Admissibility of challenging asset verification commission’s dismissal order in administrative litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 iunie 2016 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.) a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi A., anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 1 din 5 februarie 2016 emisă de Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova, constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, privind averea persoanei evaluate A..

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa nr. 37/2017 din 23 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Agenţia Naţională de Integritate, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a prezentat definiţia contenciosului administrativ, a actului administrativ, sfera condiţiilor de admisibilitate reglementată de Legea nr. 554/2004 şi a susţinut că Legea nr. 115/1996 consacră comisiei de cercetare a averilor o acţiune de control, prin urmare, una de autoritate publică, iar ordonanţa emisă are puterea de învestire a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel.

Activitatea de cercetare a averilor nu are natura juridică a unei jurisdicţii soldate cu emiterea unui act administrativ-jurisdicţional ce întruneşte atributele puterii de lucru judecat, conform art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 554/2004. Cu atât mai puţin activitatea comisiei ar putea fi asimilată activităţii de judecată desfăşurate de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 din Constituţie.

Dintre cele trei categorii de soluţii pe care le poate dispune comisia de cercetare a averilor, în activitatea sa "de executare în concret a legii", clasarea cauzei are ca efect finalizarea procedurii în etapa administrativă, nemaifiind urmată de o sesizare a instanţei competente în etapa judiciară, aspect ce imprimă ordonanţei de clasare aptitudinea de a stinge raporturi juridice, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Inexistenţa în cuprinsul Legii nr. 115/1996 a unei prevederi exprese privind accesul la justiţie pentru contestarea ordonanţei de clasare nu poate avea semnificaţia reţinută în sentinţă, pentru că tăcerea legii speciale atrage incidenţa normelor cuprinse în Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Recurenta a precizat că a formulat plângere prealabilă împotriva ordonanţei de clasare, plângere respinsă ca inadmisibilă, şi a menţionat că în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 176/2010, cu disp. Legii nr. 115/1996, comisia de cercetare a averilor are caracter de autoritate publică.

Referitor la interesul legitim al A.N.I. a susţinut că este o autoritate administrativă autonomă înfiinţată cu scopul asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, având atribuţii de evaluare a declaraţiilor de avere, conform art. 13 din Legea nr. 144/2007 şi art. 8 din Legea nr. 176/2010, iar în calitate de subiect de drept public poate acţiona în contencios administrativ pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă, potrivit art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens a invocat disp. art. 8 din Legea nr. 176/2010 şi a menţionat că, chiar după finalizarea raportului de evaluare de către A.N.I. şi sesizarea comisiei de cercetare a averilor, legiuitorul a prevăzut expres participarea Agenţiei şi în procedurile administrative desfăşurate în faţa acestei comisii şi în faţa instanţei de contencios administrativ, făcând referire la disp. art. 102 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 115/1996. Din aceste prevederi reiese că Agenţia are un interes legitim în promovarea acţiunii împotriva ordonanţei de clasare a comisiei de cercetare a averilor, prin faptul că este cea care sesizează comisia în vederea efectuării cercetărilor privind confiscarea diferenţei ce nu poate fi justificată şi singura instituţie competentă în ceea ce priveşte evaluarea averii. Acţiunea Agenţiei împotriva ordonanţei de clasare se bazează pe protejarea unui interes public şi anume confiscarea sumelor ce nu au putut fi justificate de persoana cercetată şi vărsarea acestor sume la bugetul de stat.

Recurenta a invocat şi jurisprudenţa constantă a instanţei supreme care a reţinut că activitatea comisiei de cercetare a averilor este o activitate administrativă, iar actele comisiei sunt acte juridice administrative, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, şi pot fi contestate de Agenţie în condiţiile acestei legi.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată în raport cu motivul de recurs invocat şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 iunie 2016 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a chemat în judecată pe pârâţii Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 1 din 5 februarie 2016 emisă de Comisia pentru Controlul a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova, constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, privind averea persoanei evaluate A.

Prin Ordonanţa nr. 1 din 5 februarie 2016 emisă de Curtea de Apel Craiova - Comisia de Cercetare a Averilor s-a dispus, în baza art. 104 lit. b) din Legea nr. 115/1996, clasarea cauzei în ceea ce priveşte persoana cercetată A., reţinându-se că diferenţa semnificativă reţinută de Agenţie prin raportul de evaluare a fost justificată prin probele administrate în faţa Comisiei.

Instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă reţinând următoarele argumente:

1. Legea nr. 115/1996 nu prevede nicio cale de atac împotriva ordonanţelor pronunţate de Comisie în situaţiile enumerate de art. 104 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, deci nici împotriva ordonanţei prin care se dispune clasarea cauzei.

Legea nr. 554/2004 consacră, în principiu, contenciosul administrativ subiectiv, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 şi art. 8 din actul normativ potrivit cărora procedura prin intermediul căreia se poate solicita anularea unui act administrativ este la îndemâna persoanei care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri ori prin refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Agenţia Naţională de Integritate nu poate contesta ordonanţa de clasare pronunţată de comisia de cercetare a averilor prin intermediul procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004 având în vedere, pe de o parte, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de acest act normativ, în condiţiile în care această autoritate publică nu poate invoca vătămarea unui interes legitim public, întrucât această posibilitate nu este reglementată prin legea sa specială de organizare şi nici nu se regăseşte printre subiectele enumerate la art. 1 alin. (3), (4), (5) şi (8) din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că nu se poate vorbi despre un interes legitim privat vătămat sau despre un drept subiectiv încălcat în cazul unei instituţii publice care acţionează exclusiv în exercitarea atribuţiilor sale legale.

Este adevărat că rolul A.N.I. constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţii şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, însă interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al acesteia în procedura instituită prin Legea nr. 554/2004, întrucât, pe această cale, s-ar depăşi atribuţiile sale, astfel cum sunt delimitate de Legea nr. 176/2010 care, la fel ca şi Legea nr. 115/1996, nu prevede posibilitatea de a acţiona în acest sens.

2. Este relevant şi raţionamentul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în motivarea Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, argumentele expuse fiind valabile, mutatis mutandis, şi în acest caz; în motivarea Deciziei în interesul legii nr. 13/2011 se reţine că procedura instituită în art. 2781 din C. proc. pen. are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime. În continuare, în aceeaşi decizie se face distincţia între denunţător şi persoană vătămată şi se ajunge la concluzia că A.N.I. nu poate avea decât calitate de denunţător şi că plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmării penale are esenţialmente un caracter de drept privat, fiind menită să protejeze drepturile şi interesele legitime ale persoanei vătămate. Întrucât A.N.I., ca denunţător, acţionează pentru protejarea unui interes public, aceasta nu are calitate procesuală să atace rezoluţia. Aceleaşi raţiuni stau, mutatis mutandis, şi la baza raţionamentului prezentei instanţe (căci acolo unde există aceleaşi raţiuni, trebuie adoptată aceeaşi soluţie).

A.N.I. poate sesiza comisia de cercetare a averilor care decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competenţe, dacă este cazul sau nu să sesizeze instanţa de contencios administrativ, un demers de contestare a ordonanţei de clasare potrivit procedurii instituite de Legea nr. 554/2004 fiind în afara atribuţiilor menţionate întrucât presupune ca, în mod indirect, instanţa să fie sesizată cu propunerea de confiscare a averii, nu de către comisia de cercetare a averilor, ci de către A.N.I.

3. În lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 604 din 4 noiembrie 2014, Comisia este privită ca un organ de filtru între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa de judecată.

Or, în condiţiile în care se consideră că este admisibil ca, pe calea Legii nr. 554/2004, ordonanţa de clasare să fie atacată în contencios administrativ de către A.N.I., rolul de "filtru" al Comisiei, acela de a decide în exclusivitate cu privire la sesizarea instanţei de contencios administrativ, este, practic, desfiinţat, întrucât în această manieră indirectă, se ajunge în situaţia în care toate cauzele aflate pe rolul comisiei de cercetare a averilor pot ajunge pe rolul instanţei judecătoreşti competente, atât cele cu privire la care s-a dispus sesizarea, cât şi cele cu privire s-a dispus clasarea, situaţie contrară, atât raţionamentului expus de Curtea Constituţională în Decizia nr. 604/2014, cât şi intenţiei legiuitorului care, prin înfiinţarea acestei comisii cu atribuţii de "filtrare" a cauzelor de acest tip, a urmărit consacrarea unei soluţii legislative care să respecte exigenţele conformităţii cu Legea fundamentală, în contextul în care prevederile Legii nr. 144/2007 au fost declarate neconstituţionale.

4. Un alt argument în sensul inadmisibilităţii acţiunii în anulare formulate în condiţiile Legii nr. 554/2004 împotriva ordonanţei de clasare pronunţată de Comisia de cercetare a averii este oferit şi de evenimentul legislativ constând în abrogarea expresă a art. 19 din Legea nr. 115/1996, prin art. 63 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 535 din 3 august 2009. Faptul că Legea nr. 115/1996, lege specială, prevedea o cale de atac împotriva ordonanţei de clasare, iar această prevedere a fost abrogată expres, fără a fi înlocuită cu alta care să corespundă imperativului asigurării constituţionalităţii reglementării, evidenţiază intenţia legiuitorului, în sensul ca actul comisiei să nu poată fi atacat de nicio persoană implicată în procedura de control a averilor.

Nu poate fi pretins că ar exista un drept al A.N.I. de a ataca respectiva ordonanţă de clasare în temeiul normei generale reprezentate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În acest sens trebuie avut în vedere faptul că norma specială derogă de la norma generală, iar nu invers, prin urmare, nu se poate întemeia acţiunea pe legea generală pentru a deroga de la prevederile legii speciale a controlului averilor potrivit cărora clasarea cauzei nu este supusă niciunei căi de atac.

5. Că aceasta este intenţia clară a legiuitorului rezultă şi dintr-o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 115/1996, precum şi a art. 15 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ. Astfel, acţiunea A.N.I. prin care se tinde la anularea ordonanţei de clasare a Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova este lipsită de folos practic, deci de interes, întrucât, prin reducere la absurd, chiar în ipoteza în care s-ar dispune anularea ordonanţei, aceasta nu are niciun efect în privinţa controlului averii persoanei cercetate, întrucât acţiunea de control a averii nu poate fi reluată în acest caz. Singurul caz prevăzut de lege şi aplicabil în cauză, în care se poate dispune de comisie reluarea cercetării, este atunci când, după clasarea cauzei, apar elemente noi, evident, care pot duce la o soluţie contrară.

Comisia are un drept de apreciere exclusiv asupra soluţiei pe care o va adopta, de trimitere sau nu în judecată. Din acest motiv, după clasarea cauzei, este singura abilitată să reia controlul în situaţia în care apar elemente noi care pot conduce la o soluţie contrară, conform dispoziţiilor art. 104 alin. (3). Din această perspectivă, instanţa de judecată care ar cenzura ordonanţa de clasare nu se poate substitui comisiei de cercetare şi nu poate adopta una din soluţiile de la art. 10 lit. a) - c) C. proc. civ.

6. Un ultim argument în sensul inadmisibilităţii atacării în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004, a ordonanţei de clasare pronunţată de Comisia de cercetare a averii constă şi în natura juridică specială a acestui act care, deşi nu este un act administrativ-jurisdicţional, pe considerentul că procedura derulată în faţa comisiei nu este de natură jurisdicţională, nu întruneşte nici trăsăturile unui act administrativ tipic, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c), prin raportare la componenţa comisiei şi la modalitatea de administrare a probatoriului care stă la baza soluţiei pronunţate.

În altă ordine de idei, Curtea apreciază că disp. art. 10 din Legea nr. 15/1996 trebuie interpretate în mod unitar şi sistemic. Reclamanta susţine că, deoarece legea nu prevede o cale distinctă de atacare a ordonanţei comisiei de verificare a averilor, aceasta trebuie interpretată în sensul aplicării dispoziţiilor legale privind contenciosul administrativ în ce priveşte calea de atacare a ordonanţelor emise de comisie.

Această opinie este eronată deoarece plecând de la acest argument am putea aprecia că şi ordonanţa de trimitere a cauzei spre soluţionare curţii de apel, prevăzută la art. 10 lit. a), sau) cea de suspendare şi trimitere a cauzei la parchet, prevăzută de art. 10 lit. c), reprezintă un act administrativ.

Prin urmare, nu este de admis ca, paralel cu procesul declanşat de sesizarea curţii de apel ca urmare a emiterii ordonanţei prevăzut de art. 10 lit. a), în) justiţie să poată fi analizată şi legalitatea acestei ordonanţe pe calea unei acţiuni separate. Sau mai mult, să se poată dispune suspendarea executării ordonanţei în temeiul art. 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că potrivit disp. art. 340 din noul C. proc. pen., partea care se consideră vătămată poate face plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată date de procuror prin ordonanţă sau rechizitoriu. Judecătorul poate obliga procurorul să înceapă sau să completeze urmărirea penală (nu poate impune trimiterea în judecată). Însă aplicarea acestor dispoziţii nu pot fi extinsă prin analogie în dreptul administrativ, în dreptul public normele fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Înalta Curte constată aşadar că nu mai puţin de şase argumente au fundamentat soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibilă a acţiunii având ca obiect anularea ordonanţei de clasare emise de comisia de cercetare a averilor.

Cu toate acestea, recurenta reclamantă a înţeles să critice doar unele dintre aceste argumente, la celelalte nefăcând nicio referire în cadrul cererii de recurs. Mai exact, recurenta a criticat primul şi ultimul argument din considerentele sentinţei.

Astfel, în privinţa primului argument a arătat că inexistenţa în cuprinsul Legii nr. 115/1996 a unei prevederi exprese privind accesul la justiţie pentru contestarea ordonanţei de clasare nu poate avea semnificaţia reţinută în sentinţă, pentru că tăcerea legii speciale atrage incidenţa normelor cuprinse în Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ. Referitor la interesul legitim al A.N.I. a susţinut că este o autoritate administrativă autonomă înfiinţată cu scopul asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, având atribuţii de evaluare a declaraţiilor de avere, conform art. 13 din Legea nr. 144/2007 şi art. 8 din Legea nr. 176/2010, iar în calitate de subiect de drept public poate acţiona în contencios administrativ pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă, potrivit art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte ultimul argument a precizat că dintre cele trei categorii de soluţii pe care le poate dispune comisia de cercetare a averilor, în activitatea sa "de executare în concret a legii", clasarea cauzei are ca efect finalizarea procedurii în etapa administrativă, nemaifiind urmată de o sesizare a instanţei competente în etapa judiciară, aspect ce imprimă ordonanţei de clasare aptitudinea de a stinge raporturi juridice, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cel de-al cincilea argument reţinut de prima instanţă nu se poate considera că a fost criticat de recurentă, având în vedere următoarele aspecte: în cadrul acestui argument, instanţa a subliniat că acţiunea A.N.I. prin care se tinde la anularea ordonanţei de clasare a Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova este lipsită de folos practic, deci de interes, întrucât, prin reducere la absurd, chiar în ipoteza în care s-ar dispune anularea ordonanţei, aceasta nu are niciun efect în privinţa controlului averii persoanei cercetate, întrucât acţiunea de control a averii nu poate fi reluată în acest caz. Singurul caz prevăzut de lege şi aplicabil în cauză, în care se poate dispune de Comisie reluarea cercetării, este atunci când, după clasarea cauzei, apar elemente noi, evident, care pot duce la o soluţie contrară.

Este adevărat că în cererea de recurs se face referire la interesul legitim al A.N.I. înfiinţată cu scopul asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, care are atribuţii de evaluare a declaraţiilor de avere şi care, în calitate de subiect de drept public, poate acţiona în contencios administrativ pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă, potrivit art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004. Dar nu la acest interes s-a referit instanţa de fond atunci când a expus argumentul sus menţionat, ci la interesul reclamantei de a promova prezenta acţiune, în condiţiile în care singurul caz prevăzut de lege în care se poate dispune de comisie reluarea cercetării este atunci când, după clasarea cauzei, apar elemente noi, evident, care pot duce la o soluţie contrară. Din acest motiv a apreciat instanţa că în situaţia în care ar fi anulată ordonanţa de clasare acţiunea de control a averii nu poate fi reluată. Or, recurenta nu s-a referit în cererea de recurs la interesul de a solicita anularea ordonanţei de clasare, prin prisma disp. art. 15 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 115/1996.

De asemenea, recurenta nu a formulat nicio critică în privinţa celui de-al doilea argument, în sensul că nu a arătat dacă apreciază că este sau nu incidentă în cauză Decizia în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv dacă argumentele expuse în această decizie sunt valabile şi în cazul contestării ordonanţei de clasare a comisiei de cercetare a averilor. Instanţa de fond a considerat că, din moment ce A.N.I. nu poate formula plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmării penale, în conformitate cu disp. art. 2781 din vechiul C. proc. pen., nu poate solicita nici anularea unei ordonanţe de clasare emise de comisia de cercetare a averilor, raţionamentul juridic care a stat la baza pronunţării acestei decizii în interesul legii fiind aplicabil şi în litigiul de faţă, pentru identitate de raţiune. Recurenta nu a prezentat argumente care să combată acest considerent al sentinţei recurate, de aplicare a raţionamentului juridic expus în decizia sus amintită.

Totodată, nu a criticat nici al treilea argument al primei instanţe privind rolul comisiei de cercetare a averilor, astfel cum este acesta statuat în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 604 din 4 noiembrie 2014. Astfel, în Decizia nr. 604/2014 se menţionează că această comisie apare ca un organ intermediar între A.N.I. şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de "filtrare", din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale A.N.I., doar a acelor cauze care, prin intermediul unei "ordonanţe motivate" - deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală -, vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă.

Instanţa de fond a considerat că admisibilitatea acţiunii în anularea ordonanţei de clasare ar avea drept consecinţă desfiinţarea rolului de filtrare al comisiei de cercetare a averilor, la care se face referire în jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocate, dar recurenta nu a înţeles să critice acest considerent, după cum nu a înţeles să formuleze critici nici cu privire la al patrulea argument referitor la abrogarea expresă a art. 19 din Legea nr. 115/1996, prin art. 63 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, care reglementa o cale de atac împotriva ordonanţei de clasare şi care nu a fost înlocuit cu un alt text de lege privind instituirea unei de atac.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta a criticat parţial argumentele avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei recurate, respectiv două din cele şase argumente menţionate în considerentele sentinţei. Acest aspect este relevant în reţinerea caracterului nefondat al prezentei căi de atac, faţă de împrejurarea că argumentele expuse de instanţă sunt independente, fiecare fiind apt să determine inadmisibilitatea acţiunii prin care se solicită anularea ordonanţei de clasare emise de comisia de cercetare a averilor.

Câtă vreme nu toate argumentele au fost criticate prin cererea de recurs, rezultă că şi în ipoteza în care criticile formulate ar fi găsite întemeiate, sentinţa recurată este legală prin raportare la celelalte argumente pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia, care nu au fost supuse cenzurii instanţei de control judiciar în lipsa unor critici de nelegalitate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Integritate împotriva Sentinţei nr. 37/2017 din 23 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - LM