Fire damage indemnity claim against Insured Guarantee Fund dismissed as unfounded due to non-residential use of property

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 2478/4.11.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate, respectiv 401.265 RON reprezentând prejudiciul cauza ca urmare a incendiului din data de 8.02.2015.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 2123 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., a dispus anularea Deciziei FGA nr. 2478/4.11.2016, a dispus obligarea pârâtei să analizeze pe fond cerea de plată a reclamantei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. casarea sentinţei recurate cu consecinţa respingerii acţiunii.

În motivarea recursului său, recurenta pârâtă, susţine, în esenţă, că sentinţa civilă criticată este nelegală, fiind stabilită în mod greşit calitatea de creditor în privinţa intimatului reclamant.

Astfel, recurenta pârâtă susţine că în mod greşit a apreciat prima instanţă că reclamantul intimat este îndreptăţit la despăgubiri pentru producerea evenimentului asigurat, arătând recurenta că în cauză operează clauza de excludere prevăzută în condiţiile contractuale la art. 6.10 lit. f).3.

Subliniază recurenta pârâtă faptul că poliţa de asigurare analizată în cauza de faţă vizează exclusiv imobilele cu destinaţia de locuinţă, astfel că utilizarea imobilului în alt scop are consecinţa neacoperirii daunelor suferite de imobilul astfel utilizat.

În ceea ce priveşte împrejurarea necomunicării condiţiilor contractuale, recurenta pârâtă critică hotărârea primei instanţe, arătând, în primul rând, că obligaţia comunicării incumbă asigurătorului şi nu Fondului, care nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului aflat în faliment şi, în plus, a fost dovedită în cauză respectarea dispoziţiilor art. 2200 C. civ., potrivit cărora contractul de asigurare se încheie numai în formă scrisă, fiind depus la dosarul cauzei contractul de asigurare încheiat între reclamant şi B. S.A.

Pentru toate argumentele menţionate în cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac, recurenta pârâtă solicită casarea sentinţei civile criticate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii reclamantului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este fondat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând a casa Sentinţa civilă nr. 2123 din 6 iunie 2017 şi, în rejudecare, va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului intimat.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că reclamantul intimat a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva Deciziei FGA nr. 2478 4.11.2016, decizie prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daunele provocate imobilului asigurat prin poliţa de asigurare.

Soluţionând acţiunea reclamantului, instanţa fondului a constatat că este întemeiată, în ceea ce priveşte refuzul acordării despăgubirilor pretinse de reclamant, refuz apreciat ca fiind nelegal.

În acest sens, curtea de apel apreciază că în cuprinsul contractului de asigurare depus la dosarul cauzei nu se face nicio referire la condiţiile de asigurare aferente poliţei şi ca atare clauza de excludere, invocată în sprijinul respingerii cererii de plată, nu este dovedită.

În plus, instanţa fondului reţine că reclamantul a achitat prima de asigurare şi, în virtutea caracterului sinalagmatic al contractului de asigurare, odată cu producerea evenimentului asigurat se naşte obligaţia asigurătorului de a achita indemnizaţia de asigurare, conform art. 2208 alin. (1) C. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa reţine că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că imobilul asigurat are destinaţia de locuinţă, fiind irelevantă pentru recunoaşterea dreptului la despăgubiri ca urmare a producerii riscului asigurat împrejurarea că, în fapt, imobilul cu destinaţia de locuinţă era folosit de către reclamant şi în alte scopuri.

Contrar celor reţinute de instanţa fondului, Înalta Curte constată că reclamantul intimat nu are calitatea de creditor, în înţelesul art. 4 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că între reclamantul intimat şi S.C. B. S.A. a fost încheiat contractul de asigurare a locuinţei C., reclamantul declarând, cu prilejul încheierii contractului, că imobilul ce face obiectul asigurării are destinaţia de locuinţă.

La data de 11.02.2015 reclamantul a avizat S.C. B. S.A. cu privire la producerea evenimentului asigurat însă solicitarea de plată a indemnizaţiei de asigurare a fost respinsă de asigurător, întrucât din fotografiile existente în dosarul de daună şi declaraţiile asiguratului rezultă că imobilul asigurat a avut destinaţia de discotecă fiind şi locuit la un moment dat.

În atare context cererea de plată a indemnizaţiei a fost respinsă, întrucât poliţa de tip C. se adresează exclusiv clădirilor cu destinaţia de locuinţă.

Soluţia de respingere a cererii a fost menţinută şi de recurenta pârâtă, învestită fiind cu solicitarea de plată după intrarea asigurătorului în faliment, constatând instanţa de control judiciar că Decizia FGA nr. 2478 4.11.2016 este legală, impunându-se respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a depus la dosarul cauzei condiţiile privind asigurarea locuinţei şi conţinutului "C.", rezultând din cuprinsul clauzelor că acest tip de asigurare vizează exclusiv imobilele cu destinaţia de locuinţă, fiind exclusă acordarea despăgubirilor în cazul în care imobilul este folosit în alt scop (art. 6.10 lit. f).3).

Înalta Curte nu poate valida argumentul primei instanţe, în sensul că nu a fost probată în cauză informarea explicită a reclamantului cu privire la conţinutul condiţiilor privind asigurarea locuinţei şi conţinutului "C.", constatând instanţa de control judiciar faptul că reclamantul nici nu a invocat o asemenea împrejurare, care ar fi fost de natură a pune în discuţie înseşi valabilitatea contractului de asigurare, instanţa nefiind învestită să se pronunţe în acest sens.

După cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nici nu contestă faptul că o altă destinaţie a imobilului asigurat decât cea de locuinţă ar exclude acordarea despăgubirilor pentru degradarea imobilului ci a susţinut că imobilul în cauză are destinaţia de locuinţă, aspect ce rezultă, în aprecierea sa, din cuprinsul înscrisurilor anexate cererii, respectiv încheierea de întabulare, extrasele de carte funciară, certificatul fiscal şi certificatul de atestare fiscală.

Contrar celor afirmate de reclamant, probatoriul administrat în cauză nu sprijină ci infirmă susţinerile reclamantului cu privire la destinaţia imobilului asigurat, rezultând, din cuprinsul fotografiilor depuse la dosarul cauzei, că imobilul este amenajat pentru evenimente de tip spectacol (discotecă), reprezentând, în fapt o hală ce nu prezintă nicio caracteristică de mobilier şi utilităţi specifice unui imobil destinat locuirii.

În acelaşi sens, în cuprinsul Procesului-verbal de intervenţie nr. x din 08.02.2015 angajaţii ISU Teleorman menţionează că intervenţia de stingere a incendiului a vizat un imobil "magazie" şi nicidecum o locuinţă.

Trebuie subliniat că destinaţia dată imobilului este o chestiune de fapt, fiind astfel lipsită de relevanţă împrejurarea că imobilul figurează în evidenţele cărţii funciare ori în rolul fiscal ca imobil rezidenţial, astfel că, în contextul în care iniţial asigurătorul şi ulterior recurenta pârâtă FGA a contestat destinaţia imobilului asigurat, reclamantul intimat era ţinut să probeze faptul contrar şi anume împrejurarea că imobilul asigurat a fost utilizat numai în scopul declarat de altfel cu prilejul încheierii contractului de asigurare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că reclamantul intimat nu poate pretinde calitatea de creditor de asigurare, în înţelesul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, întrucât, în contextul nedovedirii împrejurării că imobilul asigurat a fost folosit în scop locativ, clauzele specifice asigurării de tip "C." exclud acordarea de despăgubiri.

În consecinţă, recursul pârâtei FGA va fi admis în sensul celor mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 2123 din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata sumei de 200 RON reprezentând taxă judiciară de timbru către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - NN