Constitutionality referral rejected as inadmissible; motion for annulment quashed for unpaid stamp duty.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3157 din 7 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, a respins, ca tardivă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2658 din 27 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare, contestatorul A., solicitând anularea hotărârii contestate, întrucât, în opinia sa, nu a respectat obligaţia instituită prin prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. şi prevederile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - R.I.L. nr. XXXVI/2006.

În cauză, s-a derulat procedura de regularizare a contestaţiei în anulare şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 503 - 508, C. proc. civ., coroborat cu art. 194 - 200 şi art. 201 alin. (1), (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluţia din 12 iulie 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata contestaţiei în anulare, în data de 07.02.2020, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 507 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în şedinţă publică.

Prin cuprinsul contestaţiei în anulare formulate, contestatorul A. a arătat că înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35, art. 488 şi art. 489 C. proc. civ., precum şi a prevederilor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006, atare solicitare fiind formulată şi în scris, prin cererea depusă în acest sens la dosar şi înregistrată la data de 08.01.2020.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35, art. 488 şi art. 489 C. proc. civ. şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006, formulată de contestator, Înalta Curte reţine că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia, şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Sub acest aspect, ultima condiţie de admisibilitate impune ca dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică, să producă un efect real, concret asupra cursului procesului civil şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Examenul legăturii cu cauza a textelor criticate pentru neconstituţionalitate se realizează în mod concret, în funcţie de interesul specific al celui ce invocă excepţiile şi de înrâurirea pe care dispoziţiile legale o au în speţă.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35, art. 488 şi art. 489 C. proc. civ., precum şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006, formulată de către contestatorul A., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte doar trei, din cele patru condiţii de admisibilitate: excepţia a fost invocată în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a contestaţiei în anulare, de către o persoană având calitatea de parte în cauză şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, care, deşi au mai fost criticate în alte cauze, nu au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, Înalta Curte arată că, din interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre textul de lege a cărui neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta, deoarece, instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.

Or, din această perspectivă, cu referire la excepţia invocată de contestator, în cauză, Înalta Curte constată că textele criticate pentru neconstituţionalitate nu îndeplinesc condiţia legăturii cu cauza, lipsind atât interesul legitim al contestatorului în invocarea acestei excepţii, cât şi folosul practic pe care acesta l-ar putea avea ca urmare a unei eventuale admiteri a excepţiei invocate, deoarece, contrar celor susţinute de contestator, dispoziţiile art. 35, art. 488 şi art. 489 C. proc. civ. şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Se reţine faptul că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii a fost formulată într-o cauză având ca obiect contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 3157 din 7 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins, ca tardivă, o altă contestaţie în anulare formulată de acesta împotriva Deciziei nr. 2658 din 27 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

Astfel, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă, concretă, între modul de soluţionare a căii de atac formulate de contestator şi necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional cu privire la textele de lege criticate pentru neconstituţionalitate, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar statua asupra constituţionalităţii sau, dimpotrivă, asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor criticate neputând avea vreo înrâurire în ce priveşte soluţia ce se va pronunţa în contestaţia în anulare declarată împotriva deciziei de respingere, ca tardivă, a unei alte contestaţii în anulare.

Aşadar, prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate apare ca lipsită de pertinenţă, pentru excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu cauza, la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul A. în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35, art. 488 şi art. 489 C. proc. civ., şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006.

Fiind luată în examinare, cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepţia nulităţii contestaţiei în anulare pentru netimbrare, invocată din oficiu, Înalta Curte urmează să o admită, şi să anuleze contestaţia în anulare, ca netimbrată, având în vedere următoarele considerente:

Cum contestatorul nu a timbrat anticipat contestaţia în anulare, acesta a fost legal citat pentru termenul din 7 februarie 2020 cu menţiunea de a timbra contestaţia cu 100 RON taxă judiciară de timbru, obligaţie căreia nu s-a conformat.

Or, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice şi se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată, iar potrivit art. 33 alin. (1) din aceeaşi Ordonanţă, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "pentru formularea contestaţiei în anulare se datorează taxa de 100 RON", iar, conform art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

Potrivit art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei", iar art. 32 din acelaşi act normativ prevede că "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege".

De asemenea, lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată, conform art. 470 alin. (3) teza finală, raportat la art. 494 şi art. 508 alin. (1) din C. proc. civ.

Pornind de la aceste texte de lege, instanţa supremă constată că, prin citaţia afişată la domiciliu la 22 august 2019, contestatorului A. i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, până la termenul de judecată din 7 februarie 2020, sub sancţiunea anulării contestaţiei în anulare, obligaţie căreia nu s-a conformat.

Înalta Curte mai constată că prezenta contestaţie în anulare nu este legal scutită de la plata taxei judiciare de timbru, iar la dosar nu a fost depusă, de către contestatorul A., o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Or, constatând că, în speţă, contestaţia în anulare nu a fost timbrată anticipat; contestatorul a fost citat pentru termenul de astăzi cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 100 RON, însă acesta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare; că, în cauză, nu operează scutirea legală - personală sau după obiect - de obligaţia timbrării, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus.

Va face aplicarea prevederilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora taxele de timbru se plătesc anticipat, precum şi a dispoziţiilor art. 197 C. proc. civ., ce prevăd că dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii formulate, iar netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii astfel formulate şi, în temeiul art. 32 şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, coroborate cu art. 26 din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte va dispune anularea contestaţiei în anulare formulate, ca netimbrată, ţinând seama şi de prevederile art. 499 din acelaşi cod, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Anulează contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 3157 din 7 iunie 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2020.

GGC - NN