Lawyer exclusion from bar following criminal conviction: unconstitutionality of "prestige of profession" standard and legal basis for disqualification

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.09.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Dâmboviţa, a solicitat anularea Deciziei nr. 108/03.09.2013 emisă de Baroul Dâmboviţa, menţinerea calităţii de avocat, obligarea Baroului Dâmboviţa la înscrierea sa pe Tabloul Avocaţilor Baroului Dâmboviţa, obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat, în sumă de 50.000 RON, şi la plata unei despăgubiri care reprezintă venitul minim pe economia naţională pe perioada de la emiterea deciziei atacate, 03.09.2013, şi până la pronunţarea instanţei de fond, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi suspendarea Deciziei nr. 108/2013 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. La data de 22.01.2016, reclamantul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, întrucât contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (1) din Constituţia României. Prin încheierea de şedinţă din data de 28.03.2016, instanţa de fond a dispus admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamant.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

3. Prin Sentinţa civilă nr. 1711 din 23 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Dâmboviţa, ca neîntemeiată.

4. Instanţa de fond a reţinut, în considerentele sentinţei, în esenţă, că din cuprinsul Deciziei Baroului Dâmboviţa nr. 108/3.09.2013 rezultă că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, privind încetarea calităţii de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar potrivit art. 14 lit. a) din acelaşi act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

5. A reţinut că reclamantul a fost condamnat definitiv prin Decizia penală nr. 1797/27.05.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul penal nr. x/2009 la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 5 ani; prin urmare, faptul că reclamantul a fost condamnat definitiv pentru fapte prevăzute de legea penală care îl fac nedemn pentru profesia de avocat a condus la emiterea deciziei contestate, iar apărările reclamantului în sensul că faptele pentru care a fost condamnat nu au legătură cu profesia de avocat nu pot fi reţinute deoarece legea în baza căreia a fost emisă decizia nu distinge calitatea în care au fost săvârşite faptele penale şi care au dus la condamnare; nu au fost reţinute susţinerile reclamantului în sensul că există şi alţi foşti magistraţi condamnaţi penal, iar Barourile din care fac parte nu au luat măsuri de excludere din profesie, întrucât legea nu prevede criterii în afara celor deja stabilite, existând posibilitatea Consiliilor Barourilor de a aprecia pentru fiecare caz în parte, aceste criterii rezultând din dispoziţiile art. 14 şi 27 din Legea nr. 51/1995, cât şi din dispoziţiile art. 26 şi 58 din Statutul profesiei de avocat.

6. A mai reţinut că sunt neîntemeiate petitele cererii referitoare la menţinerea calităţii de avocat şi obligarea pârâţilor la înscrierea pe Tabloul avocaţilor Baroului Dâmboviţa, situaţia de fapt ce vizează condamnarea la pedeapsa de închisoare cu executare conducând la aplicarea dispoziţiilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, că cererea de acordare a unor daune materiale şi morale nu este întemeiată, nefăcându-se dovada existenţei unui prejudiciu, iar în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei contestate, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

III Recursul formulat de reclamant

7. Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii formulate.

8. În motivarea recursului, a expus dispoziţiile legale aplicabile şi a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4), 5), 6) şi 8) C. proc. civ.

9. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4) C. proc. civ., a arătat că din motivarea sentinţei recurate rezultă că a fost condamnat în mod definitiv pentru fapte prevăzute de legea penală care îl fac nedemn pentru profesia de avocat şi, chiar dacă nu au legătură cu această profesie, au fost comise în exercitarea profesiei de magistrat şi fără ca legea în baza căreia s-a dispus excluderea să facă vreo distincţie privind calitatea persoanei în cauză, însă din cuprinsul art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 nu rezultă că o anumită calitate anterioară sau concomitentă celei de avocat are relevanţă aparte cu privire la aprecierea faptului că aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, condamnarea avocatului în legătură cu acea calitate, aspect relevant cu atât mai mult cu cât la data comiterii faptelor penale (iulie - octombrie 2009) nici nu avea calitatea de avocat, intrând în această profesie în urma examenului din decembrie 2011 organizat de UNBR.

10. În concret, deşi nu se prevede în aceste texte, instanţa adaugă la acestea, stabilind un criteriu pe baza căruia deduce, faţă de calitatea de magistrat referitor la care s-a dispus condamnarea, deşi nu are vreo legătură cu profesia de avocat, că ar fi de natură a aduce atingere prestigiului profesiei de avocat. În nicio dispoziţie a legii nr. 51/1995 nu se stabileşte un astfel de criteriu legat de profesia de magistrat, dar nici de altă profesie anterioară pe care a avut-o avocatul. În plus, textele de lege enumerate (art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995), dar şi alte norme ale Legii nr. 51/1995, nu enumeră drept criterii de apreciere a nedemnităţii avocatului, în cazul condamnării, faptul că pedeapsa închisorii este cu executare sau faptul că avocatului i s-a aplicat o pedeapsă complementară prin care i se interzice pe o perioadă de timp exercitarea unei alte profesii, respectiv cea de magistrat.

11. Luând în considerare criterii care nu sunt prevăzute de lege, judecătorul nu a aplicat legea, ci a adăugat la aceasta, stabilind "norme juridice" pe care le-a aplicat la cazul concret, situaţie în care a "legiferat", încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor în stat, Statutul judecătorilor şi procurorilor prevăzut de Legea nr. 303/2004 şi Codul deontologic al acestora aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005. Totodată, judecătorul a reţinut că faptele pentru care s-a dispus condamnarea recurentului îl fac nedemn pentru calitatea de avocat, fără a rezulta din cele două texte de lege, în mod concret, că infracţiunile în cauză (luare de mită şi favorizarea infractorului) sunt prevăzute ca aducând atingere acestei profesii.

12. Nu în ultimul rând, a arătat recurentul, judecătorul cauzei, în lipsa unor criterii clare de apreciere a demnităţii avocatului şi a lipsei de previzibilitate a textelor de lege precizate, achiesează în mod greşit la ideea ca barourile pot să stabilească de la caz la caz situaţiile în care un avocat este sau nu nedemn. O astfel de soluţie contravine principiului egalităţii în faţă legii şi nediscriminării, întrucât, în lipsa unor criterii clare, cum ar fi enumerarea infracţiunilor care aduc atingere profesiei, conduce la soluţii arbitrare, fiind posibil ca un barou să excludă un avocat pentru o anumita infracţiune şi alt barou să menţină un alt avocat, situaţie evident inechitabilă, deoarece soluţiile trebuie să fie identice în ambele cazuri.

13. Procedând în acest mod, judecătorul a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţia României, situaţie care atrage casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei, întrucât motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu se poate întemeia pe dispoziţii care nu fac parte din dreptul material a cărui aplicare revine judecătorului, dispoziţii pe care judecătorul le-a "creat", în ideea de a justifica soluţia dispusă în cauză; dat fiind că legea organică se adoptă doar de Parlamentul României, judecătorul a încălcat atribuţiile puterii legislative.

14. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) C. proc. civ., recurentul a arătat că, în considerarea art. 13 alin. (2) din legea nr. 554/2004, la primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor şi poate cere autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei, însă judecătorul nu a solicitat documentaţia prin care s-a stabilit încetarea calităţii de avocat prin prisma apărărilor formulate de pârâtul Baroul Dâmboviţa.

15. Astfel, prin înscrisurile depuse la ultimul termen de judecata, acest pârât invocă faptul că la data de 03.09.2013 nu a existat o şedinţă a Consiliului Baroului Dâmboviţa, şi, deci, un proces-verbal al acestei şedinţe, dat fiind că încetarea calităţii de avocat s-a decis în şedinţa din 25.06.2013 şi prin decizia din 03.09.2013 s-a decis numai radierea de pe tabloul avocaţilor; cu toate acestea, pârâtul comunică doar procesul-verbal din 25.06.2013, fără a comunica şi decizia din aceeaşi dată, pentru a observa conţinutul său şi dacă s-a decis o astfel de soluţie. Cu toate acestea, din moment ce soluţia de încetare a calităţii de avocat s-a dispus printr-o altă decizie, din altă dată, judecătorul trebuia din oficiu să solicite pretinsa decizie din 25.06.2013 şi documentaţia care a stat la baza emiterii ei, deoarece numai decizia de încetare a calităţii de avocat poate face obiectul contestaţiei.

16. Recurentul a mai arătat că a atacat Decizia nr. 108/03.09.2013, comunicată de Baroul Dâmboviţa, ca fiind decizia de încetare şi apoi de radiere de pe tabloul avocaţilor. Prin urmare, lipsa de consecvenţă a pârâtului, în sensul că iniţial decizia de încetare este cea comunicată reclamantului şi apoi că decizia de încetare este cea din 25.06.2013, trebuia lămurită de judecător, întrucât este posibil ca decizia din 03.09.2013 să nu corespundă realităţii, adică să nu se fi decis încetarea calităţii, aşa cum rezultă din dispozitivul său, şi prin decizia din 25.06.2013 să se fi dispus soluţia respectivă. Dacă aspectele învederate de pârât sunt reale, nu a atacat decizia corectă, trebuia să atace decizia din 25.06.2013. Judecătorul nu a fost interesat să lămurească această situaţie, nemotivând absolut nimic cu privire la aspectele învederate de Baroul Dâmboviţa; a formulat două petiţii către barou, solicitând să-i pună la dispoziţie decizia din 25.06.2013, însă acesta se eschivează şi invocă motive străine solicitării sale, refuzând să o comunice, răspunsuri care vor fi atacate la instanţa de contencios.

17. În concluzie, hotărârea recurată este nulă de drept, întrucât judecătorul fondului s-a pronunţat asupra temeiniciei unei alte decizii decât cea prin care s-a decis încetarea calităţii, fără a fi solicitată pârâtului şi fără a fi depusă la dosar, situaţie care atrage casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare; judecătorul verifică legalitatea şi temeinicia actului administrativ atacat de persoana vătămată, însă, în ipoteza în care însuşi emitentul actului susţine că altul este actul prin care s-a decis încetarea calităţii de avocat (din 25.06.2013), şi nu actul comunicat persoanei vătămate (03.09.2013), acesta era dator să stăruie şi să solicite informaţii pentru a cunoaşte actul care a fost emis şi care produce consecinţe juridice, deoarece numai acest act poate fi atacat în justiţie; din dispoziţiile Legii nr. 554/2004 rezultă că acţiunea nu poate fi soluţionată fără depunerea actului administrativ şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii lui, în acest caz lipseşte obiectul acţiunii, judecătorul fiind în imposibilitate de a judeca fondul litigiului şi de a verifica legalitatea unui act nedepus la dosar.

18. Un alt motiv de nulitate a sentinţei, a continuat recurentul, este şi acela că instanţa nu s-a pronunţat separat asupra cererii de suspendare, potrivit art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, prin stabilirea unui termen intermediar, şi a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere accesoriu prin care solicita, în baza art. 8 din aceeaşi lege, acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea unei decizii vădit ilegale; a omis să se pronunţe prin minută asupra acestui capăt, dar a omis să şi motiveze în vreun fel netemeinicia acestuia. De altfel, şi cu privire la cererea de suspendare, pe lângă faptul că reclamantul a cerut soluţionarea ei separată şi nu odată cu fondul, acelaşi judecător a motivat superficial, iar soluţionarea odată cu fondul este lipsită de orice finalitate dacă acţiunea este respinsă. Niciunul din motivele esenţiale invocate prin acţiune, răspunsul la întâmpinare, concluziile scrise iniţiale şi cele suplimentare nu au fost analizate în ceea ce priveşte fondul cauzei, suspendarea actului atacat şi capetele de cerere accesorii, cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, drept recunoscut în dreptul intern, dreptul comunitar (art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

19. În concluzie, a subliniat recurentul, judecarea cauzei s-a făcut cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., cum judecătorul nu a manifestat rol activ, nestăruind pentru lămurirea situaţiei invocate de Baroul Dâmboviţa şi aflarea adevărului cu privire la decizia prin care s-a decis încetarea calităţii de avocat, cauza trebuie trimisă spre rejudecare în scopul unei noi judecăţi, în care instanţa de fond să se pronunţe asupra legalităţii actului administrativ real emis de pârât.

20. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., recurentul a arătat că judecătorul cauzei reţine că Decizia nr. 108/03.09.2013 este decizia prin care s-a decis încetarea calităţii de avocat şi că în cuprinsul deciziei se face trimitere la art. 27 lit. d), susţine că decizia este motivata în fapt şi în drept, însă din cuprinsul deciziei arătate nu rezultă decât că se menţionează art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/199, fără a se arăta conţinutul acestui text de lege şi fără a exista vreo motivare de fapt a soluţiei dispusă prin decizie, excluderea şi radierea de pe tabloul avocaţilor. În mod eronat se retine că în decizie pârâtul Baroul Dâmboviţa face menţiune de aplicarea art. 14 lit. a) din Legea nr. 91/1995, astfel că se adaugă la conţinutul deciziei respective, fapt ce constituie o modalitate de exercitare cu rea-credinţă a funcţiei.

21. Judecătorul în mod greşit reţine că art. 14 şi art. 27 din Legea nr. 51/1995 şi art. 26 şi 28 din Statutul profesiei de avocat prevăd criterii concrete pe baza cărora barourile stabilesc încetarea/menţinerea calităţii de avocat; textele au caracter general, nu se indică măcar un criteriu clar şi nici nu se definesc termenii de nedemnitate în profesia de avocat şi nici expresia de "fapte penale care ar aducere atingere prestigiului acestei profesii" în plus, judecătorul ignoră deliberat să răspundă motivelor de fapt şi de drept precizate în acţiune, întâmpinare, răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise, deşi în mare parte le-a menţionat în motivarea sentinţei, situaţie care constituie o altă încălcare a dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

22. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., recurentul a arătat că stabilirea ca legală a soluţiei de încetare a calităţii de avocat, prin aplicarea art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, este greşită în condiţiile în care aceste texte de lege nu menţionează nici infracţiunile intenţionate şi/sau infracţiunile care aduc atingere prestigiului acestei profesii. Soluţia încetării era legală dacă din conţinutul celor două texte de lege, care în prezent sunt inaplicabile în cazurile concrete, datorită lipsei de claritate şi previzibilitate, fiind neconstituţionale în raport de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, se preciza că încetarea operează la condamnarea pentru o infracţiune intenţionată, indiferent de felul ei, sau că încetează la condamnarea pentru anumite infracţiuni intenţionate, expres prevăzute de lege. Orice persoană care are calitatea de avocat trebuie să ştie în mod cert care sunt infracţiunile care în caz de condamnare atrag încetarea calităţii de avocat, fiind conştient de faptul că în cazul condamnării pentru acele infracţiuni va fi exclus din profesia respectivă şi că această soluţie va fi adoptată de orice barou din ţară. Conţinutul actual al textului nu asigură o interpretare unitară şi adoptarea unor soluţii unitare în cazurile de încetare a profesiei de avocat, situaţie ce poate avantaja pe unii avocaţi şi dezavantaja pe alţii. Ori de câte ori legea suferă de claritate, previzibilitate, judecătorul nu o poate interpreta şi aplica în defavoarea justiţiabilului, deoarece drepturile şi interesele sale pot fi vătămate, fără ca această situaţie să-i poată fi imputată.

23. În astfel de situaţii, aşa cum s-a decis şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, judecătorul care manifestă bună credinţă şi imparţialitate trebuie să aibă în vedere jurisprudenţa instanţelor naţionale în cazuri asemănătoare în care s-a pus în discuţie încetarea calităţii de avocat pe cele două temeiuri invocate şi a organelor profesiei de avocat în cazuri precedente. Pe lângă faptul că nu a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului, dând dovada de superficialitate în înfăptuirea actului de justiţie, nu a fost preocupat de aflarea şi cunoaşterea jurisprudenţei instanţelor în cazuri asemănătoare şi nici a practicii şi uzanţelor profesionale ale barourilor şi UNBR în alte cazuri, în vederea aplicării corecte a dispoziţiilor art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind necesar ca judecătorul să cunoască practicile organelor profesiei în aplicarea dispoziţiilor care reglementează statutul profesiei respective, în ideea de a nu discrimina persoana care a atacat în justiţie un act administrativ prin care s-a dispus o soluţie cu privire la încetarea/menţinerea calităţii de avocat.

24. Or, intenţiile sale de a asigura o judecată obiectivă, de a afla practicile organelor profesiei de avocat, au fost zadarnice, întrucât deciziile solicitate Baroului Bucureşti, care a decis menţinerea în profesiei a unor avocaţi condamnaţi pentru fapte asemănătoare cu ale recurentului, în considerarea faptului că infracţiunile lor "nu aduc atingere profesiei de avocat" nu au putut fi procurate, iar judecătorul cauzei a refuzat să admită solicitarea de a cere deciziile în cauză, fără o justificare rezonabilă şi obiectivă. De altfel, dacă le-ar fi obţinut, ar fi trebuit să ţină seama de conţinutul lor, în scopul de a asigura un proces echitabil şi de a nu discrimina recurentul, situaţie în care nu ar mai fi putut respinge acţiunea. Într-o manieră nejuridică, judecătorul a respins solicitarea de a se comunica deciziile de menţinere a avocaţilor nominalizaţi în nota de proba, a uzanţelor/practicilor profesionale ale barourilor şi UNBR, nu pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a probelor, ci că nu au relevanţă. Acest aspect dovedeşte intenţia judecătorului de a nu cunoaşte practica organelor profesiei, a uzanţelor acestora în aplicarea art. 27 şi 14 din Legea nr. 51/1995, de a nu asigura condiţiile unei judecăţi obiective şi a unui proces echitabil, intenţie care contravine obligaţiilor sale profesionale, constituind elementele abaterii disciplinare a exercitării cu rea-credinţă a profesiei de judecător prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

25. Fără a cunoaşte jurisprudenţa organelor profesiei şi a instanţelor judecătoreşti, în ipoteza în care judecătorul trebuie să aplice un text de lege confuz, neclar, neprevizibil, ce comportă mai multe interpretări care pot prejudicia drepturile persoanelor vizate, acesta nu poate da o soluţie corectă, obiectivă, şi nu poate să argumenteze într-o manieră logico - juridică legalitatea şi temeinicia ei. De altfel, acestea au fost şi argumentele pentru care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995. Din deciziile nr. 603/2015, nr. 363/2015, nr. 553/16.07.2015, nr. 405/2016 ale Curţii Constituţionale, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Sunday c. Regatului Unit din 1979, Rekveni c. Ungariei, Rotaru împotriva României, Dammann c.Elveţiei, rezultă implicit obligaţia pozitivă a judecătorului naţional de a cerceta, de a se informa asupra practicilor şi jurisprudenţei în materia din care face parte litigiul dedus judecaţii, în vederea pronunţării unei soluţii obiective care să nu contravină drepturilor şi intereselor justiţiabilului, să nu încalce principiile nediscriminării şi al securităţii raporturilor juridice.

26. În ultima decizie a Curţii Constituţionale (nr. 405/15.06.2016), în materia lipsei de previzibilitate a textul din C. pen. care incriminează abuzul în serviciu, Curtea a accentuat necesitatea de a ţine seama de practicile/jurisprudenţa organelor administrative, administrativ-jurisdicţionale şi/sau instanţelor de judecată în materia din care face parte litigiul şi, prin urmare, de rolul de izvor de drept al acestora, situaţie ce este pe deplin consacrată în dreptul anglo-saxon (common law) şi care se extinde din ce în ce mai mult în dreptul continental, fiind recunoscut atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât şi de Curtea Constituţională.

27. Recurentul a mai arătat că prin concluziile orale şi scrise depuse la dosar, având în vedere precizările formulate de pârâtul Baroul Dâmboviţa, a solicitat să se constate nulitatea de drept a Deciziei nr. 108/03.09.2013, având în vedere inexistenţa acestei decizii, pentru faptul că la 03.09.2013 Consiliul Baroului nu s-a constituit în şedinţă şi nu a emis nicio decizie prin care să fi dispus încetarea calităţii. Astfel, a susţinut că actele administrative a căror emitere cade în competenta unui organ colegial, cum este şi Consiliul baroului, nu pot fi valabile decât dacă au fost adoptate în prezenţa a două treimi din membrii săi (cvorumul de şedinţă) şi cu majoritatea celor prezenţi (cvorumul de vot), neîndeplinirea oricăreia din cele doua condiţii atrage nulitatea de drept a hotărârii adoptate, nulitate ce intervine şi atunci când decanul emite o decizie în numele consiliului, care nu a fost întrunit în şedinţă şi nu a adoptat vreo decizie cu privire la probleme ce intră în competenţa sa materială; aspectele analizate rezultă şi din dispoziţiile Statutului Profesiei de Avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR, art. 58 alin. (2), art. 63 alin. (1), art. 73.

28. Ca urmare a constatării nulităţii absolute a Deciziei nr. 108/2013, dat fiind că un act nul nu există şi nulitatea produce efecte retroactive, se justifică repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmând ca instanţa să oblige pârâtul Baroul Dâmboviţa să pună în discuţie situaţia sa juridică, cu respectarea normelor procedurale, în sensul convocării consiliului şi cu cvorumul legal să decidă asupra menţinerii/încetării calităţii de avocat. Judecătorul cauzei nu a răspuns în niciun fel acestor apărări şi solicitări, deşi au fost invocate chiar de pârâtul Baroul Dâmboviţa, care recunoaşte condiţiile în care a fost emisă Decizia nr. 108/2013, care atrag de plano nulitatea acesteia, fără ca instanţa să mai verifice alte motive de nelegalitate/netemeinicie, şi care impun obligarea pârâtului la rediscutarea situaţiei juridice a recurentului în aplicarea art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

29. Recurentul a depus la dosar, în dovedirea celor susţinute, cererile adresate Baroului Dâmboviţa şi Baroului Bucureşti şi răspunsurile menţionate.

30. La data de 18.06.2018, recurentul a depus la precizări şi completări ale motivelor de recurs invocate în susţinerea nelegalităţii/netemeiniciei sentinţei, a arătat că acestea rezultă din considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procese civile având acelaşi obiect, anularea/constatarea nulităţii deciziilor emise de barouri prin care s-a dispus încetarea calităţii de avocat şi radierea de pe tabloul avocaţilor şi prin care s-a dispus suspendarea deciziilor barourilor până la judecarea fondului cauzei.

31. Recurentul a prezentat aceste considerente şi a invocat aplicarea/interpretarea Deciziei nr. 225/04.04.2017 a Curţii Constituţionale, pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 lit. d) şi 14 lit. a) din legea nr. 51/1995.

32. A arătat că din motivarea deciziei Curţii Constituţionale a României rezultă necesitatea ca legiuitorul să modifice textul art. 14 lit. a) pentru a fi aplicabil în viitor, în sensul de a indica în concret infracţiunile intenţionate pentru care condamnarea avocatului atrage încetarea calităţii sale; aceeaşi motivare nu prevede opţiunea de a fi aplicat textul rămas din art. 14 lit. a), în ipoteza în care legiuitorul nu modifică printr-o lege textul în cauză, în sensul dictat de curte; indiferent de efectele obligatorii ale unei decizii a Curţii Constituţionale a României, aceasta nu produce efectele unei legi, neputându-se considera că deciziile Curţii Constituţionale a României, la expirarea termenului de 45 de zile, dacă în acest interval nu s-a adoptat legea de modificare a textului neconstituţional, "abroga" acest text, deoarece ar însemna să se considere decizia ca fiind lege, ceea ce este inacceptabil, fiind vorba de o încălcare a separaţiei puterilor în stat (legea se adoptă numai de Parlamentul României). Totodată, s-ar înfrânge principiul constituţional prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie dacă decizia Curţii Constituţionale a României s-ar aplica şi proceselor pendinte, întrucât legea civilă care trebuie să modifice textul la care se referă decizia Curţii Constituţionale a României nu produce efecte decât pentru viitor, în timp ce situaţiilor juridice anterioare li se aplică legea în vigoare la data naşterii lor.

33. Totodată, aplicarea acestei decizii în cazul său ar menţine discriminarea faţă de avocaţii care au fost menţinuţi în profesie şi ale căror fapte juridice (penale) au fost comise sub imperiul textului în vigoare anterior publicării Deciziei nr. 225/2017, text sub imperiul căruia s-a reţinut şi comiterea faptelor penale pentru care a fost condamnat (august- octombrie 2009), neavând "şansa" de a fi menţinut în profesie anterior publicării acestei decizii; excluderea sa din profesie pentru fapte penale comise la data la care textul art. 14 lit. a) nu fusese declarat neconstituţional, urmată de atacarea deciziei de excludere la instanţa de contencios administrativ, proces aflat în faza de recurs şi după publicarea Deciziei nr. 225/2017, din motive ce nu îi sunt imputabile, nu poate conduce la aplicarea retroactivă a acestei decizii. Mai mult, este absurd ca o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de o parte din proces în legătură cu un text de lege aplicabil speţei sale să producă efecte defavorabile, adică să-i creeze o situaţie mai grea decât cea anterioară admiterii excepţiei. Acest principiu de drept comunitar şi naţional (non reformatio in pejus) este pe deplin valabil şi atunci când partea invocă o excepţie de neconstituţionalitate şi se declară neconstituţional un text de lege aplicabil cauzei în care s-a invocat excepţia. În concluzie, autorul excepţiei trebuie să fie în primul rând beneficiarul ei, dat fiind că acesta a şi fost motivul pentru care a invocat-o şi, în plus, chiar legiuitorul, în considerarea acestui principiu, a prevăzut dreptul părţii care a invocat excepţia, dacă aceasta nu este soluţionată până la pronunţarea unei hotărâri definitive, de a cere revizuirea hotărârii pe baza deciziei Curţii Constituţionale a României prin care s-a admis excepţia.

34. Recurentul a invocat decizii ale unor curţi de apel care, aplicând Decizia nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale a României, au considerat ca textul art. 14 lit. a) nu mai produce vreun efect juridic şi au anulat deciziile emise de barouri, şi a arătat că, pentru aceleaşi situaţii juridice definitiv tranşate prin hotărâri judecătoreşti, nu se poate adopta un alt tratament juridic, ceea ce impune, în raport de art. 6 din Convenţie, art. 16, 20 şi 21 din Constituţia României, admiterea recursului şi anularea deciziilor emise de Baroul Dâmboviţa şi UNBR.

35. La data de 27.07.2018, recurentul a depus la dosar precizări la completările şi precizările la motivele de recurs depuse la data de 18.06.2018, ca urmare a punctului de vedere al Baroului Dâmboviţa depus la dosar, prin care a învederat că motivele invocate dezvoltă cazurile de casare menţionate în cererea de recurs şi vizează nulitatea absolută a actelor administrative emise de pârâţi, motive care sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice stadiu al procesului [art. 489 alin. (3) C. proc. civ.], şi ulterior expirării termenului de redactare/dezvoltare a acestora. A arătat că motivele referitoare la efectele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 225/2017 sunt noi, întrucât această decizie nu era pronunţată şi publicată la data formulării cererii de recurs, şi sunt de ordine publică, motivele care atrag nulitatea deciziilor emise de Baroul Dâmboviţa şi UNBR au fost pe larg invocate şi în acţiunea introductivă, răspunsul la întâmpinare şi notele scrise depuse la Curtea de Apel Bucureşti, iar înscrisurile anexate nu sunt înscrisuri probatorii, ci înscrisuri prin care se aduce la cunoştinţa instanţei jurisprudenţa instanţelor care au soluţionat acţiuni cu acelaşi obiect şi temei de drept.

36. Recurentul a depus la dosar, în dovedirea celor susţinute, extrase de pe pagini de web ale barourilor, extrase de pe portalul instanţelor judecătoreşti, hotărâri judecătoreşti.

IV Apărările formulate de intimaţii pârâţi

37. Baroul Dâmboviţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

38. A arătat că decizia de excludere din profesie a avut la bază Sentinţa penală nr. 81/23.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1797/27.03.2013 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, hotărâre prin care reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani şi şase luni închisoare cu executare pentru infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; de asemenea, în baza art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., s-au dispus măsuri complementare, inclusiv aceea a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de judecător pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

39. În mod corect prima instanţă a reţinut că din cuprinsul Deciziei Baroului Dâmboviţa nr. 108/03.09.2013 rezultă ca au fost avute în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, iar potrivit art. 14 lit. a) din acelaşi act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, astfel încât susţinerea reclamantului că decizia nu ar fi motivată în fapt şi în drept nu poate fi reţinută; tot în mod just, instanţa de fond a apreciat că nu pot fi reţinute nici apărările reclamantului în sensul că faptele pentru care a fost condamnat definitiv nu au legătură cu profesia de avocat, acestea fiind săvârşite în exercitarea profesiei de magistrat, deoarece legea în baza căreia a fost emisă decizia nu distinge calitatea în care au fost săvârşite faptele penale şi care au dus la condamnarea acestuia; de asemenea, prima instanţă în mod corect a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului în sensul că exista şi alţi foşti magistraţi condamnaţi penal, iar barourile din care fac parte nu au luat măsuri de excludere din profesie, legea neprevăzând criterii în afara celor deja stabilite, existând posibilitatea Consiliului fiecărui Barou de a aprecia pentru fiecare caz în parte, aceste criterii rezultând din dispoziţiile art. 14 şi art. 27 din Legea nr. 51/1995 şi din dispoziţiile art. 26 şi art. 58 din Statutul profesiei de avocat.

40. Celelalte capete de cerere fiind subsecvente primului, pentru aceleaşi motive au fost respinse în mod just de instanţa de fond. Cu privire la capătul de cerere prin care recurentul reclamant a solicitat suspendarea Deciziei nr. 108/2013, prima instanţă în mod corect a apreciat ca nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

41. Uniunea Naţională a Barourilor din România a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

42. Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că instanţa nu şi-a depăşit atribuţiile legale şi a interpretat corect dispoziţiile art. 27 lit. d) şi ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind imposibil şi pentru legiuitor să prevadă în mod expres fiecare infracţiune care este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat, iar pe de altă parte, unul dintre principiile care reglementează profesia de avocat este acela al autonomiei, în limitele conferite de Legea nr. 51/1995 şi de Statutul profesiei de avocat, organele profesiei de avocat abilitate fiind cele care pot decide, în fiecare caz în parte, dacă a fost sau nu adusă atingere prestigiului profesiei, în raport de pedeapsa aplicată şi de faptele concrete pentru care a intervenit condamnarea.

43. Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, din cuprinsul Deciziei nr. 108/2013 emisă de Consiliul Baroului Dâmboviţa rezultă că la data respectivă consiliul s-a întrunit legal conform art. 56 din Legea nr. 51/1995 şi a dispus măsurile prevăzute în conţinutul deciziei, respectiv radierea din tabloul avocaţilor, dar şi excluderea din profesia de avocat începând cu data emiterii deciziei; ca atare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că Decizia nr. 108/2013 face obiectul litigiului, nu un alt act administrativ, pentru că prin această decizie s-au luat măsurile contestate de reclamant. Critica în sensul că instanţa nu s-a pronunţat separat asupra cererii de suspendare nu este justificată, instanţa analizând respectiva cerere în motivarea sentinţei şi dispunând asupra acesteia prin dispozitiv, normele de procedură nu impun ca cererea de suspendare a actului administrativ atacat să fie soluţionată prin hotărâre separată.

44. Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs, hotărârea este motivată corespunzător în fapt şi în drept, prin analizarea probatoriilor administrate şi raportare la dispoziţiile legale şi statutare incidente în cauză, respectiv art. 27 lit. d) şi art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

45. Decizia nr. 108/2013 emisă de Consiliul Baroului Dâmboviţa este motivată prin încadrarea ca temei juridic la art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, dispoziţii aplicabile în situaţia reclamantului, acesta fiind condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 6 luni pentru fapte incompatibile cu principiile profesiei de avocat şi garanţiile morale pe care trebuie să le acorde avocatul în scopul bunei funcţionări a actului de justiţie. Calitatea de magistrat deţinută în timpul săvârşirii faptelor pentru care a fost condamnat este nerelevantă faţă de dispoziţiile art. 27 lit. d) şi la art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, care nu prevăd drept una dintre cerinţe ca fapta să fi fost săvârşită în calitate de avocat.

46. Cu privire la ultimul motiv de recurs, dispoziţiile art. 27 lit. d) şi la art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 sunt clare şi previzibile. Organele profesiei de avocat analizează şi decid dacă există sau nu starea de nedemnitate, acesta fiind un atribut acordat de legiuitor exclusiv organelor profesiei. Critica adusă de recurent de pretinsa lipsă a rolului activ al judecătorului prin nesolicitarea unor decizii de menţinere în profesie este în acest sens neîntemeiată, barourile având drept de apreciere şi hotărând ca atare pentru fiecare caz în parte.

V Excepţia nulităţii motivelor de recurs depuse în completare şi precizare la data de 18.06.2018 şi la data de 27.07.2018.

47. La termenul de judecată din data de 22.01.2019, Înalta Curte a constatat tardivitatea motivelor depuse de recurent în completare la data de 18.06.2018 şi a admis excepţia nulităţii acestora.

48. Cu privire la cererea depusă la data de 27.07.2018, Înalta Curte va examina, de asemenea, cu prioritate, având în vedere dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii pentru nedepunerea în termenul legal, pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 22.01.2019. Constată că cererea formulată de recurentul reclamant la data de 27.07.2018 a fost înregistrată cu depăşirea termenului de recurs de 15 zile, prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pe cale de consecinţă devin incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate, motive pentru care va constata nulitatea motivelor depuse la data de 27.07.2018.

49. Referitor la invocarea de către recurentul reclamant a caracterului de ordine publică al motivelor aduse în completarea celor iniţiale, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.", prevăd că motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu numai de către instanţă. Pe cale de consecinţă, posibilitatea invocării unor asemenea motive aparţine instanţei de judecată, recurentul nu poate invoca eventuale motive de casare de ordine publică în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.. În ipoteza în care invocă asemenea motive ele pot fi analizate pe fond doar în cazul în care instanţa le însuşeşte ca motive de ordine publică, ceea ce nu s-a întâmplat în speţa de faţă.

50. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 lit. a) şi s)-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017, excepţii invocate chiar în prezenta cauză de către reclamant, în cursul judecăţii la instanţa de fond, aplicarea acesteia în prezenta cauză se impune raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

51. Potrivit acestora, Decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi ori a unei dispoziţii dintr-o lege se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar de la data publicării este definitivă şi obligatorie şi are putere numai pentru viitor. Dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

52. În interpretarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008), iar aplicarea pentru viitor vizează şi situaţiile juridice pendinte; s-a reţinut că "având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita. (...)" (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017).

VI Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

53. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 4), 5) 6) şi 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

54. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4) C. proc. civ., depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, este nefondat.

55. Acest motiv de casare se referă la situaţia în care instanţa a pronunţat o hotărâre cu exces de putere, altfel decât în limitele prevăzute de lege, prin depăşirea atribuţiile care îi revin, cu încălcarea principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, prin imixtiune în atribuţiile puterii legislative sau executive sau în domenii excluse puterii judecătoreşti.

56. Argumentele recurentului în cadrul acestui motiv de casare nu se referă, în fapt, la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci la modalitatea în care instanţa a interpretat dispoziţiile legale incidente în vigoare, în baza cărora a fost emis actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat.

57. Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.

58. În soluţionarea cererii de anulare, instanţa de fond a procedat la interpretarea legii incidente în vigoare în scopul aplicării ei în cazul concret pe dedus judecăţii, prin determinarea conţinutului acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (3) C. civ., cu expunerea raţionamentului juridic prin care a stabilit conţinutul normelor juridice şi care a condus la convingerea pentru soluţia pronunţată, iar aspectele reţinute privesc argumentarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

59. Din aspectele invocate de către recurentul reclamant nu rezultă că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, iar aplicarea greşită a legii nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. (4) C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât prin sentinţa recurată instanţa a judecat fondul cauzei, a examinat-o prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile şi a respins-o ca neîntemeiată.

60. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", este nefondat.

61. Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea. Potrivit art. 174 C. proc. civ., nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public şi este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

62. Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 108/03.09.2013 a Baroului Dâmboviţa, prin care Baroul Dâmboviţa a decis excluderea sa din profesia de avocat şi radierea de pe Tabloul Avocaţilor Baroului Dâmboviţa, începând cu data de 03.09.2013, obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat, în sumă de 50.000 RON, şi la plata unei despăgubiri reprezentând venitul minim pe economia naţională pentru perioada de la emiterea deciziei atacate şi până la pronunţarea instanţei de fond, suspendarea Deciziei nr. 108/2013 a Baroului Dâmboviţa până la soluţionarea definitivă a cauzei.

63. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data introducerii acţiunii, potrivit cărora "La primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor şi poate cere autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei", au fost respectate de instanţa de fond, fapt care rezultă din actele şi lucrările dosarului, astfel:

- prin încheierea de la termenul de judecată din data de 25.01.2016 (primul termen de judecată), instanţa a dispus emiterea unei adrese către UNBR pentru a comunica decizia de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 108/3.09.2013, înregistrată la nr. 196/CS/4.08.2015, şi către pârâtul Baroul Dâmboviţa pentru a comunica întreaga documentaţie care stat la baza emiterii deciziei contestate;

- la data de 10.02.2016, UNBR a comunicat Decizia nr. 46/12.12.2015 de soluţionare a contestaţiei;

- la data de 16.02.2016, Baroul Dâmboviţa a comunicat instanţei, cu adresa nr. 71/15.02.2016, cererea depusă de reclamant de suspendare din exerciţiul profesiei nr. 483/11.06.2013, extras de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind Dosar nr. x/2009, extras de pe procesul-verbal al şedinţei Consiliului Baroului Dâmboviţa din 25.06.2013;

- la termenul de judecată din data de 22.02.2016, la cererea reclamantului, instanţa a pus în vedere Baroului Dâmboviţa să depună la dosar integral procesul-verbal al şedinţei din 3.09.2013;

- la termenul de judecată din data de 21.03.2016, întrucât acest proces-verbal nu a fost depus la dosar, instanţa a dispus emiterea unei adrese către Baroului Dâmboviţa să depună la dosar integral procesul-verbal al şedinţei din 3.09.2013;

- la data de 13.04.2016, Baroul Dâmboviţa a comunicat instanţei, prin adresa nr. 167/11.04.2016, procesul-verbal integral al şedinţei Consiliului Baroului Dâmboviţa din 25.06.2013.

64. Reclamantul nu a invocat o eventuală neregularitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., care prevăd că "pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, nulitatea relativă se poate invoca la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond". La ultimul termen de judecată, reclamantul a declarat că a luat cunoştinţă de conţinutul procesului-verbal din data de 25.06.2013 depus la dosar, cauza aflându-se în stare de judecată. Instanţa a constatat că nu mai sunt cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, astfel că a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul pe fond.

65. Cu privire la susţinerile potrivit cărora instanţa nu s-a pronunţat separat asupra cererii de suspendare a Deciziei nr. 108/2013 a Consiliului Baroului Dâmboviţa până la soluţionarea definitivă a cauzei, prin stabilirea unui termen intermediar în cadrul judecăţii de fond, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data introducerii acţiunii, "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond. (2) Dispoziţiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător." art. 14 alin. (2) prevede că instanţa soluţionează cererea de suspendare, de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.

66. Deşi, în practică, în situaţia în care se formulează prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, cererea de suspendare se soluţionează cu prioritate, chiar dacă dispoziţiile legale nu prevăd concret soluţionarea separată a cererii de suspendare, se reţine că recurentul nu a invocat o eventuală neregularitate, în acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., menţionate anterior. Reclamantul a solicitat, la data de 23.11.2015, în procedura prealabilă stabilirii primului termen de judecată, să i se comunice stadiul de soluţionare a cauzei şi a arătat faptul că judecarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere, iar cererea de suspendare se soluţionează separat, printr-o procedură urgentă, însă ulterior stabilirii primului termen de judecată, la niciunul din termenele de judecată nu a solicitat soluţionarea separată şi cu prioritate a cererii de suspendare a executării.

67. Referitor la susţinerile din recurs privind faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere accesoriu, prin care s-au solicitat, în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004, acordarea de despăgubiri materiale şi morale, cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, din sentinţa recurată rezultă că instanţa a respins în totalitate acţiunea, inclusiv capetele de cerere accesorii privind despăgubirile solicitate, în considerente fiind făcute referiri şi la acestea; de asemenea, este de observat faptul că reclamantul nu a înţeles să solicite, în situaţia în care aprecia că instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, completarea hotărârii potrivit dispoziţiilor art. 444-445 C. proc. civ., în vigoare la data introducerii acţiunii, care prevăd că "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare" şi precizează faptul că "(...) completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444.".

68. Motivele privind faptul că judecătorul fondului s-a pronunţat asupra temeiniciei unei alte decizii decât cea prin care s-a decis încetarea calităţii de avocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., care prevăd rolul judecătorului în aflarea adevărului, sunt nefondate. Instanţa a reţinut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant, anularea Deciziei nr. 108/03.09.2013, prin care Consiliul Baroului Dâmboviţa a decis că începând cu data de 03.09.2013 reclamantul este exclus din profesie, calitatea sa de avocat încetând de la această dată, radierea de pe Tabloul Avocaţilor Baroului Dâmboviţa.

69. Procesul-verbal din 25.06.2013 a fost întocmit cu ocazia şedinţei ordinare a Consiliului Baroului de la acea dată, şedinţă în care Consiliul Baroului a respins cererea reclamantului nr. 483/11.06.2013 de suspendare din exerciţiul profesiei şi a constatat că reclamantul a fost condamnat în Dosar nr. x/2009 pentru infracţiuni care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat, ceea ce atrage, potrivit art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, excluderea din profesie, iar decizia de încetare a calităţii de avocat nr. 108, emisă de Consiliul Baroului la data de 03.09.2013, este actul administrativ care a produs efecte juridice cu privire la încetarea calităţii de avocat a reclamantului.

70. Susţinerile privind motivarea superficială a cererii de suspendare, faptul că motive esenţiale nu au fost analizate, vor fi avute în vedere în continuare la analiza motivelor de casare.

71. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

72. Raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, din examinarea sentinţei recurate rezultă că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanţa le-a avut în vedere pentru respingerea cererii de anulare şi a cererii de suspendare. Motivarea hotărârii este succintă, însă instanţa a reţinut situaţia de fapt, dispoziţiile legale incidente, şi a expus concret argumentele de fapt şi de drept pentru care a constatat netemeinicia cererilor, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, iar cererile accesorii au fost analizate în raport de soluţia dată cererii principale de anulare.

73. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument şi fiecărei susţineri invocate de părţi, acestea putând fi grupate şi analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu sau la obiectul cererii formulate; obligaţia de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, ci expunerea raţionamentului juridic care a determinat aprecierea şi convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată.

74. Susţinerile din recurs referitoare la faptul că s-a reţinut greşit că decizia a cărei anulare s-a solicitat este motivată în fapt şi în drept, că se face menţiune în decizie de aplicarea art. 14 lit. a), că art. 14 şi art. 27 din Legea nr. 51/1995 şi art. 26 şi 58 din Statutul profesiei de avocat prevăd criterii concrete pe baza cărora barourile stabilesc încetarea/menţinerea calităţii de avocat, vor fi avute în vedere la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

75. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat. Motivele de recurs vor fi examinate raportat la dispoziţiile legale incidente, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 lit. a) şi art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017, excepţii invocate chiar în prezenta cauză de către reclamant, în cursul judecăţii la instanţa de fond.

76. Prin Sentinţa penală nr. 81/23.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2009, definitivă prin Decizia penală nr. 1797/27.03.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamantul A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (interzicerea dreptului de a ocupa funcţia de judecător) C. pen., cu aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pedeapsa rezultantă a rezultat din contopirea a două pedepse de câte 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 264 C. pen.

77. Reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care prevăd că avocaţii care se găsesc în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de art. 14 lit. a), lit. b) teza I, lit. c) şi d) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt obligaţi să prezinte baroului hotărârile judecătoreşti prin care au fost condamnaţi definitiv la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, a formulat o cerere de suspendare din exerciţiul profesiei de avocat întrucât este în imposibilitate temporară de a exercita această profesie.

78. Consiliul Baroului Dâmboviţa, în şedinţa din 26.08.2013, a respins cererea formulată de reclamant înregistrată la nr. 483/11/06.2013, prin care a solicitat suspendarea din exerciţiul profesiei de avocat întrucât este în imposibilitate temporară de a exercita această profesie, şi a constatat că infracţiunile pentru care a fost condamnat aduc atingere prestigiului profesiei de avocat, atrăgând potrivit legii excluderea din profesie.

79. Prin Decizia nr. 108/3.09.2013, Consiliul Baroului Dâmboviţa, organizat conform prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, având în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, a decis că începând cu data de 03.09.2013 avocatul A. este exclus din profesie, calitatea sa de avocat încetând de la această dată, radierea de pe Tabloul Avocaţilor Baroului Dâmboviţa.

80. Decizia a fost emisă de Consiliul Baroului Dâmboviţa în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează atribuţiile Consiliului Baroului.

81. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 14 lit. a), "Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;", iar conform art. 27 lit. d), " Calitatea de avocat încetează: (...) d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.".

82. De asemenea, dispoziţiile art. 26 din Statutul profesiei de avocat prevăd că "(1) Pentru aplicarea Legii, cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, cât şi pe întreaga durată a exercitării acesteia. (...) (3) Avocaţii care se găsesc în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de art. 14 lit. a), lit. b) teza I, lit. c) şi d) din Lege sunt obligaţi să prezinte baroului hotărârile judecătoreşti prin care au fost condamnaţi definitiv la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, prin care li s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, prin care au fost declaraţi faliţi frauduloşi sau prin care au fost condamnaţi definitiv pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei. (4) Consiliul baroului va examina, în termen de 15 zile, hotărârile judecătoreşti, respectiv înscrisurile ce privesc condiţiile încetării profesiei practicate de către avocatul înscris în tabloul avocaţilor incompatibili şi va aprecia asupra demnităţii avocatului. Consiliul baroului va hotărî, după caz, menţinerea în profesie sau încetarea calităţii de avocat, potrivit Legii. (...)", iar potrivit art. 58 din acelaşi Statut, "(1) Calitatea de avocat încetează: (...) d) în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, potrivit legii. (2) Încetarea calităţii de avocat se constată prin decizie a consiliului baroului şi are drept consecinţă radierea celui în cauză din tabloul avocaţilor.".

83. La data de 4.08.2015, reclamantul a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, înregistrată la nr. 196/CS/4.08.2015, iar la data de 25.09.2015 a formulat cererea de chemare în judecată soluţionată prin sentinţa recurată. Contestaţia formulată a fost soluţionată de Uniunea Naţională a Barourilor din România prin Decizia nr. 46/12.12.2015.

84. Susţinerile din recurs care privesc nemotivarea Deciziei nr. 108/03.09.2013 sunt nefondate.

85. Actul administrativ trebuie motivat pentru a da posibilitatea cunoaşterii motivelor pentru care a fost emis, persoanei interesate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei acestuia, şi instanţei de judecată, învestită de persoana care se pretinde vătămată, să efectueze controlul jurisdicţional. Motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, în raport de natura acestuia, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărei situaţii care a determinat emiterea actului administrativ.

86. Instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul Deciziei nr. 108/3.09.2013 rezultă că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 privind încetarea calităţii de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar potrivit art. 14 lit. a) din acelaşi act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

87. Decizia nr. 108/03.09.2013 este emisă, aşadar, în baza art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care prevede încetarea calităţii de avocat "dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii", normă legală precizată în decizie şi care reglementează unul din cazurile de încetare a calităţii de avocat, pentru condamnare definitivă pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, iar dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 51/1995 care se referă la nedemnitate sunt cele ale art. 14, printre acestea, la lit. a), se regăseşte condamnarea definitivă "prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei".

88. Actul administrativ contestat în cauză, deşi succint motivat, răspunde cerinţei de motivare, în condiţiile în care decizia de încetare a calităţii de avocat este emisă având în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, care prevăd încetarea calităţii dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar reclamantul a fost condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 81/23.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2009, definitivă prin Decizia penală nr. 1797/27.03.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împrejurare care îi era cunoscută acestuia şi pentru care formulase cererea, respinsă de Consiliul Baroului Dâmboviţa, de suspendare din exerciţiul profesiei de avocat întrucât este în imposibilitate temporară de a exercita această profesie.

89. Cu privire la motivele de recurs referitoare la faptul că în mod greşit se reţine că dispoziţiile art. 14 şi art. 27 din Legea nr. 51/1995 şi dispoziţiile art. 26 şi 58 din Statutul profesiei de avocat prevăd criterii concrete pe baza cărora barourile stabilesc încetarea/menţinerea calităţii de avocat, întrucât textele au caracter general, nu menţionează infracţiunile intenţionate şi/sau infracţiunile care aduc atingere prestigiului acestei profesii şi nu pot fi aplicate în mod obiectiv în lipsa unor definiţii ale termenilor din conţinutul lor sau a prevederii unor criterii clare, complete de apreciere a atingerii adusă prestigiului profesiei de avocat, la soluţionarea recursului se va avea în vedere că excesul de putere este definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, şi se impune a fi avută în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017.

90. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză de către reclamant, în cursul judecăţii la instanţa de fond, şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională; de asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia invocată de reclamant de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu privire la care s-a constatat că sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

91. Astfel cum s-a reţinut şi anterior, aplicarea acestei decizii în prezenta cauză se impune raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

92. Decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în prezenta cauză, nesoluţionată definitiv, în care a fost invocată şi pronunţată decizia Curţii Constituţionale, ca de altfel în toate cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Curtea Constituţională a reţinut, referitor la aplicarea deciziilor sale acestor cauze, faptul că ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat (în acest sens, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).

93. Deşi norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, în momentul în care constată ca fiind neconstituţionale dispoziţiile legale, "prezumţia de constituţionalitate este răsturnată, iar dispoziţiile legale respective nu mai pot fi aplicate în acel proces" (Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014), "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

94. Prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, pe care se întemeiază expresia obligativităţii erga omnes a interpretării şi soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional, implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele constatate neconstituţionale au incidenţă (în acest sens, Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019).

95. Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, cu privire la dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, că "(...) este reglementat unul dintre cazurile de nedemnitate a avocatului, şi anume acela că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Curtea observă că acest prim caz de nedemnitate presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: condamnarea, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească, la pedeapsa cu închisoarea (legea nu face deosebire între condamnarea la închisoare cu executare sau cu suspendare); infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea să fi fost săvârşită cu intenţie; infracţiunea să aducă atingere prestigiului profesiei.".

96. A constatat Curtea Constituţională, în ceea ce priveşte art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, că "25. (...) sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională şi contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, redactarea acesteia fiind lipsită de claritate şi precizie, având în vedere că nu se precizează în mod clar acele infracţiuni intenţionate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat. Prin urmare, necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a sancţiunii excluderii din profesie, în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.".

97. Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, iar de la acea dată este definitivă şi obligatorie. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 au fost suspendate de drept timp de 45 de zile, iar ulterior şi-au încetat efectele juridice, întrucât în 45 de zile de la publicare Parlamentul României nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Curtea Constituţională a precizat că "(...) revine legiuitorului sarcina de a conferi normei legale criticate un conţinut normativ edificator şi de a stabili un cadru legislativ coerent şi lipsit de echivoc cu privire la condiţiile concrete în care intervine încetarea calităţii de avocat, prin excluderea din profesie, ca urmare a incidenţei cazului de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată.". Legiuitorul, deşi avea obligaţia de a se conforma şi de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

98. Raportat la decizia pronunţată, având în vedere că neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, iar instanţa, în aplicarea şi în interpretarea normelor infraconstituţionale, trebuie să respecte deciziile Curţii Constituţionale, care materializează şi explicitează exigenţele Constituţiei, este de observat că, deşi excepţia invocată a privit atât art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, care prevede că "Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", cât şi art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia "Calitatea de avocat încetează (...) d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii", Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate numai în ceea ce priveşte sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat" din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

99. Efectele specifice declarării ca neconstituţionale privesc exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", care şi-a încetat aplicarea, art. 14 lit. a) produce efecte juridice în continuare, în limitele în care nu s-a constatat neconstituţionalitatea, în sensul că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

100. Prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 s-a avut în vedere că reglementarea din materia nedemnităţii avocatului este una normală, care garantează că persoanele care exercită această onorantă profesie au un profil moral impecabil, fiind de neconceput ca persoane cu condamnări penale (grave) să participe la actul de justiţie, că se află sub incidenţa sancţiunii excluderii din profesie doar săvârşirea de infracţiuni intenţionate, în considerarea faptului că, dacă nu există intenţie din partea avocatului, nu se poate spune că acestuia îi sunt afectate probitatea şi corectitudinea; de asemenea, s-a reţinut că, în condiţiile în care legea nu stabileşte sfera infracţiunilor care afectează/nu afectează prestigiul profesiei de avocat, nedemnitatea fiind un aspect esenţial, determinarea infracţiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă care nu trebuie lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, care se întemeiază pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta.

101. Pe cale de consecinţă, nici instanţa de judecată învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ în temeiul dispoziţiilor legale care reglementează contenciosul administrativ nu poate efectua astfel de aprecieri în controlul jurisdicţional exercitat asupra deciziei de încetare a calităţii de avocat, cu privire la care efectuează exclusiv un control de legalitate, o asemenea operaţiune echivalând cu o legiferare şi constituind o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

102. Dispoziţia art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, în baza căruia a fost emisă decizia contestată, care prevede că încetează calitatea de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, a fost constatată ca fiind constituţională prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017.

103. Curtea Constituţională a reţinut prin această decizie, referitor la critica privind art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, că "(...) fiind o normă de trimitere, trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţională a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) al aceluiaşi act normativ. Astfel, prin conţinutul său normativ, art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, republicată, nu conţine niciun viciu de neconstituţionalitate, ci doar reglementează una din situaţiile în care încetează calitatea de avocat. 28. De altfel, în jurisprudenţa sa în materie, exemplu fiind Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, sau Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, Curtea a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar cei care doresc să practice această profesie sunt datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. De asemenea, Curtea a reţinut că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată, inclusiv, prin aplicarea unor măsuri coercitive. Aşa fiind, Curtea a subliniat că instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatoare faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute de aceasta nu este grevată de niciun viciu de neconstituţionalitate. 29. Curtea a reţinut, totodată, că sancţiunea disciplinară a excluderii din profesia de avocat reflectă principiul demnităţii şi onoarei profesiei de avocat, reprezentând o garanţie a moralităţii şi probităţii profesionale pentru membrii baroului. Din această perspectivă, legislaţia referitoare la organizarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii şi reguli care asigură o bună, normală şi legală desfăşurare a activităţii de avocat, acesta fiind obligat să se abţină de la comiterea unor fapte antisociale care ar arunca asupra sa o lumină negativă.".

104. S-a constatat, aşadar, că art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 nu conţine niciun viciu de neconstituţionalitate, reglementând doar una din situaţiile în care încetează calitatea de avocat, ca măsură sancţionatorie instituită de legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat.

105. Prin urmare, aşa cum s-a reţinut, întrucât Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţional textul art. 14 lit. a) în totalitate şi a constatat ca fiind constituţionale prevederile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, încetându-şi aplicarea exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", subzistă cazul de nedemnitate referitor la condamnarea definitivă prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate cu consecinţa încetării calităţii de avocat.

106. Pornind de la constatarea că sancţiunea disciplinară a excluderii din profesia de avocat reflectă principiul demnităţii şi onoarei profesiei de avocat, reprezentând o garanţie a moralităţii şi probităţii profesionale pentru membrii baroului şi că, din această perspectivă, legislaţia referitoare la organizarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii şi reguli care asigură o bună, normală şi legală desfăşurare a activităţii de avocat, acesta fiind obligat să se abţină de la comiterea unor fapte antisociale care ar arunca asupra sa o lumină negative, Curtea Constituţională a apreciat că determinarea infracţiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă care nu trebuie lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, care se întemeiază pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta.

107. Altfel spus, infracţiunile care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat nu pot fi stabilite decât prin lege, determinarea lor ca atare neputându-se face de structurile profesionale competente, însă nu a fost înlăturat dreptul acestor structuri de a verifica nedemnitatea, dacă un avocat condamnat penal definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate mai poate să exercite cu demnitate şi onoare profesia de avocat şi mai reprezintă o garanţie a moralităţii şi probităţii profesionale pentru membrii baroului.

108. Nu se poate susţine că acest motiv de nedemnitate nu poate fi aplicat până când legiuitorul va stabili acele infracţiuni care atrag încetarea calităţii de avocat, ci, în cadrul şi limitele atribuţiilor pe care legea i le conferă, structura profesională competentă poate, prin raportare la relaţiile sociale afectate prin condamnarea penală şi situaţia concretă a avocatului în cauză, să constate că acesta nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege care justifică exercitarea cu demnitate şi onoare a profesiei de avocat.

109. Pentru aceste motive, în speţa de faţă, Înalta Curte nu poate reţine un exces de putere, o exercitare a dreptului de apreciere cu depăşirea marjei şi cu încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege şi a drepturilor reclamantului, neexistând motive de nelegalitate a Deciziei nr. 108/3.09.2019 prin care Consiliul Baroului Dâmboviţa a decis, pentru nedemnitate, încetarea calităţii de avocat a reclamantului, condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unor infracţiuni intenţionate, în baza dispoziţiilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, având în vedere aceste dispoziţii şi pe cele ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale şi interpretarea obligatorie stabilită de instanţa de contencios constituţional.

110. Referitor la susţinerile recurentului privind practica şi uzanţele profesionale ale barourilor şi UNBR în alte cazuri, este de observat că unul din motivele pentru care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 a fost tocmai aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, şi, implicit, încetarea calităţii profesionale, de natură să conducă la soluţii diferite pronunţate de către structurile competente ale profesiei de avocat cu privire la decizia menţinerii sau excluderii din profesia de avocat.

111. În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţelor naţionale, în cazuri asemănătoare în care s-a pus în discuţie încetarea calităţii de avocat pe cele două temeiuri invocate, susţinerile sunt nefondate, prin prisma motivului de nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că, potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii civile de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii, astfel că interpretarea jurisdicţională are forţă juridică numai în cauza în care a fost efectuată şi pentru situaţia care a condus la interpretare. Prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 240 din 31 martie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că "jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul sintagmei criticate să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor".

112. Referitor la susţinerile din recurs care vizează concluziile orale şi scrise depuse la dosar, motivul de casare nu poate fi reţinut în condiţiile în care instanţa de fond nu a fost legal învestită cu analiza acestora, prin aceste concluzii neputând fi invocate motive de anulare a actului contestat care nu au fost invocate cu respectarea dispoziţiilor art. 194 şi 204 C. proc. civ. privind cuprinsul şi modificarea cererii, iar faţă de dispoziţiile art. 494, raportat la art. 478 alin. (1) - (3) C. proc. civ., în recurs nu pot fi prezentate şi analizate motive de nelegalitate a actului contestat care nu au fost invocate în faţa instanţei de fond cu respectarea normelor de procedură privind formularea şi modificarea cererii de chemare în judecată.

113. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de recurs, instanţa de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

VII Soluţia instanţei de recurs

114. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentul reclamant, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 4), 5), 6) şi 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

115. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, la cererea intimatei pârâte Uniunea Naţională a Barourilor din România, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform înscrisului depus la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea completării motivelor de recurs, din data de 27.07.2018, formulate de recurentul-reclamant.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 1711 pronunţată la data 23 mai 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2019.

GGC - GV