunere nr. x din 02.03.2016 cu privire la suma de 1.740.257 RON şi a obligat pârâta la 5.050 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Susţine că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu aplicarea greşită a prevederilor legale din materia reevaluărilor de active.

Concluzia instanţei de fond potrivit căreia art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal impune reevaluarea unei singure clădiri şi nu a întregii grupe este eronată deoarece, art. 253 din C. fisc. nu vorbeşte despre "reevaluarea unei singure clădiri" ci de "o clădire care a fost reevaluată conform normelor contabile".

Între cele două abordări este o diferenţă semnificativă: dacă în prima, reevaluarea este condiţionată de efectuarea acesteia asupra unei singure clădiri, în a doua, reevaluarea nu mai este condiţionată de efectuarea asupra unei singure clădiri, fiind doar un atribut al clădirii de sine stătător.

De asemenea, concluzia instanţei de fond, potrivit căreia legiuitorul a avut în intenţie prin folosirea sintagmei "unei clădiri", ignorarea cerinţelor de reevaluare simultană prevăzute de normele contabile este contrazisă pe de o parte de existenţa în cadrul aceluiaşi articol şi a sintagmei "pentru clădirile care nu au fost reevaluare", art. 253 alin. (6) lit. a) şi b) din C. fisc. Or, în cazul în care concluzia instanţei de fond cu privire la intenţia legiuitorului ar fi fost validă, atunci acesta ar fi trebuit să fie consecvent şi să menţioneze tot timpul despre o clădire reevaluată.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că o clădire nu poate să aibă calitatea de reevaluată, decât respectând în totalitate prevederile OMFP nr. 1752/2005, OMFP nr. 3055/2009 şi OMFP nr. 1802/2014, deci conform normelor contabile.

Concluzia Curţii de Apel Bucureşti, în sensul ca normele contabile adaugă la Codul fiscal, nu poate fi reţinută ca fiind întemeiată din moment ce însuşi Codul fiscal cere efectuarea unei reevaluări, care este imposibil de realizat fără respectarea prevederilor OMFP nr. 1752/2005, OMFP nr. 3055/2009 şi OMFP nr. 1802/2014.

Concluzia instanţei de fond este contrazisă de multiplele trimiteri pe care Codul fiscal le face la normele contabile precum şi de faptul că rezultatele reevaluării se înregistrează în contabilitatea agenţilor economici cu respectarea strictă a normelor contabile, ori conform art. 253 alin. (3) din C. fisc. , valoarea de inventar a clădirii care stă la baza calcului impozitului pe clădiri este valoarea înregistrată în contabilitate "conform prevederilor legale în vigoare".

Rezultă că valoarea unei clădiri reevaluate în mod singular, fără respectarea prevederilor legale, normele contabile, nu poate sta la baza stabilirii impozitului pe clădiri, organul fiscal raportându-se la ultima valoare legal înregistrată în contabilitatea intimatei.

De asemenea, susţine că sunt eronate cele reţinute de instanţa de fond în sensul că intenţia legiuitorului atunci când a stabilit o cotă majorată de impozit pentru clădirile nereevaluate a fost doar actualizarea periodică a valorii imobilizărilor corporale deoarece, în acest caz legiuitorul putea solicita existenţa unei simple evaluări conform normelor ANEVAR, (cum se întâmplă începând cu anul 2016, prin apariţia noului Codul fiscal) care atingea acest unic obiectiv, însă legiuitorul a avut în vedere atingerea a două obiective:

Un prim obiectiv reprezentat de actualizarea valorii imobilizărilor corporale periodic, fapt ce se putea realiza atât prin evaluări conform normelor ANEVAR, fără condiţionări de ordin contabil, cât şi prin reevaluare conform normelor contabile, respectând anumite condiţionări.

Un al doilea obiectiv reprezentat de utilizarea unei proceduri strict reglementate şi corelate cu alte prevederi legale, în acest sens solicitând în mod expres realizarea actualizării valorii de piaţă a mijloacelor fixe prin reevaluare, în condiţii stricte prevăzute de actele normative care au reglementat această operaţiune contabilă.

Mai mult, nu s-a precizat actul normativ care a stat la baza reevaluării efectuate de societate şi recunoscute de instanţa ca legală, în condiţiile în care actele normative care reglementează operaţiunea de reevaluare au fost ignorate pe motiv că adaugă la Codul fiscal.

Raportul de reevaluare din data de 31.12.2009 nu întruneşte condiţiile legii pentru a produce efecte din punct de vedere fiscal, nefiind reevaluate toate elementele din grupa de imobilizări corporale "construcţii", nefiind astfel respectate reglementările contabile privind reevaluarea patrimonială, respectiv prevederile art. 110 punctele 2, 3 şi 4 din OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabil acelei perioade fiscale.

Intimata reclamantă nu a efectuat o reevaluare a patrimoniului ci doar o evaluare care nu respectă prevederile secţiunii 1.2.5. Imobilizări corporale, punctul 110 din OMFP nr. 1752/2005, prevederi preluate şi de legislaţia specifică care a înlocuit acest act normativ, instanţa de fond recunoscând că validează o valoare de inventar, care este înregistrată în contabilitatea S.C. A. S.R.L. fără respectarea prevederilor egale, respectiv normele contabile, deci cu încălcarea prevederilor art. 253 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Potrivit legislaţiei aplicabile o construcţie poate fi ori reevaluată conform normelor contabile, adică împreună cu toate celelalte (cf. pct. 123 din OMFP 3055/2009), sau este doar evaluată, cum s-a întâmplat în speţa de faţă, situaţie în care construcţia în cauză nu poate beneficia de o cotă redusă de impozitare.

Legiuitorul face o delimitare clară între o reevaluare conform normelor contabile şi o simplă evaluare la secţiunea 1.2.5. Imobilizări corporale, punctul 108 alin. (1) din OMFP nr. 1752/2005, precizând faptul că de exemplu o evaluare efectuată "cu ocazia reorganizărilor de întreprinderi, nu constituie o reevaluare în sensul prezentelor norme contabile" deşi au ca efect tot o actualizare a valorii juste a mijloacelor fixe.

Referitor la obligarea sa la plata sumei de 5.050 RON cheltuieli de judecată, apreciază că aceasta este neîntemeiată deoarece reclamanta nu a reuşit să demonstreze că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este rezonabilă în raport cu criteriile stabilite de C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate iar pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În drept invocă dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Solicită judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

În acest sens arată că trimiterea legală la reglementările contabile în materie de reevaluări (de la art. 253 Codul fiscal) nu poate avea nici ca scop, dar nici ca efect, extinderea exigenţei de reevaluare periodică a unei clădiri de pe raza unei municipalităţi la reevaluarea cu aceeaşi periodicitate a tuturor celorlalte active înregistrate în contul 212 - construcţii de pe raza oricăror altor municipalităţi, dobândite şi reevaluate periodic la diverse alte date. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ad absurdum, ne-reevaluarea periodică a unei singure clădiri aparţinând unui contribuabil persoană juridică de pe raza unei singure municipalităţi ar îndreptăţi automat toate celelalte municipalităţi să desconsidere reevaluările regulat întocmite şi depuse cu privire la imobilele din jurisdicţiile lor administrative şi le-ar da dreptul să pretindă taxa majorată.

Manifestarea unei astfel de exigenţe în raport de circumstanţele speţei este şi vădit disproporţionată: cele 5 poziţii de mijloace fixe înregistrate în contul de imobilizări corporale 212 - construcţii detectate a nu fi făcut obiectul operaţiunii de reevaluare la data de 31.12.2009, reprezentau simple modernizări la bunuri (spaţii) închiriate de la terţi, aflate în jurisdicţia administrativă a autorităţilor locale din Bacău, Râmnicu Sărat, Târgu Jiu, Sibiu şi Baia Mare. Prin urmare, nu a existat nicio clădire aflată în patrimoniul său care să nu fi fost reevaluată, şi cu atât mai puţin vreo clădire de pe raza municipiului Ploieşti care să nu fi fost reevaluată, ci doar modernizări la active închiriate în alte localităţi - pentru care proprietarii acestora declarau şi achitau taxe şi impozite locale, intimata neavând decât obligaţia de a înregistra contabil cheltuielile cu investiţiile în aceste imobilizări, aferent dreptului de a le amortiza fiscal.

În al treilea rând, legiuitorul (Ministerul de Finanţe prin Adresa nr. x/29.01.2016) a infirmat expres interpretările recurentei şi a operat începând cu anul 2016 modificări inclusiv în Codul fiscal (prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal). Art. 460 alin. (5).b) şi alin. (9) Codul fiscal este acum mai explicit decât vechiul art. 253 alin. (5) C. fisc. şi un artificiu de trimitere la reglementările contabile în materie de reevaluări imobile pentru taxe locale nu mai subzistă.

Nemulţumită chiar şi de interpretarea Ministerului de Finanţe (care excludea textual obligativitatea reevaluării simultane a tuturor imobilelor aflate în patrimoniul societăţii) recurenta-pârâtă a susţinut prin întâmpinare la fond că a adresat o sesizare înregistrată sub nr. x/10.02.2016 specialiştilor din Direcţia Politici Fiscale şi Bugetare Locale din cadrul M.A.I. Nu a precizat însă până la închiderea dezbaterilor de la fond şi nici până în prezent, ce răspuns a primit la această sesizare.

Instanţa de fond nu avea obligaţia de a preciza ce act normativ a stat la baza reevaluării efectuate de intimată deoarece nu faptul în sine al reevaluării clădirii din Ploieşti a fost vreodată disputat, ci pretinsa obligativitate a reevaluării întregii clase de active a contului 212 - construcţii corelative suprataxării unei clădiri din Ploieşti. Judecătorul nu a exclus aplicarea normelor contabile în materie de reevaluări, ci a circumscris întinderea reevaluării strict la clădirea ce face obiectul impunerii locale.

Referitor la cheltuielile de judecată a arătat că acestea au fost cenzurate de instanţa de fond şi sunt proporţionale cu valoarea litigiului, durata asistenţei acordate şi activitatea desfăşurată de avocat.

A invocat dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

Recurenta Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a formulat răspuns la întâmpinare prin care în esenţă a reiterat susţinerile prezentate prin cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În speţa dedusă judecăţii unicul considerent pentru care instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamantă este în esenţă acela că reglementările cuprinse în OMFP nr. 1752/2005, respectiv OMFP nr. 3055/2009, de natură contabilă, nu pot adăuga la textul art. 253 din C. fisc. , care nu impune obligaţia de reevaluare simultană a tuturor clădirilor aflate în patrimoniul contribuabilului persoană juridică.

Faţă de acest considerent s-a arătat de către instanţa de fond că este inutil a se examina celelalte critici formulate de reclamantă.

Înalta Curte în virtutea rolului său constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii (art. 126 alin. (3) din Constituţie) reţine ca fiind relevantă sub acest aspect practica sa constantă -exprimată prin Decizia nr. 563/2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2011, nr. x/2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 şi nr. y/2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 prin care s-a statuat că:

"Sintagma "în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile", se interpretează literal şi gramatical, în sensul că aceste clădiri trebuie reevaluate, în conformitate cu reglementările contabile.

Dacă reglementările contabile impun reevaluarea simultană a imobilizărilor din cadrul aceloraşi grupe, se efectuează reevaluarea în acest sens, deoarece disp. art. 253 alin. (3) C. fisc. nu disting între anumite ipoteze şi situaţii de excepţie ce pot apărea, ci trimit în mod concret la cele stipulate în reglementările contabile".

"Reevaluarea trebuie făcută în mod cert astfel cum este cerută de reglementările contabile, în sens contrar, sintagma "conform reglementărilor contabile" devine inutilă în construcţia textului, deoarece este evident că reevaluarea reprezintă o noţiune apropiată de materia contabilităţii".

Astfel, Înalta Curte reţine că interpretarea şi aplicarea în speţa dedusă judecăţii a dispoziţiilor art. 253 din Codul fiscal făcută de instanţa de fond, necoroborat cu dispoziţiile OMFP nr. 1752/2005, respectiv OMFP nr. 3055/2009 este eronată, neputând fi reţinută.

Pornind de la această interpretare instanţa de fond nu a mai analizat celelalte susţineri şi apărări ale părţilor, în principal susţinerea intimatei reclamante referitoare la faptul că în patrimoniul său la data la care s-a făcut reevaluarea analizată în speţă, finele anului 2009 nu mai existau alte clădiri care să fie evaluate în vederea stabilirii impozitului pe clădiri ci doar modernizări la construcţii închiriate de la alte persoane fizice şi juridice pentru care reclamanta nu are obligaţia de a plăti impozitul pe clădiri reglementat de art. 249 şi următoarele din C. fisc. , şi apărările formulate de recurenta pârâtă cu privire la aceasta.

Relativ la acest aspect se impune în primul rând a se evidenţia faptul că speţa analizată pune în discuţie operaţiunea de reevaluare patrimonială efectuată de intimata reclamantă şi înregistrată în situaţiile financiare ale anului 2009.

În raport de această constatare, necontestată de părţile litigiului, se va reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) coroborat cu H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal precum şi OMFP nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare la momentul înregistrată evaluării în situaţiile financiare ale intimatei reclamante, deoarece analiza legalităţii unei înregistrări în situaţiile financiare ale intimatei reclamante nu se poate face decât în raport cu legislaţia primară şi secundară sub imperiul căreia această înregistrare a fost făcută.

În consecinţă, potrivit art. 253 alin. (5) C. fisc. , în vigoare la momentul anterior precizat: "În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică."

Potrivit pct. 57 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal: "Pentru persoanele juridice, în cazul în care ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ a clădirii, valoarea este determinată pe baza reevaluării, valoarea rezultată din reevaluare va sta la baza calculării impozitului pe clădiri."

Pe de altă parte Anexa - Reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene la OMFP nr. 1752/2005 arată la art. 110:

"(1) În cazul în care, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, valoarea unui activ imobilizat este determinată pe baza reevaluării activului respectiv, valoarea rezultată din reevaluare va fi atribuită activului, în locul costului de achiziţie/costului de producţie sau al oricărei alte valori atribuite înainte acelui activ.

(2) Elementele dintr-o grupa de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite.

(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu există nici o piaţă activă pentru acel activ.

(4) O grupa de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi.

(5) Exemple de grupe de imobilizări corporale sunt: terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc."

Trebuie însă avut în vedere că aceeaşi Anexă a OMFP nr. 1752/2005 reglementează şi Planul general de conturi şi funcţiunea acestora (Cap. IV şi VII) care împarte conturile în clase şi grupe.

Potrivit acestei clasificări contul 212 - Construcţii, face parte din Grupa 21 de conturi "imobilizări corporale" în care sunt incluse şi conturile 211. Terenuri şi amenajări de terenuri, 213. Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii, 214. Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.

De asemenea potrivit Cap. VII din Anexa a OMFP nr. 1752/2005, cu ajutorul contului 212 "Construcţii" se ţine evidenţa existentei şi mişcării construcţiilor.

"Contul 212 "Construcţii" este un cont de activ.

În debitul contului 212 "Construcţii" se înregistrează:

- valoarea construcţiilor achiziţionate, realizate din producţie proprie, primite prin subvenţii pentru investiţii, ca aport la capitalul social (404, 231, 131, 132, 456);

- valoarea construcţiilor primite cu titlu gratuit (133);

- valoarea construcţiilor achiziţionate de la entităţi afiliate sau de la entităţi legate prin interese de participare (451, 453);

- valoarea construcţiilor primite în regim de leasing financiar (167);

- creşterea fată de valoarea contabilă netă, rezultată din reevaluarea construcţiilor, dacă nu a existat o descreştere anterioară recunoscută ca o cheltuială aferentă construcţiei reevaluate (105);

- creşterea faţă de valoarea contabilă netă, rezultată din reevaluarea construcţiilor, recunoscută ca venit care să compenseze cheltuiala cu descreşterea, recunoscută anterior la acel activ (781);

- costurile estimate iniţial cu demontarea şi mutarea imobilizării corporale la scoaterea din evidentă, precum şi cele cu restaurarea amplasamentului (151);

- valoarea amortizării investiţiilor efectuate de chiriaşi la construcţiile primite cu chirie şi restituite proprietarului (281).

În creditul contului 212 "Construcţii" se înregistrează:

- valoarea neamortizată a construcţiilor scoase din evidentă (658);

- amortizarea construcţiilor scoase din evidentă (281);

- valoarea construcţiilor cedate în regim de leasing financiar (267);

- descreşterile fată de valoarea contabilă netă, rezultate din reevaluarea construcţiilor, în limita soldului creditor al rezervei din reevaluare (105);

- valoarea descreşterii rezultate din reevaluarea construcţiilor, recunoscută ca o cheltuială cu întreaga valoare a deprecierii, atunci când în rezerva din reevaluare nu este înregistrată o sumă referitoare la acel activ (681);

- valoarea amortizării construcţiilor, eliminată cu ocazia reevaluării din valoarea contabilă brută a acestora (281);

- valoarea clădirilor care fac obiectul participării în natură la capitalul social al altor entităţi, în schimbul dobândirii de participaţii în capitalul acestora (261, 263, 265);

- valoarea investiţiilor efectuate de chiriaşi la construcţiile primite cu chirie, amortizate integral, restituite proprietarului (281);

- valoarea construcţiilor aportate retrase (456);

- valoarea construcţiilor distruse de calamităţi (671).

Soldul contului reprezintă valoarea construcţiilor existente."

Faţă de dispoziţiile normative anterior prezentate rezultă cu claritate că sintagma "grupa de imobilizări corporale" folosită de art. 110 alin. (2) din Anexă nu are acelaşi înţeles cu Grupa 21 de conturi "imobilizări corporale" reglementată în aceeaşi Anexă în cadrul Planului general de conturi.

Această concluzie rezultă şi din faptul că legiuitorul defineşte sintagma "grupa de imobilizări corporale" folosită de art. 110 alin. (2) din Anexă, în mod derogatoriu de la accepţiunea utilizată în cadrul Planului general de conturi, prin alin. (4) şi (5) ale art. 100 arătând că, o grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi, exemplificând şi grupe de imobilizări corporale în sensul sintagmei analizate ca fiind: terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc, iar nu întreaga Grupă 21 de conturi "imobilizări corporale" în care sunt incluse alături de construcţii, terenuri şi amenajări de terenuri; instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii; mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.

În sensul acestei interpretări dată textelor normative incidente în speţă în cuprinsul Deciziei nr. 3693/2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 Înalta Curte a reţinut că jurisprudenţa indicată în această cauză, constând în Decizia nr. 3818/2017, nu este relevantă deoarece instanţele s-au pronunţat cu privire la situaţia unor construcţii speciale care nu intră sub incidenţa disp. art. 253 C. fisc. , nefiind supuse impozitului pe clădiri.

În contextul anterior precizat şi pentru a nu se priva părţile de un grad de jurisdicţie, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 urmează a se admite recursul declarat de pârât. Se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare instanţa de fond va analiza susţinerile şi apărările părţilor având în vedere şi dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept dezlegate prin considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 4174 din 21 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2020.

GGC - NN