Building tax assessments annulled; modular booths held movable property, refund of RON 5.5 million affirmed.

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 01.09.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Regia Autonomă "Registrul Auto Român" a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti,

- Anularea actelor administrativ fiscale prin care au fost impuse reclamantei impozit pe clădiri şi accesorii aferente acestuia pentru perioada 01.01.2012 - 21.12.2015 respectiv:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 26/02.03.2016, comunicată Regiei la data de 09.03.2016, prin care a fost respinsă Contestaţia fiscală formulată de Regie, înregistrată la organele administrativ sub nr. x/01.02.2015, formulata împotriva Deciziei de impunere nr. x/21.12.2015 prin care Regia a fost impusă la plata sumei de 5.529.936 RON reprezentând impozit pe clădiri şi accesorii aferente acestuia.

- anularea Deciziei de impunere nr. x/21.12.2015, emisă de SPFL Ploieşti şi constatarea nelegalităţii Raportului de inspecţie fiscală nr. x/21.12.2015, prin care organele fiscale au impus la plată Regiei obligaţii fiscale suplimentare aferente perioadei 2012 - 2015 reprezentând impozit pe clădiri şi obligaţii fiscale accesorii în cuantum de 5.529.936 RON (i.e. 4.118.762 RON cu titlu de diferenţa de impozit pe clădiri stabilită de inspecţia fiscală şi 1.411.174 RON cu titlu de obligaţii fiscale accesorii aferente, pentru perioada 01.01.2012 - 31.12.2015 ca urmare a aplicării cotei majorate de impozit pentru aceasta perioadă).

- anularea Deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale accesorii nr. 116826/23.03.2016 prin care au fost actualizate obligaţiile fiscale accesorii aferente debitului impus la plata prin Decizia de impunere precum şi anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 80/10.06.2016 prin care a fost respinsa contestaţia fiscala formulata împotriva acestei Deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale accesorii.

- anularea actelor administrativ fiscale prin care au fost impuse Regiei impozit pe clădiri şi accesorii aferente acestuia pentru anul 2016 respectiv:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 85/17.06.2016, comunicată Regiei la data de 29.06.2016, prin care a fost respinsă Contestaţia fiscală formulată de Regie, înregistrată la organele administrativ sub nr. x/17.05.2016, referitoare la impunerea Regiei la plata sumei de 403.031 RON reprezentând impozit pe clădiri pentru anul 2016 precum şi:

- anularea Deciziei de impunere nr. x/21.03.2016, emisă de SPFL Ploieşti, prin care organele fiscale au impus la plată Regiei impozit pe clădiri în cuantum de 403.031 RON reprezentând impozit pe clădiri ca urmare a aplicării cotei majorate de impozit pentru anul 2016.

- obligarea Autorităţii la restituirea sumei de 5.529.936 RON reprezentând impozit pe clădiri şi accesorii aferente acestuia stabilită prin Decizia de impunere, sumă ce a fost achitată în totalitate de Regie în data de 19.01.2016, conform OP nr. x/19.01.2016, depus în IMM şi a sumei de 403.031 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilită prin Decizia de impunere 2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1484 din 25 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Decizia de impunere nr. x/21.12.2015, precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 26/02.03.2016 precum şi Decizia de impunere a obligaţiilor fiscale accesorii nr. 116826/23.03.2016 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 80/10.06.2016, Decizia de impunere nr. x/21.03.2016, precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 85/17.06.2016 şi a obligat pârâta la restituirea sumei de 5.529.936 RON.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului său, pârâta susţine că instanţa de fond în mod greşit a aplicat normele de drept fiscal, nu a analizat cu atenţie probatoriul administrat în cauză, însuşindu-şi în totalitate criticile menţionate în acţiune de către R.A. Registrul Auto Român.

Apreciază recurenta ca instanţa de fond nu şi-a motivat în drept şi în fapt soluţia şi nu a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile organului fiscal.

Un prim motiv de recurs îl constituie interpretarea eronata a instanţei de fond, în sensul ca prevederile din C. fisc. se refera la reevaluarea " unei clădiri", iar nu a tuturor clădirilor, reluând recurenta pârâtă argumentele prezentate în faţa instanţei de fond care, în opinia sa, conduc la concluzia că reevaluarea trebuie să privească întreaga grupă de clădiri deţinută de contribuabil.

De asemenea, recurenta susţine că în mod eronat instanţa retine că OMFP nr. 3055/2009 adaugă la C. fisc. potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Din analiza prevederii legale invocate se poate observa la alin. (3) o condiţionare esenţială pentru aplicabilitatea acestei prevederi, respectiv ca actul normativ de rang inferior să fie dat în aplicarea actului normativ de rang superior, condiţie neîndeplinită în cazul de fată, OMFP nr. 3055/2009 fiind un act normativ care nu este dat în aplicarea C. fisc. , în aplicarea acestuia fiind emise normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 44/2004. În schimb C. fisc. face trimitere în mod expres la normele contabile şi noţiunea de reevaluare, noţiune care nu există în afara actelor normative care o reglementează, reevaluarea putând să existe doar dacă respectă prevederile exprese ale acestor acte normative respectiv: H.G. nr. 403/2000, OMFP nr. 1553/2003, OMFP nr. 1752/2005, OMFP nr. 3055/2009 şi OMFP nr. 1802/2014. Astfel, o construcţie poate fi, fie reevaluată conform normelor contabile adică împreună cu toate celelalte (cf. pct. 123 din OMFP nr. 3055/2009), sau este doar evaluată, cum s-a întâmplat în speţa de fata, situaţie în care construcţia în cauză nu poate beneficia de o cotă redusă de impozitare, deşi în cazul său singular atât prin reevaluare cât şi prin evaluare valoarea de piaţă a fost actualizată.

Deşi prima instanţă a reţinut că, în virtutea forţei juridice superioare s-ar aplica dispoziţiile C. fisc. faţă de cele ale OMFP nr. 3055/2009 şi ale OMFP nr. 1802/2014, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000, apreciază recurenta că în cauză incidenţa acestora nu este de natură a crea o contradicţie cu dispoziţiile C. fisc. .

Aceasta întrucât, pe de o parte, dispoziţiile din C. fisc. [art. 253 alin. (6)] reglementează ipoteza în care unele clădiri nu au fost reevaluate, fiind stabilit, aşadar, modul de calcul al impozitului calculat pentru aceste active, iar dispoziţiile din OMFP nr. 3055/2009 şi ale OMFP nr. 1802/2014 se referă la posibilitatea reevaluării imobilizărilor corporale ale societăţilor comerciale, printre alte entităţi juridice.

Mai exact, aplicarea în cauză a OMFP nr. 3055/2009 şi OMFP nr. 1802/2014 nu este de natură a exclude prevederile legii cadru în materie fiscală, Legea nr. 571/2003, în condiţiile în care, prin interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că impozitul datorat de o societate comercială, pentru clădiri care nu au fost reevaluate, se calculează în raport de art. 253 alin. (6) C. fisc. .

Al doilea motiv de recurs îl constituie interpretarea eronată a instanţei de fond, în sensul în care cabinele modulare nu sunt clădiri, fiind construcţii provizorii, fără fundaţie, realizate pe un schelet metalic. De asemenea, instanţa de fond a reţinut că aceste cabine nu sunt fixate în pământ, ele putând fi mutate oricând.

Această concluzie este eronată, fiind în contradicţie cu prevederile legale care definesc noţiunea de clădire din punct de vedere al impozitelor şi taxelor locale, astfel din analizarea definiţiei clădirii cuprinsă în art. 249 alin. (5) din C. fisc. nu reiese o astfel de cerinţă, aceasta a apărut doar începând cu data de 01.01.2016 fiind introdusă de H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind C. fisc. , însă şi în acest caz existând o condiţie respectiv: "să existe intenţia de a fi păstrate pe acelaşi amplasament cel puţin pe durata unui an calendaristic", condiţie îndeplinită de mijloacele fixe în cauză ceea ce le păstrează ca obiecte impozabile chiar şi după modificarea legislaţiei în materie.

Motivul în sine nu are nicio relevanţă pentru problema în discuţie, respectiv existenţa sau inexistenţa unei reevaluări, conform normelor contabile, deoarece conform OMFP nr. 3055/2009 reevaluarea trebuie să aibă în vedere toată grupa de construcţii, fiind evident că mijloacele fixe în cauză sunt construcţii chiar şi în interpretarea dată de instanţă articolului 249, alin. (5) din C. fisc. .

Cu toate că a fost administrată proba cu înscrisuri, instanţa de fond din motivarea sentinţei recurate dovedeşte că nu a analizat aceste înscrisuri, dar nici nu a reţinut vreun aspect din întâmpinarea formulată de instituţia recurentă, limitându-se doar la motivaţia intimatei din acţiune.

Astfel, în întâmpinare a menţionat că creanţa fiscală stabilită în sarcina intimatei a fost ca urmare a nereevaluării tuturor elementelor înregistrate în grupa de imobilizări corporale "Construcţii" şi a neînregistrării unor elemente funcţionale (exemplificăm cazul clădirii administrative având adresa poştală în Ploieşti, strada x nr. 4, prin neînregistrarea sistemului de semnalizare/avertizare incendii - nr. inv. 7638 - 42.765 RON).

În cadrul operaţiunilor de evaluare efectuate de intimata la 31.12.2011 şi 31.12.2013 nu au fost supuse operaţiunii de evaluare imobilizările corporale existente în contabilitate sub denumirea de cabine modulare de pază, respectiv mijloacele fixe denumite reţea canalizare, împrejmuiri, bazin, staţie refulare, reţele electrice, -copertine metalice, etc, deci, intimata nu a cuprins în operaţiunea de evaluare toate elementele înregistrate în contul 212 "Construcţii", cu ajutorul căruia se ţine evidenţa existenţei şi mişcării construcţiilor.

Instanţa de fond nu face referire decât la cabinele modulare, deoarece intimata doar la acestea s-a rezumat, fără a menţiona şi de celelalte mijloace fixe nereevaluate, ceea ce presupune ca recunoaşte ca acestea nu au fost reevaluate.

Or, cabinele modulare nu sunt singurele mijloace fixe pentru care intimata nu a realizat reevaluarea, ele fiind menţionate cu titlu de exemplu din multitudinea de mijloace fixe de natura construcţiilor care nu au fost reevaluate şi pentru care societatea nu a prezentat rapoarte de evaluare, parte din acestea fiind menţionate şi în întâmpinarea depusă la instanţa de fond.

Nu în ultimul rând este important de menţionat faptul că instanţa de fond nu a făcut absolut nicio menţiune despre relevanţa sau nerelevanţa practicii judiciare invocate de SPFL, ignorând complet această practică, precum şi faptul că în speţa dedusă judecăţii şi alte organe cu atribuţii de control şi audit, cum ar fi de exemplu Curtea de Conturi a României, au confirmat constatările organului fiscal în ceea ce priveşte obligativitatea reevaluării simultane.

De asemenea, instanţa de fond a anulat, pe lângă Decizia de impunere nr. x/21.12.2015, pe care a analizat-o, şi Decizia de impunere nr. x/21.03.2016, Decizia de accesorii nr. 116826/26.03.2016 şi Deciziile de soluţionare a contestaţiilor nr. 80/10.06.2016 şi nr. 85/17.06.2016, fără a motiva sub niciun aspect care a fost raţionamentul pentru care le-a respins.

Cu privire la Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 116826/23.03.2016, prin Declaraţia de impunere înregistrată sub nr. x/18.12.2015, intimata a declarat majorarea valorii de inventar a clădirii sediu RAR cu valoarea de 58.054,38 RON, potrivit Procesului-verbal de recepţie nr. x/26.11.2015 (valoare neinclusă în raportul de inspecţie fiscală).

Potrivit dispoziţiilor pct. 71 alin. (3) al art. 255 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (valabil până la 31.12.2015) " Pentru clădirile dobândite în cursul anului, impozitul pe clădiri, datorat de la data de întâi a lunii următoare celei în care aceasta a fost dobândită şi până la sfârşitul anului respectiv, se repartizează la termenele de plata ramase, iar ratele scadente se determină pentru impozitul anual, proporţional cu numărul de luni pentru care se datorează impozitul pe clădiri."

Având în vedere că modificarea de valoare a fost efectuată în luna noiembrie, impozitul pe clădiri se calculează proporţional cu perioada rămasă până la sfârşitul anului fiscal, începând cu data de 1 decembrie, iar plata se consideră în termen dacă impozitul datorat, se plăteşte până la expirarea perioadei de 30 de zile de la dobândire, în cazul de faţă până la data de 26.12.2015, dată după care se calculează Şi datorează majorări de întârziere.

Prin Ordinul de plată nr. x/19.01.2016, RAR achită suma de 5.529.936 RON, reprezentând diferenţe suplimentare impozit pe clădire cât şi accesoriile aferente, sumă stabilită prin raportul de inspecţie fiscală, sumă care a stins mai întâi obligaţia restantă aferentă majorării de valoare (inclusiv majorările de întârziere) şi apoi a stins obligaţiile de plată stabilite prin raportul de inspecţie fiscală.

Prin respectarea dispoziţiilor art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, organul fiscal a calculat majorări de întârziere pentru fiecare lună sau fracţiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a debitului restant, pentru care a emis Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.03.2016. Precizăm faptul că, nivelul majorării de întârziere este de 1% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale neachitate în termen.

Momentul care generează calculul majorărilor de întârziere este scadenţa obligaţiei fiscale şi nu data comunicării debitului principal. Termenul de scadenţă este diferit de termenul de plată, care reprezintă termenul până la care contribuabilul trebuie să achite suma respectivă şi care este eşalonat în funcţie de data comunicării.

Termenul de scadenţă este fix şi este determinat conform dispoziţiilor art. 156 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, iar termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării actului administrativ fiscal.

Cum termenul de scadentă nu este condiţionat de comunicarea actului administrativ fiscal privind obligaţia principală, calculul majorărilor de întârziere se face în funcţie de scadenţa obligaţiei principale, iar nu în funcţie de comunicarea actului administrativ.

Urmare celor prezentate mai sus, suma achitată până la data plăţii, respectiv 19.01.2016, a mai intervenit o lună, lună pentru care intimata datorează majorări de întârziere de 1% din cuantumul obligaţiilor fiscale principale neachitate.

Aşa cum s-a arătat mai sus, creanţa fiscală achitată de către intimată în data de 19.01.2016, nu a acoperit în totalitate obligaţiile de plată suplimentare stabilite în urma raportului de inspecţie fiscală. În data de 21.03.2016 a fost emisă Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.03.2016, care reflectă doar cuantumul majorărilor de întârziere, aferente perioadei ianuarie - martie 2016, calculate la obligaţia de plată suplimentară stabilită în urma raportului de inspecţie fiscală.

Referitor la Decizia de impunere nr. x/21.03.2016, aceasta a fost emisa de organul fiscal cu respectarea dispoziţiilor art. 94 alin. (1) şi art. 95 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, decizie care reflectă situaţia fiscală la data de 01.01.2016, menţiune care se regăseşte în conţinutul deciziei.

În ceea ce priveşte impozitul pe clădiri stabilit în sarcina intimatei, acesta a fost calculat pentru fiecare imobil aflat în proprietatea acesteia, având în vedere valoarea de inventar, data dobândirii şi data ultimei reevaluări, prin respectarea dispoziţiilor Legii nr. 227/2015 privind C. fisc. , cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de aceste considerente, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.

În prealabil, instanţa de control judiciar constată că deşi recurenta pârâtă s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prezentul recurs aduce în discuţie şi incidenţa prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând recurenta pârâtă faptul că prima instanţă nu şi-a motivat în fapt şi în drept soluţia, însuşindu-şi, fără nicio analiză, doar argumentele reclamantei şi omiţând cercetarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă de recurenta pârâtă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind instanţa de control judiciar că recurenta pârâtă vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, din lecturarea sentinţei civile criticate rezultă faptul că instanţa fondului a abordat toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cuprinsul acţiunii sale şi a înlăturat apărările pârâtei în aceeaşi manieră, fiind de subliniat, totodată, antagonismul în care se află argumentele părţilor în ceea ce priveşte conţinutul şi obiectul noţiunii de reevaluare, context în care însuşirea unora din argumente le exclude, în mod logic, pe celelalte.

Susţinerile recurentei pârâte, conform cărora prima instanţă a anulat nu numai decizia de impunere nr. x/21.12.2015 dar şi decizia de impunere nr. x/21.03.2016 şi deciziile de accesorii aferente acestora nu poate conduce la casarea sentinţei întrucât soluţia de anulare a tuturor actelor administrative fiscale are în vedere considerentul comun al tratamentului fiscal aplicat nereevaluării unor elemente corporale (cabine modulare) ce au fost greşit calificate de recurenta pârâtă ca fiind circumscrise noţiunii de clădiri, cu consecinţa stabilirii unor impozite pe clădiri în cotă majorată.

Trecând la cel de al doilea motiv de casare invocat în cauză, instanţa de control judiciar subliniază că este chemată să analizeze modalitatea în care prima instanţă a aplicat normele de drept material incidente în cauză, acestea fiind reprezentate de legislaţia fiscală primară şi secundară incidentă în cazul stabilirii impozitului pe clădiri aplicabil imobilelor deţinute de persoanele juridice şi care nu au fost reevaluate conform legii, respectiv impozitul pe clădiri în cotă majorată.

Potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (6) din C. fisc. , în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între:

a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă;

b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

În cauza de faţă, recurenta pârâtă a stabilit în sarcina intimatei reclamante cota majorată de impozit, reţinând că sunt incidente prevederile art. 253 alin. (6) din C. fisc. , ca urmare a nereevaluării tuturor elementelor Înregistrate în grupa de imobilizări corporale "Construcţii."

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei civile criticate în prezentul recurs, instanţa fondului a dispus anularea actelor administrativ fiscale prin care a fost impusă în sarcina reclamantei cota majorată de impozit atât pentru considerentul că reevaluarea, avută în vedere de dispoziţiile art. 253 alin. (6) C. fisc. vizează exclusiv imobilul supus impozitării şi nu toate imobilele deţinute de contribuabil dar şi pentru considerentul că elementele nereevaluate, respectiv cabinele modulare nu constituie clădiri, în accepţiunea C. fisc. , astfel că nu pot face obiectul unei reevaluări.

Constată Înalta Curte că elementul determinant pentru soluţionarea prezentei cauze, date fiind particularităţile sale, nu este dezlegarea noţiunii de "reevaluare" sub aspectul întinderii sale, cât mai ales stabilirea faptului dacă acele cabine modulare sunt susceptibile de a face în sine obiectul procedurii de evaluare/reevaluare în vederea stabilirii impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice în condiţiile art. 253 alin. (1) C. fisc. , sau, dimpotrivă, în condiţiile prevăzute de art. 253 alin. (6) din acelaşi act normativ.

O primă observaţie ce trebuie făcută în acest context este aceea că prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/21.12.2015 s-a reţinut că reclamanta intimată nu a reevaluat un număr de patru cabine modulare (cabina modulară de pază cu nr. inventar x şi cabinele modulare cu nr. inventar x; 6902 şi 6903), nefăcându-se nicio referire la alte imobilizări corporale nereevaluate, de genul celor la care recurenta face referire în întâmpinarea depusă la fond şi în cererea de recurs.

De aceea, susţinerile recurentei pârâte, în sensul că nici alte imobilizări corporale nu au fost reevaluate (cele menţionate la filele x din cererea de recurs) nu au nicio relevanţă pentru aprecierea legalităţii actelor administrativ fiscale şi subsecvent a sentinţei civile recurate, întrucât aceste apărări nu reprezintă altceva decât o completare a motivării actului administrativ după emiterea sa, evident nepermisă.

Prin urmare, analiza instanţei de recurs se rezumă la verificarea legalităţii sentinţei civile exclusiv din perspectiva tratamentului fiscal aferent nereevaluării cabinelor modulare de pază şi respectiv utilizate ca banc de lucru în staţia ITP, aceasta fiind destinaţia celor patru elemente avute în vedere pentru aplicarea cotei majorate de impozit.

În acord cu cele reţinute de instanţa fondului, Înalta Curte apreciază că nu pot fi încadrate în categoria clădirilor aceste cabine modulare, astfel că nereevaluarea acestora nu poate avea consecinţa fiscală prevăzută de art. 253 alin. (6) C. fisc. .

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (5) C. fisc. , în înţelesul prezentului titlu, clădire este orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri.

Aşadar, înţelesul noţiunii de clădire presupune stabilitatea imobilului, existenţa uneia sau mai multor încăperi şi a elementelor structurale de bază reprezentate de pereţi şi acoperiş.

Cabinele modulare avute în vedere de inspecţia fiscală nu prezintă caracteristicile unor clădiri, în primul rând pentru că acestea nu sunt fixate pe sol şi nici în subsol, fiind mobile şi în al doilea rând pentru că ele nu prezintă elementele structurale ale unei clădiri (pereţi şi acoperiş) fiind structuri monobloc din materiale PVC, ce sunt asimilate mobilierului necesar efectuării activităţilor intimatei reclamante (banc de lucru pentru inspectorul ITP şi post de pază).

De altfel, apartenenţa acestor cabine modulare la categoria clădirilor ar fi trebuit să conducă organul fiscal la soluţia impozitării acestora, or, chiar organul fiscal recunoaşte că nu a calculat impozitul pe clădiri în privinţa acestor elemente întrucât sunt situate în interiorul clădirii, motivare ce în sine atestă neapartenenţa cabinelor modulare la categoria clădirilor, întrucât nu pot exista, din perspectiva C. fisc. clădiri în interiorul altor clădiri.

În plus, înseşi operaţiunea de reevaluare a clădirilor, aşa cum aceasta a fost stabilită prin prevederile art. 251 alin. (6) C. fisc. , are în vedere scopul corectei impozitări şi în privinţa acestor clădiri, astfel că în contextul în care chiar organul fiscal admite că nu poate proceda la impozitarea distinctă a acestor cabine modulare, nereevaluarea acestora nu poate avea consecinţa stabilirii impozitului în cotă majorată pentru celelalte clădiri deţinute de intimata reclamantă.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul civil de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 1484 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2019.

GGC - GV