Public servants' salary revision request rejected for lack of triple identity in competing judgments

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 2290 din 13 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Poliţia Locală Galaţi împotriva Sentinţei civile nr. 5316/12.09.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii- reclamanţi A., B., C. şi D., toţi prin Sindicatul E., având ca obiect "litigiu privind funcţionarii publici" a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, a respins în integralitate acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, în termen, reclamanta C., întemeiată în drept pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii şi anularea deciziei civile revizuite, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei- pârâte Poliţia Locală Galaţi la stabilirea salariului de bază al reclamantei C. la nivelul maxim pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, de la data de 09.04.2015 şi până la data de 30.06.2017, inclusiv, precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv achitate, aferente perioadei 09.04.2015 - 30.06.2017, inclusiv, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În cererea sa, revizuenta C. a susţinut, în esenţă, că decizia civilă revizuită încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin Decizia civilă nr. 559/2019 din data de 28 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2017, precum şi prin Decizia civilă nr. 3256/2017 din data de 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2016 şi, întrucât art. 509 pct. 8 C. proc. civ. face referire la revizuirea pentru existenţa de hotărâri potrivnice, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, pentru stabilirea domeniului de aplicare a textului acesta trebuie coroborat cu prevederile art. 430- 431 C. proc. civ., cele care determină conţinutul şi efectele autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, revizuenta a dezvoltat, foarte pe larg, consideraţii privind autoritatea de lucru judecat în noul C. proc. civ., cu evocarea prevederilor art. 430 alin. (2), art. 431 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., subliniind că, separat de faptul că autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, aceasta nu vizează doar considerentele decisive, adică, acelea care susţin şi explicitează dispozitivul, ci şi considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecăţii în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi, aşadar, în dispozitivul hotărârii.

Cu respectarea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta consideră că în mod nelegal s-a respins cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Poliţia Locală Galaţi, pentru considerentele reţinute prin decizie, pe care revizuenta le reia şi în cuprinsul cererii sale de revizuire, la paginile 4, 5 şi 6 din cerere, considerente care, în opinia sa, încalcă considerentele Deciziei civile nr. 559/2019 din data de 28 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2017, în consecinţă, reclamanţii funcţionari publici din cadrul Poliţiei Locale Galaţi, colegii săi, având câştig de cauză, iar pârâta Poliţia Locală Galaţi fiind obligată la stabilirea, pentru perioada 09.04.2015 - 01.07.2017, a unui nivel de salarizare în favoarea reclamanţilor funcţionari publici, în funcţie de nivelul maxim de salarizare existent în plată în cadrul categoriei profesionale, respectiv, familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, de asemenea, pârâta fiind obligată şi la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa, actualizate cu dobânda legală.

Aşadar, arată revizuenta C. că are aceeaşi situaţie cu reclamanţii din Dosar nr. x/2017, este funcţionar public în cadrul Poliţiei Locale Galaţi, iar Curtea de Apel Bucureşti, în considerentele deciziei civile revizuite a reţinut, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, faptul că " (...), însă din probele administrate rezultă că au beneficiat deja de acest nivel maxim (...)".

Precizează că, din probele administrate, nu rezultă că a beneficiat deja de acest nivel maxim, ci doar din data de 01.07.2017, prin raportare la Legea nr. 153/2017, iar prin înscrisurile înaintate de Poliţia Locală Galaţi, în data de 27.03.2019, pentru Dosarul nr. x/2018, s-au indicat salariile de bază pentru perioada 01.04.2015, până în prezent, dar fără a se menţiona salariul maxim începând cu data de 01.04.2015 până în prezent.

De asemenea, revizuenta a mai arătat contrarietatea acestor hotărâri şi prin prisma faptului că reclamantului B., în Dosarul nr. x/2015, soluţionat definitiv în data de 13.06.2019, i s-a respins acţiunea de către Curtea de Apel Bucureşti, dar în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Galaţi i-a admis acţiunea acestuia, fiind pronunţate, aşadar, susţine revizuenta, o soluţie de admitere, şi una de respingere, pentru una şi aceeaşi persoană (B.), cu o cerere identică sub aspectul obiectului şi cauzei.

În continuare, revizuenta a mai invocat şi faptul că decizia civilă revizuită încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin Decizia civilă nr. 3256/2017 din data de 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2016, arătând că are aceeaşi situaţie cu reclamanţii din Dosar nr. x/2016, este funcţionar public în cadrul Poliţiei Locale Galaţi, iar Curtea de Apel Bucureşti, în considerentele deciziei civile revizuite, a încălcat autoritatea de lucru judecat şi prin raportare la cele tranşate definitiv în Dosarul nr. x/2016, cu acelaşi obiect şi cauză.

În dosar, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de revizuire şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 23 iulie 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata cererii de revizuire, în data de 07.02.2020, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 494 - 495 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în şedinţă publică.

Analizând cererea de revizuire formulată, prin prisma motivelor invocate, în raport şi de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia.

Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate.

Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.

În reglementarea C. proc. civ., revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată doar pentru motivele şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 - 11 C. proc. civ. Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiţii specifice de admisibilitate, în lipsa cărora cererea de revizuire nu poate fi primită.

În afara acestor motive stricte şi a cadrului procesul reglementat, părţile nu pot solicita anularea hotărârilor judecătoreşti pentru motive care ar presupune reluarea judecăţii şi stabilirea unei alte situaţii de fapt sau de drept, pentru că s-ar încălca astfel principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive şi s-ar crea căi de atac care nu sunt prevăzute de lege.

Revizuenta în speţă a invocat în susţinerea cererii sale de revizuire, motivul prevăzut de dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, încât, exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

De pe acest fundament legal, este de observat că, prin reglementarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, se poate ajunge la hotărâri potrivnice, ale căror dispozitive nu se pot concilia.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute în acest text izvorăşte, deci, din necesitatea de a se înlătura nelegalitatea comisă ca urmare a soluţionării aceleiaşi cauze, prin două hotărâri, în mod diferit, cu nesocotirea autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi precum şi a dificultăţii create prin imposibilitatea executării simultane a hotărârilor pronunţate în aceeaşi pricină.

Căci, în asemenea situaţii, executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală, creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

Rezultă că, revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice şi să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci, este necesar ca hotărârile potrivnice să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanţei de recurs şi celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat - "una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înţeleg acelea care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

În situaţia din speţă, această cerinţă nu este îndeplinită, hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluţionarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare şi în care raporturile procesuale se desfăşoară între aproximativ aceleaşi părţi - reclamanţi, funcţionari publici şi Poliţia Locală Galaţi -, nu îndeplinesc condiţiile reglementate de textul legal anterior citat.

Astfel, revizuenta C. susţine faptul că Decizia civilă nr. 2290 din 13 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a admis recursul formulat de recurenta- pârâtă Poliţia Locală Galaţi împotriva Sentinţei civile nr. 5316/12.09.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D., toţi prin Sindicatul E., având ca obiect "litigiu privind funcţionarii publici", s-a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, s-a respins în integralitate acţiunea, ca neîntemeiată, se află în contradicţie cu soluţiile adoptate prin Decizia civilă nr. 559/2019 din 28 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, şi Decizia nr. 3256/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de aceeaşi instanţă, în Dosarul nr. x/2016, dosare care, însă, au privit cu totul alte părţi şi alţi reclamanţi.

Revizuenta circumscrie, aşadar, noţiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluţionare a unor cauze similare, privitor la alţi salariaţi, funcţionari publici ai Poliţiei Locale Galaţi, diferiţi, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicţie este împrejurarea ca acelaşi litigiu, supus judecăţii a doua oară, şi purtând între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, primeşte o altă rezolvare.

Or, în speţă, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluţiile pronunţate nu sunt contrare unele altora, nu se contrazic, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunţate în litigii diferite, purtând între părţi diferite, cu obiect şi cauze, de asemenea, diferite.

Condiţia triplei identităţi nu este îndeplinită în cauză, de vreme ce, în dosarele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare s-au judecat cereri de chemare în judecată diferite, întemeiate pe diverse temeiuri legale, cereri de chemare în judecată formulate, de asemenea, de reclamanţi- salariaţi diferiţi.

Astfel fiind, între cauzele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu şi identitatea cerută în mod expres prin dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la existenţa unor hotărâri definitive potrivnice date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".

În realitate, ceea ce revizuenta deduce prezentei judecăţi pe calea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., este o chestiune de practică judiciară neunitară, aceasta semnalând faptul că, apreciind asupra cererilor de obligare a intimatei-pârâte Poliţia Locală Galaţi la stabilirea salariului de bază al reclamanţilor - salariaţi funcţionari publici ai acesteia, la nivelul maxim pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, de la data de 09.04.2015 şi până la data de 30.06.2017, inclusiv, precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv achitate, aferente perioadei 09.04.2015 - 30.06.2017, inclusiv, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală aferentă, instanţele de judecată au pronunţat fie soluţii de admitere, sau de admitere în parte, fie soluţii de respingere, ca nefondate, a acestor cereri.

Or, precum s-a arătat, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunţate între aceleaşi părţi, şi având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie.

Ca atare, nu poate fi reţinută în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, hotărârile despre care se susţine că ar fi contrare nu au acest caracter, iar pe de altă parte, tripla identitate nu se regăseşte în cauză, conform considerentelor anterior expuse.

Cât priveşte susţinerea revizuentei, în sensul că, autoritatea de lucru judecat la care face referire pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. trebuie avută în vedere atât sub aspectul efectului pozitiv, cât şi al celui negativ, şi astfel, susţine aceasta, vizează nu doar considerentele decisive, adică, acelea care susţin şi explicitează dispozitivul, ci şi considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecăţii în mod incidental şi a cărei rezolvare nu se va regăsi, aşadar, în dispozitivul hotărârii, Înalta Curte reţine că revizuenta se află în eroare asupra funcţiilor autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecăţii.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esenţiale ale judecăţii - respectiv obiect cauză şi părţi - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Principiul corespunde necesităţii stabilităţii juridice şi ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuţie a situaţiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudenţa, să sancţioneze o a doua cerere adresată justiţiei care, chiar şi în condiţiile lipsei identităţii obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuţia judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv.

Este de principiu, constituind fundamentul instituţiei, că, ceea ce rămâne înzestrat cu autoritate de lucru judecat, sunt aspectele contestate şi dezbătute judiciar în cadrul unui proces, bucurându-se de imutabilitate jurisdicţională.

În speţă, se constată că revizuenta nu pretinde o altă cauză juridică şi care să fi fost deja analizată prin hotărârile anterioare, de care se prevalează în invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ci invocă alte hotărâri, pronunţate într-un litigiu ce a purtat între cu totul alte părţi, cu obiect, şi acesta, diferit, invocând, practic, jurisprudenţa instanţelor în cauze similare.

Or, ceea ce principiul autorităţii de lucru judecat interzice părţilor, precum şi instanţei de judecată să nege, să conteste, este rezultatul finit al unei judecăţi, readucând-o în dezbaterea judiciară şi pretinzând o altă soluţie, şi nicidecum o soluţie pronunţată într-un cu totul alt litigiu, chiar similar.

În realitate, există o manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat (prezumţia de lucru judecat) - în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional într-un litigiu nu mai poate fi contestat, impunându-se ca atare unei judecăţi ulterioare- şi aceasta reprezintă, alături de excepţia lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituţiei autorităţii lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: o acţiune nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur).

În consecinţă, pretinzând că ar fi nesocotite efectele unor hotărâri judecătoreşti şi, pe de altă parte, că în mod greşit nu ar fi fost recunoscută şi aplicată autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri definitive, dintre alte părţi, revizuenta ignoră conţinutul acestei instituţii.

Este nesocotită, în concret, modalitatea în care se manifestă autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba despre tripla identitate de elemente pentru a se opune excepţia lucrului judecat şi despre existenţa aceleiaşi chestiuni litigioase deduse deja judecăţii într-un litigiu anterior.

Prin urmare, se constată că decizia a cărei anulare se cere prin cererea de revizuire, de faţă, nu încalcă autoritatea lucrului judecat, sub niciun aspect - negativ sau pozitiv - în raport cu hotărârile judecătoreşti invocate de revizuentă ca fiind potrivnice celei ce face obiectul revizuirii, ci au fost pronunţate în dosare diferite, fiind, de fapt, invocate ca şi practică judiciară.

Cererea de revizuire apare, astfel, ca nefondată, atât din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., cât şi în raport de raţiunea avută în vedere de legiuitor la edictarea textului legal, aceea de a evita pronunţarea de hotărâri între aceleaşi părţi, în aceeaşi cauză cu acelaşi obiect, în dosare diferite, care bucurându-se ambele de autoritate de lucru judecat, dar având dispozitive contradictorii, să nu poată fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite - ceea ce nu este cazul în speţă.

În raport de toate cele anterior evocate, constatând, aşadar, că, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele textului legal invocat - art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta C. împotriva Deciziei civile nr. 2290 din 13 iunie 2019, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2020.

GGC - NN