Precautionary tax measure annulled for contradictory reasoning; appeals allowed and case remanded for retrial.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/09.11.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 2 Constanţa.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 101/CA din 3 mai 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta Societatea A. SRL, cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală.

3.1. Recursul reclamantei

Reclamanta A. SRL a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea cu reţinere şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Din analiza considerentelor rezultă, mai întâi, că judecătorul fondului a găsit corecte argumentele din cererea introductivă referitoare la nedemonstrarea pericolului ca debitoarea să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Judecătorul fondului a reţinut că, în speţă, nu este incident un astfel de caz excepţional şi că nu au fost indicate acte frauduloase pretins săvârşite de către reclamantă, de natură a fundamenta concluzia existenţei pericolului, la care se referă art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În continuare, însă, argumentele primei instanţe sunt de natură a sublinia caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, în finalul considerentelor, instanţa trimite la prevederile alin. (7) al art. 213, în baza căruia constată că măsurile asigurătorii au încetat de drept. Recurenta-reclamantă subliniază că această chestiune - încetarea de drept a măsurilor asigurătorii - nu a fost pusă în discuţia părţilor şi, dacă s-ar reţine o astfel de încetare de drept, soluţia nu ar putea fi aceea de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată, ci ca lipsită de interes.

Deci, şi din această perspectivă, hotărârea atacată apare ca fiind fundamentată pe o motivare contradictorie, cu atât mai mult cu cât, mai întâi au fost analizate cerinţele art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, pentru ca, în final, instanţa să se refere la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, în condiţiile alin. (7) al aceluiaşi articol de lege.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Măsurile asigurătorii nu se dispun în toate cazurile în care se efectuează controlul fiscal, ci numai în cazuri de excepţie, concretizate în existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Drept urmare, măsura este justificată de existenţa unui pericol ca debitorul să săvârşească una dintre cele trei acţiuni la care s-a făcut referire în precedent şi ea se dispune cu prudenţă, numai în cazuri grave.

Datorită caracterului său excepţional, măsura trebuie justificată temeinic şi concret de către organul fiscal, pericolul nefiind prezumat şi nici eventual. Acţiunile pe care organul fiscal le apreciază că ar determina instituirea măsurilor asigurătorii trebuie să fie apte a periclita sau îngreuna colectarea într-un mod considerabil şi, deci, să producă un rezultat concret, revenind organului fiscal să dovedească de ce presupusele acţiuni identificate pot atinge rezultatul prevăzut de lege.

Astfel, revenea judecătorului fondului obligaţia ca, într-o interpretare corectă a prevederilor art. 213 alin. (2), să verifice dacă cerinţele acestui text de lege se regăsesc sau nu în cazul concret dedus judecăţii.

Or, emitentul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii s-a rezumat la indicarea textului legal şi la referirea la împrejurări de fapt care nu au nicio legătură cu cerinţele instituie de lege pentru a se dispune măsurile asigurătorii. Organul emitent nu a indicat fapte şi împrejurări concrete care i-au format convingerea că există pericolul real ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească averea, astfel încât să fie periclitată sau îngreunată considerabil colectarea creanţelor bugetare eventuale şi viitoare şi nici nu a indicat care ar fi dovezile pe care s-ar fi fundamentat formarea unei asemenea convingeri.

Instanţa nu a observat că organul fiscal nu a indicat acţiunea reclamantei care ar justifica existenţa pericolului şi nu a arătat, ea însăşi, care ar fi acţiunea pe care a reţinut-o în sarcina reclamantei. Mai mult, nu a făcut nicio apreciere proprie asupra pretinsei îndepliniri a cerinţelor impuse de textul de lege.

În concluzie, instanţa, în mod greşit, nu a reţinut neconformarea emitentului deciziei obligaţiei legale de a da actului o motivare în fapt şi nici nu a observat că, într-o aplicare corectă a textului menţionat la cazul concret dedus judecăţii, cerinţele sale nu sunt îndeplinite.

Decizia atacată se fundamentează pe o pretinsă nerealitate/nelegalitate a operaţiunilor efectuate de o altă persoană juridică, fără să fie invocată existenţa unei conivenţe frauduloase, la care să fi participat recurenta-reclamantă.

3.2. Recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Pârâta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Trimiţând la conţinutul reglementării cuprinse în art. 213 şi 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul procedură fiscală, pârâta arată că revine organului fiscal competenţa de a ridica măsurile asigurătorii, în cazul încetării motivelor pentru care au fost dispuse. Astfel, instanţa nu numai că şi-a depăşit puterile cu care a fost învestită prin lege, dar şi a interpretat şi aplicat în mod eronat normele legale în vigoare, atât când a apreciat că au încetat de drept măsurile asigurătorii, dar şi când a considerat că se poate subroga organului de control, constatând încetarea efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Hotărârea este criticată nu numai pentru că instanţa s-a autoînvestit cu soluţionarea unui capăt de cerere, dar şi pentru că nu a pus în discuţia părţilor această chestiune. Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, iar nu constatarea încetării măsurii. Prin urmare, instanţa a completat obiectul cererii cu încălcarea normelor de procedură privind limitele judecăţii, care sunt stabilite de reclamant, potrivit principiului disponibilităţii.

Instanţa a încălcat şi normele de procedură referitoare la obligaţia pe care o avea de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept pe care s-a întemeiat.

Dacă aplicabilitatea alin. (7) al art. 213 ar fi fost pusă în discuţie, pârâta ar fi fost în măsură să arate că sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din C. proc. fisc. , fiind sesizate organele de urmărire penală, situaţie în care măsurile asigurătorii încetează de drept numai la data la care sunt luate măsuri asigurătorii de către organele de urmărire penală.

4. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză nu s-au formulat întâmpinări faţă de recursurile declarate.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 18.12.2019.

În etapa procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, conform părţii introductive a prezentei hotărâri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

1. Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte îl constată fondat din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei-reclamante, conform cărora hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi nu analizează argumentul de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prin care s-a invocat nemotivarea actului, sunt întemeiate.

Astfel, după reproducerea prevederilor art. 213 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a conţinutului deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii supuse controlului judiciar, instanţa de fond reţine că, "la o analiză sumară a constatărilor organului fiscal, se observă că ceea ce se sancţionează nu este comportamentul fiscal al societăţii reclamante, ci caracterul inadecvat al comportamentului fiscal al furnizorilor acesteia". Două paragrafe mai departe, însă, reţine că faptele constatate de organul de control sunt de o asemenea gravitate încât pericolul vizat de textul de lege care permite instituirea măsurilor asigurătorii este intrinsec, rezultând din însuşi modul în care contribuabilul a tratat din punct de vedere fiscal şi contabil operaţiunile care au făcut obiectul controlului.

Motivarea contradictorie este evidentă şi, mai mult decât atât, argumentele care sunt în sensul dispozitivului hotărârii, prin care cererea reclamantei a fost respinsă, sunt neaplicate şi lipsite de substanţă, instanţa neexaminând problemele care i-au fost deduse spre analiză prin cererea introductivă. Din această perspectivă, se reţine încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

2. Analizând recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte îl constată fondat din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, aşa cum arată recurenta prin criticile subsumate cazului de nelegalitate anterior menţionat, instanţa de fond, prin considerentele finale ale sentinţei recurate, a excedat obiectului şi limitelor procesului, stabilite prin cererea introductivă şi apărările părţilor, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin aceste ultime considerente s-a reţinut că autoritatea pârâtă nu a făcut dovada emiterii titlului de creanţă în termenul de 6 luni de la data deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi nici dovada că acest termen a fost prelungit printr-o decizie motivată, aspecte în raport de care prima instanţă a constatat că măsurile asigurătorii au încetat de drept. Or, prin cererea introductivă nu s-a cerut constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, iar pe parcursul judecăţii părţile nu au invocat excepţii sau apărări care să fie întemeiate pe dispoziţiile alin. (7) al art. 213 din C. proc. fisc. .

De asemenea, aşa cum ambele recurente au arătat, şi după cum rezultă şi din actele şi lucrările dosarului de fond, prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor chestiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, asupra căreia pare să se fi sesizat din oficiu, încălcând şi principiul contradictorialităţii instituit de art. 14 din C. proc. civ.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în susţinerea acestuia recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 213 alin. (7) coroborat cu art. 214 alin. (1) din C. proc. fisc. , măsurile asigurătorii dispuse se ridică prin decizie motivată emisă de organul fiscal, în calitate de creditor fiscal. Pârâta apreciază că instanţa de fond, constatând intervenită încetarea de drept a măsurii asigurătorii, s-a subrogat organului de control, cu depăşirea atribuţiilor autorităţii judecătoreşti.

De jure, analiza intervenirii încetării de drept a măsurilor asigurătorii în conformitate cu prevederile art. 213 alin. (7) din C. proc. fisc. nu excede atribuţiilor instanţei de contencios administrativ. Împrejurarea că, potrivit art. 213 alin. (7) coroborat cu art. 214 alin. (1) din C. proc. fisc. , organul fiscal are competenţa de a emite decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nu împiedică exercitarea controlului judiciar în contencios administrativ asupra încetării de drept a măsurilor asigurătorii.

Însă, aşa cum s-a reţinut în precedent, instanţa de fond nu a fost învestită în cauza de faţă cu problema de drept anterior menţionată.

3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite ambele recursuri şi va casa sentinţa recurată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta Societatea A. SRL şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală, împotriva Sentinţei nr. 101/CA din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 decembrie 2019.

GGC - GV