Taxpayer's challenge to packaging waste contribution assessments rejected; appeal dismissed, partial cancellation of penalties upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea la data de 9 februarie 2017, reclamanta A. SRL, a chemat în judecată pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să desfiinţeze în tot Decizia nr. 135/2016 şi pe cale de consecinţa să desfiinţeze în parte Decizia de impunere nr. x/13 iunie 2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 13 iunie 2016.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 78 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 13 iunie 2016, Decizia de impunere nr. x din 13 iunie 2016 şi Decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 135 din 9 septembrie 2016 emise de către pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 16 mai 2016 şi a respins ca nefondate restul pretenţiilor.

1.3. Cererea de recurs:

Reclamanta a formulat recurs împotriva soluţiei instanţei de fond, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Astfel, a susţinut că a încheiat contracte prin care a încredinţat toate deşeurile generate către agenţi economici autorizaţi a efectua reciclarea acestora. Colaboratorii au confirmat faptul ca deşeurile preluate de la societate au fost reciclate. Acest lucru este de altfel reţinut chiar şi de către pârâtă în actele emise. Astfel, scopul principal al legii, acela de a asigura ca o cantitate cat mai mare de deşeuri este reciclata, a fost atins. Prin urmare, consideră că obligarea societăţii la plata contribuţiei la fondul de mediu este o măsura disproporţionată faţă de situaţia de fapt.

Arată că, în conformitate cu prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 operatorii economici pot opta între a-şi îndeplini responsabilităţile privind deşeurile din ambalaje fie individual (art. 16 alin. (2) lit. a) fie prin intermediul unui operator autorizat în acest sens (art. 16 alin. (2) lit. b). Art. 16 alin. (8) din H.G. nr. 621/2005 prevede ca operatorii economici care deţin deşeuri din ambalaje (cod 15.01) au obligaţia valorificării/încredinţării acestora către un operator economic autorizat pentru valorificarea sau incinerarea acestor deşeuri. Or, societatea recurentă susţine că şi-a îndeplinit aceasta obligaţie; de altfel nici echipa de control nu a avut obiecţiuni cu privire la calitatea de operator economic autorizat a societăţilor către care a predat deşeurile sau cu privire la faptul că aceste deşeuri nu ar fi fost efectiv reciclate.

Se mai susţine că într-adevăr, conform art. 17 alin. 4 din H.G. nr. 621/2005 societatea ar fi fost obligata sa înscrie în toate documentele de însoţire a deşeurilor că încredinţarea spre reciclare se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale. Însă conform acestui act normativ, nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 17 alin. (4) este sancţionată doar cu amenda contravenţională (art. 27 alin. (1) lit. a) şi nu poate constitui temei pentru obligarea la plata contribuţiei la fondul pentru mediu.

Mai mult, susţine că recurenta a încheiat cu SC Compania B. SA Contractul nr. x din 27 ianuarie 2010 având ca obiect colectarea şi transportul deşeurilor din ambalaje generate. Prin acest contract, Compania B. şi-a asumat obligaţia "de a le valorifica prin reciclare în vederea realizării obiectivelor anuale ale beneficiarului operator economic care introduce pe piaţa bunuri (materii prime) ambalate sau ambalaje." Prin urmare, recurenta arată că a făcut demersurile în vederea respectării dispoziţiilor legale. Faptul că ulterior Compania B. a valorificat deşeurile din ambalaje generate în vederea respectării parteneriatului sau cu C. (societate de transfer de responsabilităţi) nu îi poate fi imputat, recurenta nemaiavând control asupra acestor deşeuri din momentul predării lor către societăţile colectoare (în cazul său Compania B.).

Arată că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 621 din 8 februarie 2012 a statuat că menţionarea în facturi şi în contracte a faptului că deşeurile se predau în vederea îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare reprezintă doar o obligaţie de informare a terţilor, "care însă nu poate constitui temei pentru obligaţia de plata a contribuţiei la Fondul pentru mediu." Instanţa suprema retine de asemenea ca "obligaţiile de valorificare şi de informare stabilite în sarcina producătorilor şi importatorilor de ambalaje şi deşeuri din ambalaje au un caracter distinct, fapt care rezultă şi din sancţiunile aplicabile lor", sancţiunea aplicabila în cazul neexecutării obligaţiei de informare a terţilor fiind amenda, potrivit H.G. nr. 621/2005.

Se mai precizează că instanţa de fond respinge motivul de nelegalitate invocat, pentru simplul considerent că potrivit martorilor recurenta ar fi a predat angajaţilor proprii deşeurile din paleţi pentru a fi utilizate ca lemne de foc, fără însă a corela aceasta proba cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecţie fiscală în care sunt descrise toate cantităţile de deşeuri reţinute de pârâta ca fiind predate către Compania B. şi fără a observa că obligaţiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deşeurile din paleţi ci inclusiv de deşeuri de alte ambalaje (carton, plastic, etc.) şi despre care nu s-a susţinut în vreun moment că ar fi fost predate angajaţilor pentru foc.

Cat priveşte cuantumul contribuţiei, echipa de control a calculat contribuţia datorată de societate la valoarea de 2 RON/kilogram pentru diferenţa dintre cantităţile prevăzute pentru obiectivele minime de valorificare sau incinerare şi cantităţile efectiv valorificate sau incinerate, însă acest cuantum al contribuţiei a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 115 din 15 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 22 decembrie 2010. Până la acea dată, operatorii economici datorau o taxa de 1 leu din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională.

Recurenta arată că forma în vigoare la data de 12 noiembrie 2009, invocată de instanţa de fond, reglementata de Ordonanţa nr. 25/2008 nu poate fi reţinută întrucât aceasta Ordonanţă a fost respinsă prin Legea nr. 179 din 14 octombrie 2010. Având în vedere principiul neretroactivităţii legii contribuţia pentru anul 2010 trebuia calculata la valoarea de 1 leu pe kilogram, conform prevederilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 în vigoare în cursul anului 2010.

Cu privire la obligarea societăţii recurente de a plăti contribuţia pentru paleţii achiziţionaţi de pe piaţa interna şi destinaţi a fi utilizaţi pentru depozitare sau pentru mişcarea mărfii între punctele de lucru ale societăţii observă ca instanţa de fond se rezuma la a analiza strict daca paleţii achiziţionaţi au sau nu calitatea de ambalaj în sensul H.G. nr. 621/2005, şi face o analiză sumară dacă aceştia sunt sau nu supuşi inclusiv prevederilor O.U.G. nr. 196/2005. Totodată observă ca instanţa de fond echivalează situaţia paleţilor achiziţionaţi cu cea a paleţilor primiţi de la furnizorii de materie primă.

Cat priveşte calitatea de ambalaj a paleţilor achiziţionaţi, recurenta opinează că analiza lor din perspectiva H.G. nr. 621/2005 a fost făcuta incorect. Astfel, societatea achiziţionează paleţi de la producători români care sunt apoi utilizaţi fie pentru a depozita produsele finite (canapele, fotolii, etc.) fie, pentru a mişca materia primă sau diverse părţi componente ale produselor finite între punctele sale de lucru. Aceste produse (materia prima sau diversele părţi componente ale produsului finit) nu sunt vreodată puse pe piaţa ca atare decât după ce sunt înglobate în produsul finit - care doar acesta este pus pe piaţa externă, fiind livrat intracomunitar sau exportat, în vrac. Subliniază faptul că paleţii în cauza nu au părăsit vreodată, ţară, nu au fost, vreodată înstrăinaţi şi au rămas mereu în posesia, şi proprietatea sa.

Raportat la legislaţia în vigoare, arată ca O.U.G. nr. 196/2005 instituie aceasta contribuţie (art. 9 alin. (1) lit. d) ca fiind datorată de "operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima data pe piaţa naţională ambalaje de desfacere şi de operatorii economici care închiriază sub orice forma, cu titlu profesional, ambalaje pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime (...) şi cantităţile de deşeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate (...)."

Aşadar, raportat la expresia "introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate" pârâta a reţinut în sarcina sa obligaţia de a declara strict paleţii achiziţionaţi ca atare, nu şi paleţii primiţi de la furnizorii săi (aceştia fiind introduşi pe piaţa de către furnizori prin vânzarea produselor lor către recurentă).

Prin urmare, organul de control a considerat că societatea a introdus pe piaţa aceste ambalaje prin simplul fapt al achiziţiei lor, stabilind astfel în sarcina sa obligaţia de plata a contribuţiei aferente, însă analizând definiţiile date de legislaţie, apreciază ca recurenta, în calitate de cumpărător a paleţilor de pe piaţa internă şi utilizator al paleţilor strict pentru activitatea proprie, nu se încadrează prevederilor legale.

În cazul său, posesorul paleţilor este o singura persoană de la achiziţie până în momentul în care devine deşeu, deci aceşti paleţi nu reprezintă ambalaj sau ambalaj reutilizabil în sensul H.G. nr. 621/2005 şi nu poate genera, obligaţia de plata a contribuţiei pentru introducerea de ambalaje pe piaţa.

Deşeurile rezultate din aceşti paleţi sunt deşeuri rezultate din activitatea industriala, supuse doar prevederilor Legii nr. 211/2011, iar chiar daca nu s-ar accepta această ipoteza şi paleţii în cauza ar fi consideraţi ambalaj, aceştia ar putea fi încadraţi eventual ca deşeu din ambalaj, însa în niciun caz ambalaj introdus pe piaţa şi supus obligaţiei de plata a contribuţiei conform O.U.G. nr. 196/2005.

Cu privire la introducerea pe piaţa, a paleţilor achiziţionaţi, susţine că ambalajul reutilizabil nu se consideră introdus pe piaţa atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs şi făcut disponibil din nou. Or, arată că paleţi rămân în stoc de la an la an, recurenta încercând sa le prelungească durata de viaţă cat mai mult posibil, chiar şi prin repararea lor. A obliga o societate ca la final de an să îşi trateze stocul de paleţi ca deşeu este nu doar neconstituţional (încălcându-se grav dreptul de proprietate) ci şi împotriva oricăror principii economice.

Mai subliniază ca societatea nu face disponibili pe piaţa aceşti paleţi sau produsele pe care le conţin, ci îi foloseşte strict în activitatea internă. Cu alte cuvine recurenta nu a introdus vreodată aceşti paleţi pe piaţa naţională prin urmare nu poate fi obligată la plata, contribuţiei aferenta acestora.

Astfel, se arată că "obligaţia de a plăti la Fondul pentru mediu contribuţia de 2 RON/kg prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, revine următorilor operatori economici:

a) care introduc pe piaţa naţională produse ambalate, pentru ambalajele primare, secundare şi terţiare folosite pentru ambalarea produselor lor;

b) care ambalează produse ambalate, pentru ambalajele secundare şi terţiare pe care le introduc pe piaţa naţională;

c) care distribuie pentru prima dată pe piaţa naţională ambalaje de desfacere, pentru respectivele ambalaje distribuite pe piaţa naţională;

d) care dau spre închiriere, sub orice formă, cu titlu profesional, ambalaje, pentru respectivele ambalaje introduse pe piaţa naţională".

Susţine că, după cum lesne se poate observa, recurenta nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii, prin urmare nu poate calcula şi plăti o contribuţie pe care nu o datora.

Cat priveşte calitatea de ambalai a paleţilor primiţi de la furnizorii de materie prima, se apreciază că nu poate fi confundată situaţia, întrucât aceştia sunt utilizaţi la înstrăinarea unor bunuri şi intervine o schimbare în posesia lor. Pe de alta parte, faptul ca aceştia reprezintă ambalaje pusa pe piaţa este incontestabil, cu singura menţiune că punerea pe piaţa este realizata de furnizorii de materie prima, astfel aceşti paleţi fac obiectul obligaţiei de valorificare născuta în sarcina furnizorilor săi, nicidecum în sarcina recurentei.

Cu privire la majorările calculate pentru perioada 25 ianuarie 2011 - 16 mai 2016, învederează pe aceasta cale că în conformitate cu O.U.G. nr. 92/2003, majorările de întârziere erau reglementate conform art. 120 din acest act normativ doar până la data de 30 iunie 2010. Prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 39/2010 legiuitorul a modificat prevederile art. 120 în sensul reglementarii "dobânzilor şi renunţării la "majorări de întârziere".

Astfel, pentru perioada 1 iulie 2010 - 30 decembrie 2015 calcularea de "majorări" nu are bază legală. De altfel, chiar şi cuantumul indicat de organul de control ca fiind cel al majorărilor este în realitate cuantumul dobânzilor reglementat în această perioadă.

Se mai arată că organul de control a calculat penalităţi aferente perioadei 31 decembrie 2015 - 16 mai 2016 conform Legii nr. 207/2015, însă potrivit art. 176 alin. (4) "Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere." Prin urmare, aceste penalităţi au fost calculate în mod greşit în sarcina recurentei, acestea putând fi percepute doar în cazul în care recurenta nu ar fi respectat termenul de plată indicat în decizia de impunere comunicată. Or, recurenta a fost de bună-credinţă în toată această perioadă, fiind convinsă că asigură reciclarea deşeurilor generate şi că a achitat toate contribuţiile datorate. Astfel consideră excesiva sancţionarea sa prin impunerea acestor penalităţi.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de intimată va fi respinsă ca nefondată, întrucât criticile din recursul formulat pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când instanţa de fond a interpretat sau aplicat greşit normele de drept material.

Un prim aspect de nelegalitate invocat în recurs se referă la împrejurarea că greşit prima instanţă a statuat că nu şi-a îndeplinit obiectivul de reciclare a deşeurilor. Se susţine că a încredinţat toate deşeurile generate către agenţi economici autorizaţi a efectua reciclarea acestora, societăţi care au confirmat faptul că deşeurile preluate de la recurentă au fost reciclate, iar acest lucru este reţinut chiar şi de către pârâtă în actele emise.

Instanţa de control judiciar observă că recurenta a optat să îşi îndeplinească obiectivul anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 prin încredinţarea de către operatorii economici responsabili a deşeurilor de ambalaje generate şi a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piaţă, în baza unui contract, unui operator economic valorificator.

Pentru ca acest obiectiv să fie considerat îndeplinit, alin. (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că operatorii economici responsabili sunt obligaţi să menţioneze în documentele de însoţire a deşeurilor de ambalaje dacă încredinţarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje.

Această obligaţie nu a fost îndeplinită în cauză, contractele încheiate de recurentă şi depuse la dosar neavând inserată menţiunea de mai sus. Susţinerile acesteia conform cărora obligaţia este doar pentru informarea terţilor şi nu poate conduce decât la sancţiunea aplicării amenzii contravenţionale, reprezintă un argument ce nu poate fi primit, întrucât prima instanţă a reţinut, în fapt neîndeplinirea obiectivului de valorificare.

Astfel, s-a reţinut în mod legal, că deşi a fost invocat, Contractul nr. x din 27 ianuarie 2010 încheiat cu SC Compania B. SA, nu a fost depus la dosar, aşa încât nu poate fi luat în considerare, iar pentru celelalte contracte invocate, acestea au ca obiect doar preluarea deşeurilor şi depozitarea lor.

Aşadar, nu omisiunea de a indica în contract menţiunea de la art. 17 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 a constituit motivul obligării reclamantei la plata contribuţiei, ci faptul că recurenta reclamantă nu a fost în măsură să facă dovada prin documente emise de către cocontractanţii săi că aceştia au valorificat deşeurile preluate de la reclamantă, aşa cum impun prevederile art. 33 din Ordinul nr. 578/2006.

Potrivit acestor prevederi legale operatorii economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje în mod individual trebuie să dovedească realizarea acestuia prin documente justificative din care să rezulte:

- situaţia privind deşeurile de ambalaje generate şi a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piaţa naţională pe tip de material;

- situaţia privind valorificarea deşeurilor de ambalaje/contractul încheiat cu un operator economic valorificator, în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje;

- situaţia eliberată de către operatorul economic valorificator, prin care să se evidenţieze distinct cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, dintre cele preluate de la operatorii economici responsabili, precum şi metoda de valorificare.

În acest context nu pot fi reţinute apărările recurentei potrivit cărora nu poate fi responsabilă pentru destinaţia deşeurilor din momentul predării lor către societăţile colectoare, date fiind obligaţiile legale menţionate mai sus, a căror respectare nu a fost dovedită în cauză.

S-a mai susţinut că prima instanţă nu a corelat declaraţiile de martori cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecţie fiscală în care sunt descrise toate cantităţile de deşeuri reţinute de pârâtă ca fiind predate către Compania B. şi fără a observa ca obligaţiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deşeurile din paleţi ci inclusiv de deşeuri de alte ambalaje.

O atare apărare nu poate conduce la concluzia pertinenţei observaţiilor, deoarece prima instanţă a apreciat depoziţiile de martori strict din perspectiva antamată chiar de parte, respectiv a statuat că modalitatea de reciclare a deşeurilor relevată de martori, prin predarea acestora angajaţilor în scopul de a le folosi ca lemne de foc, nu reprezintă o modalitate legală de reciclare. În legătură cu deşeurile predate către Compania B. au fost verificate şi analizate contractele încheiate cu această societate şi au fost confirmate actele de control, reţinându-se că nu s-a făcut dovada cu documente justificative a îndeplinirii obiectivului de valorificare. Aceste aspecte au fost analizate mai sus şi nu se va mai reveni asupra lor.

Recurenta a mai criticat şi concluziile instanţei de fond în legătură cu cuantumul contribuţiei, susţinând că aceasta a fost stabilită cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

În acord cu cele statuate de prima instanţă, în forma în vigoare la data de 12 noiembrie 2009 - data de referinţă pentru anul 2010, art. 9 alin. (1) lit. d) prevedea o contribuţie de 2 RON/kg aşa cum s-a stabilit în sarcina recurentei.

Împrejurarea că Ordonanţa nr. 25/2008 a fost respinsa prin Legea nr. 179 din 14 octombrie 2010, nu poate avea consecinţa expusă de parte, în condiţiile în care conform art. II din acest act normativ s-a statuat că "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Ordonanţa Guvernului nr. 25/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 29 august 2008, cu excepţia lit. d) a alin. (1) al art. 9 din articolul unic, punctul 7, care produce efecte până la data de 31 decembrie 2010."

Mai mult, prin O.U.G. nr. 115 din 15 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial nr. 862 din 22 decembrie 2010 a fost reconfirmat de legiuitor cuantumul de 2 RON/kg. Aşadar, cuantumul reţinut în actul de control este cel prevăzut de legiuitor pentru obligaţiile stabilite în sarcina recurentei şi nu poate fi apreciat ca nelegal, sau ca fiind contrar principiului neretroactivităţii legii.

Un alt motiv de nelegalitate invocat a vizat obligarea recurentei de a plăti contribuţia pentru paleţii achiziţionaţi de pe piaţa interna şi destinaţi a fi utilizaţi pentru depozitare sau pentru mişcarea mărfii între punctele de lucru ale societăţii.

În primul rând a fost contestată calificarea ca ambalaj a paleţilor achiziţionaţi din perspectiva H.G. nr. 621/2005. Răspunzând criticilor din recurs, se constată că ambalajul este definit prin Anexa 1 lit. c) din H.G. nr. 621/2005, ca fiind "orice obiect, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia, destinat reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării produselor, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator. Obiectul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj." Mai concret, paleţii din lemn sunt încadraţi la categoria ambalaj terţiar-ambalaj pentru transport, respectiv "ambalaj conceput pentru a uşura manipularea şi transportul."

Din documentele dosarului s-a constatat că recurenta reclamantă a achiziţionat în perioada 2010 - 2014 un număr de 44.774 paleţi din lemn (3.600 buc. în anul 2010, 3.444 buc. în anul 2011, 2.800 buc. în anul 2012, 12.540 buc. în anul 2013 şi 22.390 buc. în anul 2014), aşa cum rezultă din facturile menţionate în actul de control.

Se susţine de parte că aceşti paleţi achiziţionaţi nu pot fi definiţi ca ambalaj întrucât nu sunt folosiţi pentru a ambala produse finite care să fie puse pe piaţa internă, ci sunt folosiţi doar pentru activitatea proprie, respectiv pentru a mişca materia prima sau diverse părţi componente ale produselor finite intre punctele de lucru.

Fără a contesta situaţia de fapt aşa cum a fost descrisă de recurentă, respectiv că paleţii au fost folosiţi doar pentru activitatea proprie, se observă că legiuitorul nu face distincţie între modalitatea în care paleţii sunt folosiţi pentru ambalare a produselor finite sau pentru activitatea de producţie internă a agentului economic. Ceea ce legiuitorul a considerat esenţial a fost aceea ca respectivii paleţi să fie introduşi pe piaţa internă şi să devină deşeu pe această piaţă, împrejurare care dă naştere obligaţiei contestate de parte.

Astfel, în speţă este evident că paleţii achiziţionaţi de recurentă şi folosiţi în procesul său de producţie sfârşesc prin a deveni deşeuri de lemn pe piaţa naţională, aspect confirmat şi de faptul că la nivelul A. SRL au fost identificate evidenţe privind deşeurile de ambalaje din lemn încredinţate angajaţilor ca şi combustibil alternativ la lemnele pentru foc, aspect de altfel confirmat şi de depoziţiile de martori audiaţi la instanţa de fond.

Recurenta a mai contestat şi noţiunea de introducere pe piaţă, subliniind faptul că paleţii în cauza nu au părăsit vreodată, ţara, nu au fost, vreodată înstrăinaţi şi au rămas mereu în posesia, şi proprietatea noastră.

Pentru a răspunde acestei critici, este de amintit că introducerea pe piaţa naţională a unui produs este definită ca "acţiunea de a face disponibil pe piaţă, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării "(Anexa nr. 1 lit. a1).

Pe de altă parte, Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, prevede că introducerea pe piaţă reprezintă: "acţiunea de a face disponibil pe piaţa naţională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu".

Este astfel evident că acţiunea recurentei reclamante de a achiziţiona paleţi de lemn pentru a fi utilizaţi în cadrul producţiei sale interne, respectiv mişcarea materiei prime şi a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piaţă a unui ambalaj care se transformă în deşeu pe piaţa internă, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea sa la contribuţia stabilită în actul de control.

Aşadar, în mod legal organele de control au stabilit că paleţii din lemn achiziţionaţi de societatea A. SRL pentru consum sau utilizare proprie au fost introduşi pe piaţa naţională la data la care au fost daţi în consum, respectiv la data la care au îndeplinit funcţiile ambalajului terţiar (utilizare pentru manipulare şi transport) a materiilor prime, materialelor etc. între punctele de lucru din ţară ale societăţii sau între societate şi diverşi terţi de pe piaţa internă.

Recurenta a administrat în recurs o serie de înscrisuri noi din care rezultă că nu desface produse sale pe piaţa internă, ci desfăşoară doar activităţi de comerţ intracomunitar, însă această împrejurare nu vine să schimbe ipoteza verificabilă din perspectiva obligaţiei sale legale, de vreme ce s-a stabilit mai sus că simpla utilizare a paleţilor în activitatea de producţie proprie reprezintă o acţiune de introducere pe piaţa internă a unor ambalaje ce devin deşeuri şi care naşte obligaţia de valorificare.

Nici susţinerea potrivit căreia definiţia noţiunii de ambalaj cuprinsă în anexa nr. 1 pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 349/2002 contravine definiţiei din dreptul comunitar, nu este întemeiată de vreme ce potrivit art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 94/62/CE:

"ambalaje" înseamnă toate produsele realizate din orice materiale, de orice natură, utilizate pentru a conţine, proteja, manevra, furniza şi prezenta bunurile, de la materii prime la bunuri prelucrate, de la producător la utilizator sau consumator. Articolele "nereturnabile" utilizate în aceleaşi scopuri trebuie, de asemenea, considerate ambalaje."

Aşadar, definiţia din dreptul comunitar nu contrazice cele statuate de legiuitorul român şi nici concluziile inspecţiei din prezenta cauză, nefiind sustenabile argumentele recurentei reclamante, care apreciază doar trunchiat asupra opţiunilor legislative citate.

Argumentul potrivit căruia deşeurile din lemn care provin din paleţii de lemn utilizaţi de contribuabil intră în categoria deşeurilor tehnologice, nu poate forma convingerea instanţei, deoarece în conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 a H.G. nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase -categoria 3 - reprezintă deşeuri industriale acele "deşeuri de la prelucrarea lemnului şi producerea plăcilor şi mobilei", iar paleţii din lemn conform declaraţiilor împuternicitului societăţii şi constatărilor organelor de control nu sunt destinaţi să fie prelucraţi de către societate, ci să servească în mod repetat drept suport pentru transportul şi manipularea mărfurilor şi materialelor între punctele de lucru ale societăţii.

A mai precizat recurenta că paleţii utilizaţi pentru consum propriu nu au calitatea de ambalaj reutilizabil deoarece A. SRL nu l-a returnat furnizorului. Nici această apărare nu poate fi primită din perspectiva definiţiei oferite de lit. v) a Anexei nr. 1 la H.G. nr. 621/2005, potrivit căreia reutilizarea reprezintă "orice operaţie prin care un ambalaj care a fost conceput şi creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viaţă un număr minim de rotaţii este reutilizat într-un scop identic celui pentru care a fost conceput", situaţie în care se încadrează modul de utilizare repetată de către societatea A. SRL a aceloraşi paleţi în cursul ciclului lor de viaţă.

A mai susţinut recurenta că paleţii din lemn sunt folosiţi până la sfârşitul duratei lor de viaţă, fiind chiar şi reparaţi, motiv pentru care este nelegală stabilirea contribuţiei prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 pentru fiecare dintre utilizările paleţilor pe durata ciclului lor de viaţă. Acest argument nu poate fi de asemenea reţinut, întrucât organele de control au stabilit contribuţia aferentă acestora doar o singură dată, aplicând prevederile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, lit. g) din Anexa nr. 1.

Nu în ultimul rând, afirmaţia recurentei reclamante conform căreia acei paleţi fac obiectul obligaţiei de valorificare născută în sarcina furnizorilor şi nicidecum a acesteia, nu poate fi avută în vedere deoarece respectivii paleţi din lemn reprezintă un produs, o marfă vândută de un operator economic şi devin ambalaj atunci când sunt utilizaţi pentru a reţine, proteja, manipula, distribui, transporta produse, materiale etc., astfel încât responsabilitatea de a declara introducerea sau utilizarea lor pentru consum propriu pe piaţa naţională şi obligaţia de a valorifica deşeurile de ambalaje din lemn rezultate la sfârşitul ciclului de viaţă revine exclusiv recurentei reclamante.

Un ultim motiv de recurs invocat se circumscrie calculului accesoriilor reprezentând "majorări" pentru perioada 25 ianuarie 2011 - 16 mai 2016, care în opinia recurentei sunt nelegale întrucât nu au o bază legală potrivit actelor normative din acea perioadă.

Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile art. IV alin. (2) din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 20/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, noţiunile de "dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere" au fost înlocuite cu noţiunea de "majorări de întârziere", iar conform art. I pct. 8 şi art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2010, începând cu data de 1 iulie 2010, denumirea Capitolului 3 din Titlul VIII al O.G. nr. 92/2003 se modifică din "majorări de întârziere" în "dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere".

Aşadar, în acord cu cele statuate de prima instanţă, se constată că indiferent de denumirea acestora, accesoriile se calculează pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de plată de către debitor, iar în condiţiile în care cuantumul stabilit nu a fost contestat, această critică nu poate avea finalitatea antamată în recurs.

În privinţa penalităţilor aferente perioadei 31 decembrie 2015 - 16 mai 2016, această critică a fost admisă de instanţa de fond, astfel că susţinerile din recurs nu sunt justificate şi nu vor mai fi analizate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinţei nr. 78/CA/2017- PI din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2019.

GGC - LM