Interpretation of "significant difference" threshold in public official asset confiscation: cumulative vs. annual calculation and exclusivity of the 10,000 EUR limit

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin Ordonanţa nr. 15 din data de 23 decembrie 2015, Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în vederea confiscării de la persoanele evaluate A. şi B., a sumei de 95.162 RON.

La baza pronunţării acestei ordonanţe a stat raportul de evaluare întocmit la 27 aprilie 2015 de Agenţia Naţională de Integritate, întocmit în temeiul dispoziţiilor art. 17 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010, privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, prin care s-a solicitat să se constate că pârâtul A., împreună cu familia sa, pe perioada exercitării funcţiei publice a dobândit o averea mai mare decât veniturile realizate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1728 din 24 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în Dosarul cu numărul x/2015 privind pe reclamanta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. şi intervenientul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi a dispus confiscarea de la persoanele evaluate A. şi B. a sumei de 95.162 RON.

3. Motive de recurs

3.1. Împotriva Sentinţei nr. 1728 din 24 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, recurenţii-pârâţi A. şi B., invocând dispoziţiile prevăzute de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitând rejudecarea litigiului în fond şi:

1. în principal, în temeiul art. 18, alin. (3) din Legea nr. 115/1996, închiderea dosarului, constatând că provenienţa bunurilor este justificată.

2. în subsidiar, în condiţiile în care se va considera că se impune confiscarea unei sume de bani ca urmare a dobândirii nejustificate a unor bunuri, reducerea acestei sume cu valoarea de 10.000 Euro (în echivalent RON la cursul BNR), făcând aplicarea art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Conform art. 18 din Legea nr. 176/2010, prin "prin diferenţe semnificative...se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON ai acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă".

Instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a acestei dispoziţii legale, considerând că această diferenţă semnificativă se calculează separat pentru fiecare an calendaristic şi nu pentru toată durata exercitării funcţiei publice, aşa cum menţionează art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Instanţa omite să se pronunţe asupra condiţiilor în care recurenţii au achiziţionat automobilul x în anul 2007, aceştia dovedind în faţa Comisiei de cercetare a averilor faptul că în septembrie 2007 au primit de la părinţii lui A. suma de 24.000 USD (57.600 RON la un curs mediu BNR din 2007 de 2.4 RON = 1 USD), bani pe care i-au folosit exclusiv în vederea achiziţionării autoturismului marca x, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 noiembrie 2007, având valoarea de 15.100 Euro (aproximativ 55.000 RON conform contractului).

Dovada sumei de 24.000 USD primită cu titlu gratuit de la părinţii lui A. se face prin: înscrisuri: Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 decembrie 2003, prin care aceştia au înstrăinat imobilul din Mun. Bucureşti, str. x, sector 5 pentru suma de 24.600 USD, declaraţia de avere a lui A. din anul 2008, declaraţia martorilor: C. şi D.

Atât achiziţionarea autoturismului, cât şi modul de dobândire a acestuia au fost declarate în mod transparent în Declaraţia de avere a lui A. din anul 2008.

În aceste condiţii, nu se poate susţine de către instanţa de fond că "la nivelul anului 2007 a existat o balanţă negativă" şi nici că "de instituirea acestui prag (10.000 Euro) au beneficiat chiar şi pârâţii, având în vedere că şi pentru anul 2007 a existat o balanţă negativa".

Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Instanţa de fond a menţinut ipoteza avută în vedere de către Comisia de Cercetare a Averilor, în sensul că modul de calcul aplicat de către inspectorul ANI în Raportul de evaluare este corect. în acest context, rezultă că, exceptând achiziţionarea autoturismului x, a terenului din Comuna Clinceni şi a casei de locuit edificate pe acest teren, E. nu a avut alte cheltuieli.

De altfel, art. 18 din Legea nr. 176/2010 menţionează doar diferenţa dintre veniturile realizate şi modificările intervenite în avere, pe parcursul duratei exercitării funcţiei publice, doar această diferenţă fiind analizată în contextul verificării averii de către comisie şi de către instanţă.

Pornind de la ipoteza avută în vedere de către Raportul de evaluare ANI şi menţinută ca fiind temeinică de către Comisia de Cercetare a Averilor şi de către instanţa de fond, rezultă că E. a avut în anul 2004 o diferenţă între venituri şi modificările intervenite în avere de + 18.839 RON, în anul 2005 o diferenţă de + 24.180 RON, în anul 2006 o diferenţă de + 36.615 RON şi în anul 2008 o diferenţă de + 52.495 RON.

Suma acestor venituri necheltuite din anii 2004, 2005, 2006 şi 2008, aşa cum rezultă din concluzia ANI (tabel diferenţă venituri-cheltuieli) este de 132.129 RON.

În condiţiile în care se menţine ca fiind valid şi temeinic modul de evaluare a averii făcută de către ANI şi de către Comisia de Cercetare a Averilor, provenienţa terenului de 4.000 mp din Comuna Clinceni este pe deplin justificată.

Diferenţa constatată de către Comisia de Cercetare a Averilor în valoare de 95.162 RON este acoperită de valoarea de 132.129 RON reprezentând diferenţa pozitivă dintre veniturile şi modificările intervenite în averea E. din perioada anterioară dobândirii terenului.

Instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., considerând că în prezenta cauză declaraţiile martorului F. nu pot fi admise în condiţiile în care aceste declaraţii vin să contrazică contractul autentic şi contractul sub semnătură privată de împrumut încheiate la 21 ianuarie 2010 între F. şi E.

Trebuie reţinut faptul că acest contract de împrumut a fost încheiat între F., care a avut calitatea de martor în prezenta cauză şi A. - pârât în prezenta cauză.

Atât din declaraţia pârâtului E., cât şi din declaraţia martorului F., ambii în calitate de părţi ale contractului de împrumut, a rezultat că împrumutul în valoare de 300.000 RON a fost dat în două tranşe, în luna iunie 2009 suma de 150.000 RON şi în ianuarie 2010 suma de 150.000 RON.

Conform art. 977 vechiul C. civ. aplicabil contractului de împrumut, "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".

Contractul de împrumut încheiat în formă scrisă la 21 ianuarie 2010 între părţi menţionează data de 21 ianuarie 2010 ca fiind data încheierii contractului. în condiţiile în care părţile contractante: F. şi A. au arătat că împrumutul s-a acordat în două tranşe, în iunie 2009 şi în ianuarie 2009, aceste declaraţii sunt valide şi constituie probe temeinice şi legale prin aplicarea art. 977 vechiul C. civ.

Mai mult, admiterea probei cu martori se poate face împotriva înscrisurilor în cazurile de excepţie prevăzute de art. 309, alin. (4), pct. 4 şi 6 C. proc. civ., când "părţile convin sa folosească acesta proba, însă numai cu privire la drepturile de care ele pot sa dispună" şi când "se cere lămurirea clauzelor actului juridic".

Prin declaraţiile date în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, părţile contractante ale împrumutului: F. şi A. au lămurit în ce a constat remiterea sumei de bani împrumutate, faptul că suma de 300.000 RON a fost dată în două tranşe (iunie 2009 şi ianuarie 2010) independent de data încheierii contactului de împrumut - 21 ianuarie 2010.

Au arătat în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor faptul că dobândirea din anul 2009 terenului situat în Comuna Clinceni şi edificarea casei de locuit din anul 2010 au fost perfect justificate din punct de vedere al sumelor de bani cheltuite.

În primăvara anului 2009 au identificat terenul pe care l-au cumpărat ulterior (Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 4 iunie 2009), vânzătorul solicitând preţul de 51.000 Euro pentru acest teren în suprafaţă de 4.000 mp, situat în Comuna Clinceni, Jud. Ilfov.

În toamna anului 2008 au primit cu titlu gratuit de la D., mama lui B., suma de 14.000 Euro, sumă rezultată din vânzarea apartamentului situat în Mun. Bucureşti, str. x, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x din 6 aprilie 2006. Suma de 14.000 Euro o reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare a apartamentului în valoare de 35.000 Euro şi preţul de achiziţionare a noii locuinţe, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 aprilie 2006, în valoare de 21.000 Euro.

Dovada primirii sumei de 14.000 Euro de la D. se face prin declaraţiile martorilor: D. şi C., coroborate cu înscrisurile: Contract de vânzare-cumpărare nr. x din 6 aprilie 2006 şi Contract de vânzare-cumpărare nr. x din 14 aprilie 2006.

Pentru a putea achita preţul pentru teren aveau nevoie de suma de 35.000 Euro, în contextul în care, diferenţa până la preţul de 51.000 Euro al terenului era acoperită de suma de bani de 14.000 Euro primită cu titlu gratuit în anul 2008 din partea mamei lui B.

În acest sens, în primăvara anului 2009 au vorbit cu F., un prieten de familie, căruia i-au solicitat un împrumut în vederea cumpărării terenului şi ridicării unei case de locuit pe acest teren. F. le-a comunicat că îi poate împrumuta pe termen lung suma de 300.000 RON pe care să îi folosească la achiziţionarea terenului şi la ridicarea construcţiei.

La începutul lunii iunie 2009, F. le-a dat prima tranşă din împrumut, în cuantum de 150.000 RON, bani pe care i-au folosit integral la cumpărarea terenului. Am hotărât de comun acord ca sa încheie un contract de împrumut în formă scrisă sub semnătură privată la momentul în care le va da şi ultima tranşă din acest împrumut, dată raportată la momentul de începere a lucrărilor la casă.

Atât la acordarea primei tranşe a împrumutului, în iunie 2009, cât şi la momentul semnării contractului de împrumut, ianuarie 2010, a fost prezent G., un prieten apropiat care a fost martor la acordarea acestui împrumut.

Dovada primirii sumei de 150.000 RON în anul 2009, prima tranşă a împrumutului contractat de la F., în vederea achiziţionării terenului se face prin: declaraţia martorului F., declaraţia martorului G., coroborate cu înscrisurile: Contract de împrumut din 21 ianuarie 2010, Declaraţia de avere a lui A. din 2011, aferentă anului 2010.

Împrumutul în valoare de 300.000 RON a fost declarat în declaraţia de avere a lui A. după contractarea acestuia, înainte de declanşarea evaluării averii de către ANI, la data de 28 august 2012.

Preţul terenului - 213.833 RON, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 iunie 2009 a fost achitat la data semnării contractului, suma de 213.833 RON provenind din prima tranşă de împrumut (150.000 RON), suma de 14.000 Euro primită cu titlu gratuit de la D. (58.800 RON - 4.2 RON curs Euro BNR la 5 iunie 2009) şi economiile proprii (5.000 RON). Această sumă a fost plătită în numerar, aşa cum rezultă şi din menţiunile făcute în contractul de vânzare-cumpărare. În 4 iunie 2009, a mers la notar şi G. în vederea încheierii actelor de vânzare-cumpărare, dat fiind faptul că aveau asupra lor o sumă mare de bani (aproximativ 215.000 RON plus taxele notariale).

Ca urmare a obţinerii autorizaţiei de construcţie pentru imobilul - casă de locuit în octombrie 2009 (Autorizaţia de construire nr. x din 23 octombrie 2009 emisă de Primăria Comunei Clinceni), la începutul anului 2010 au iniţiat lucrările de execuţie a construcţiei a cărei valoare s-a ridicat la suma de 160.000 RON, conform proiectului construcţiei. Valoarea construcţiei a fost limitată la suma de 160.000 RON în contextul în care banii necesari ridicării construcţiei proveneau din a doua tranşă a împrumutului, în cuantum de 150.000 RON.

Înainte de începerea lucrărilor au primit de la F. a doua tranşă a împrumutului, în valoare de 150.000 RON la data de 21 ianuarie 2010, ocazie cu care au încheiat şi contractul de împrumut sub semnătură privată. Prezent la momentul încheierii acestui contract a fost, aşa cum am menţionat anterior, G., care a asistat inclusiv la remiterea banilor. Acest împrumut a fost menţionat în declaraţia de avere aferentă anului 2010.

Pe parcursul derulării lucrărilor de construcţie, costul acestora în valoare totală de 160.000 RON a fost acoperit de a doua tranşe a împrumutului (150.000 RON), precum şi de economiile făcute în anii anteriori (10.000 RON).

Dovada primirii sumei de 150.000 RON în ianuarie 2010, a doua tranşă a împrumutului contractat de la F., în vederea ridicării construcţiei se face prin: declaraţia martorului F., declaraţia martorului G., coroborate cu înscrisurile: Contract de împrumut din 21 ianuarie 2010, Declaraţia de avere a lui A. din 2011, aferentă anului 2010.

Instanţa de fond apreciază în mod greşit că art. 18 din Legea nr. 176/2010 defineşte diferenţa semnificativă ca fiind "o sumă mai mare de 10.000 euro", în condiţiile în care textul legal defineşte diferenţa semnificativă ca fiind o "diferenţa mai mare de 10.000 de euro".

Conform art. 17, alin. (3), lit. c) din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare trebuie să facă evaluarea eventualelor diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 - "prin diferenţe semnificative...se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă".

Prin urmare, dacă se constată o diferenţă nejustificată între venituri şi cheltuieli, se impune scăderea sumei de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume din valoarea evaluată ca reprezentând diferenţă nejustificată între venituri şi cheltuieli.

În prezenta cauză, în condiţiile în care se va considera că suma nejustificată este în valoare de 95.162 RON conform cercetării efectuate de către Comisia de Cercetare a Averilor, suma calculată în vederea confiscării este de 50.188 RON (diferenţa dintre 95.162 RON şi 44.974 RON - 10.000 euro la cursul BNR de 4.4974 RON/l euro).

3.2. Prin note de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 13 noiembrie 2019, recurenţii-paraţi A. şi B. au arătat că înţeleg să dezvolte motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la disp. art. 18, raportat la art. 16 din Legea nr. 176/2010, invocând totodată incidenţa în cauză a disp. art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate ce pot fi reţinute se încadrează şi în ipoteza invocării acestora din oficiu, prevăzută de art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cu trimitere la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea principiului legalităţii (art. 7 C. proc. civ.) şi cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), norme care, alături de disp. art. 16 din Legea nr. 176/2010 ce stabilesc un regim special al probei cu expertiza, sunt norme de ordine publică.

Fundamentul ilicitului şi răspunderii aferente, stabilite prin Legea nr. 176/2010 şi analizate în speţă, este stabilirea existenţei unei diferenţe semnificative, definită ca diferenţa mai mare de 10.000 euro/echivalent în RON între modificările intervenite în avere pe durata exercitării funcţiei publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.

Raportat la natura răspunderii instituită pentru încălcarea acestui regim şi la conţinutul sancţiunilor, Legea nr. 176/2010 instituie, iar practica judiciară realizează standarde corespunzătoare, ridicate, în legătură cu administrarea probelor în materie, în scopul respectării principiilor fundamentale ale procesului civil, între care cel al dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 176/2010, derogând de la regula disponibilităţii, instituie obligativitatea administrării probei cu expertiza (extrajudiciară), chiar şi dincolo de voinţa persoanei cercetată, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferenţele semnificative, ca fiind o probă relevantă.

În măsura în care această probă nu se realizează în faza administrativă a cercetării, realizată de (ANI), în faza judiciară, Comisia de cercetare a averilor şi instanţa de judecată, sunt cu atât mai mult ţinute să respecte acest regim al probei cu expertiza, acesta fiind completat şi de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., care îndreptăţesc judecătorul să administreze probele pe care de consideră necesare.

Fără a ignora împrejurarea că persoana cercetată nu a solicitat administrarea probei cu expertiza contabilă, aceasta nu poate constitui un impediment în aprecierea necesităţii sale de către instanţa de recurs, în considerarea regimului instituit de art. 16 din Legea nr. 176/2010 şi de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

În speţă, deşi se reţine că E. a avut în perioada 2004 - 2008 ca diferenţă între venituri şi cheltuieli + 132.129 RON, se constată o "suma nejustificată" (care depăşeşte pragul legal de 10.000 euro) de cea 40.000 RON (în total, suma confiscată fiind de 95.162 RON), cu motivarea că, se poate susţine că toate sumele de bani din anii anteriori pot fi reportate pentru justificarea achiziţiei efectuate în anul 2009".

Rezultă implicit că o parte din suma de 132.129 RON (fără a lua în calcul şi alte venituri) poate fi reportată pentru achiziţia din 2009, fără a se stabili şi preciza cuantumul. Dacă această parte reportată este de cea 40.000 RON sau mai mult, pragul de ilicit (10.000 euro) nu mai este depăşit, soluţia fiind de respingere a sesizării Comisiei de cercetare a averilor şi închidere a dosarului.

Este o motivare a instanţei de fond lipsită de orice rigoare, prin generalitatea sa, fiind obligatorie indicarea unei sume exacte din plusul de 132.129 RON care poate fi reportată pentru cheltuiala nejustificată din 2009.

În măsura în care se apreciază că nu poate fi reportată întreaga sumă de 132.129 RON, ori cel puţin o sumă (cea 40.000 RON) care să coboare suma nejustificată sub pragul de 10.000 euro, singura probă care poate clarifica acest aspect esenţial este o expertiză contabilă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării unor motive de recurs, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 şi ale art. 22 din C. proc. civ., iar pe fond, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a Sentinţei civile nr. 1728 din 24 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul, astfel cum a fost motivat prin declaraţia iniţială de recurs, este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac, recurenţii susţin că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii susţin că:

- instanţa de fond a făcut o aplicare eronata a prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010 considerând că diferenţa semnificativă se calculează separat pe fiecare an calendaristic şi nu pe toată perioada evaluată;

- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra condiţiilor în care a fost achiziţionat autoturismul x în anul 2007;

- nu au fost luate în considerare plusurile înregistrate în anii 2004, 2005, 2006 şi 2008;

- s-a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ.;

- este criticată aplicarea art. 18 din Legea nr. 176/2010, recurenţii considerând că suma de 10.000 de Euro ar fi trebuit scăzută din totalul diferenţei semnificative reţinute.

Cu prioritate, trebuie precizat că, în considerentele Ordonanţei nr. 15 din data de 23 decembrie 2015, Comisia de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 s-au reţinut următoarele: "... ceea ce se impută în fapt persoanelor evaluate, este faptul că numai cheltuiala efectuată la nivelul anului 2009 este una nejustificată. Deşi în raport se precizează că şi la nivelul anului 2007 a existat o balanţă negativă, în sensul că averea dobândită în acest an este mai mare decât veniturile cu suma de 12.173 RON (în anul 2007 fiind achiziţionat autoturismul x), Comisia constată că nu a fost investită să constate că această sumă reprezintă o diferenţă nejustificată, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, pe de altă parte, constată că această sumă nu este una mai mare de 10 000 euro.,,

În consecinţă, orice analiză a instanţei de judecată trebuie să vizeze exclusiv cheltuiala efectuată la nivelul anului 2009, orice referire la achiziţii anterioare (ex. autoturism) excedând cadrului procesual stabilit prin sesizare.

Astfel, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, autoturismul x a fost achiziţionat în anul 2007, iar instanţa de fond nu a reţinut că diferenţa semnificativă ar fi compusă şi din sume de bani cu care a fost achiziţionat autoturismul. Prin urmare, susţinerile recurenţilor sub acest aspect sunt lipsite de relevanţă şi nu sunt apte a influenta cuantumul diferenţei semnificative reţinute de către instanţa de fond.

Înalta Curte constată de asemenea netemeinicia afirmaţiei recurenţilor referitoare la stabilirea diferenţei semnificative în mod global, pe întreaga perioadă evaluată.

Înţelesul noţiunii de "diferenţe semnificative", presupune o diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă. În sensul legii, diferenţele respective nu ar putea să provină decât din neconcordanţa dintre informaţiile înscrise în declaraţiile de avere completate şi depuse la diferite intervale de timp, pe parcursul exercitării funcţiei, de către persoana verificată. Aşa cum corect sesizează intimata ANI, chiar dacă este evaluată întreaga perioadă în care o persoană a deţinut o funcţie publică, balanţa de venituri şi cheltuieli se realizează pe subperioade, o interpretare contrară fiind de natură a goli de conţinut întreaga procedură legală de evaluare a diferenţelor semnificative.

Interpretarea dată de recurenţi dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010 este una eronată.

Pragul instituit de legiuitor în art. 18 este unul în raport de care se justifică sesizarea Comisiei de cercetare a averilor prin raportul de evaluare întocmit de inspectorul de integritate. Astfel, dacă diferenţa dintre venituri şi averea dobândită este mai mică de 10.000 euro, nu mai este sesizată Comisia întrucât suma respectivă nu reprezintă o diferenţă semnificativă în sensul stabilit de legiuitor. În situaţia în care diferenţa este mai mare de 10000 euro, atunci aceasta reprezintă o diferenţă semnificativă. Dacă este depăşit acest prag, întreaga sumă este considerată a fi nejustificată şi nu se poate susţine că din întreaga sumă se scade 10.000 euro.

Cu privire la susţinerile recurenţilor referitoare la raportarea plusurilor din anii anteriori, acestea au fost invocate, în faţa comisiei, ca fiind folosite pentru achiziţia din anul 2009 doar în limita sumei de 7.000 RON şi nu integral, pentru perioada începând cu anul 2004 - f. x alin. final Ordonanţa nr. 15/2015.

Mai mult, nici o cheltuială aferentă perioadelor invocate de către recurenţi nu a fost scăzută din veniturile aferente anilor 2004 - 2008, fiind evident că nu se poate retine o balanţă cuprinzând exclusiv venituri.

Referitor la afirmaţia privitoare aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., din probele administrate în cauză, rezultă că împrumutul acordat de martorul F. a fost acordat în anul 2010.

Astfel, în contractul iniţial, încheiat la data de 21 ianuarie 2010, s-a prevăzut la art. 7 din contract că suma de 300.000 RON se acordă cu titlu de împrumut pe un termen de 120 de luni, începând cu data de 21 ianuarie 2010.

În contractul cu garanţie imobiliară încheiat sub nr. x din 6 iunie 2014 se prevede că părţile au încheiat un contract de împrumut la 21 ianuarie 2010, având ca obiect suma de 300.000 RON, termenul iniţial de restituire fiind prevăzut de părţi ca fiind 10 ianuarie 2020 prelungindu-se la 20 ianuarie 2021.

Prin urmare, niciunul dintre contracte nu prevede ca fiind data împrumutului luna iunie 2009, în ambele contracte fiind prevăzută data de 21 ianuarie 2010.

Potrivit art. 270 C. proc. civ., înscrisul autentic face deplina dovada, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.

În aplicarea art. 309 alin. (5) C. proc. civ., proba cu martori nu poate fi primită împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris. Prin urmare, atâta vreme cât în actul autentic A. şi F. au prevăzut că data împrumutului este 21 ianuarie 2010, declaraţia martorului data faţa comisiei prin care a arătat că împrumutul s-a acordat în anul 2009, nu poate produce efectele juridice dorite de către recurenţi.

Nefiind, aşadar, demonstrată pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor legale mai sus arătate, Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de casare grefat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând a respinge recursul de faţă ca atare.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 şi ale art. 22 din C. proc. civ., ele au fost invocate doar prin notele depuse la dosar la 30 octombrie 2019.

Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs şi dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenul legal de declarare a recursului care, potrivit art. 485 din C. proc. civ. rap. la art. 20 din Legea nr. 544/2004, este de 15 de zile de la comunicarea hotărârii.

Întrucât recurenţii au depus motivele noi de recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte le va aprecia ca tardive şi nu le va lua în considerare la analiza legalităţii hotărârii atacate, deoarece căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate/motivate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întemeindu-se pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Este real faptul că alin. (3) al art. 489 prevede posibilitatea invocării din oficiu a motivelor de casare de ordine publica. Textul creează numai posibilitatea invocării unor motive de ordine publică, şi nu obligativitatea invocării lor.

Deşi recurenţii fac referire, în notele scrise anterior menţionate, la o dezvoltare a motivelor de recurs depuse iniţial, prin motivare a recursului trebuie înţeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare, ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat, ceea ce, cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 şi ale art. 22 din C. proc. civ., aspecte care nu se regăsesc în declaraţia iniţială de recurs.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neadministrarea probei cu expertiza tehnică specialitatea contabilă, trebuie subliniat faptul că nimic nu i-a împiedicat pe recurenţi să formuleze, în faţa instanţei de fond, o propunere de administrare a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilă, în măsura în care considerau că aceasta ar lămuri starea de fapt dedusă analizei instanţei de judecată.

Astfel, rezultă din economia dosarului faptul că instanţa fondului a acordat cuvântul părţilor cu privire la eventualele cereri de probaţiune, în cuprinsul încheierii de şedinţă din 10 mai 2016 neregăsindu-se nicio solicitare pe marginea administrării unui eventual raport de expertiză.

De altfel, în cuprinsul încheierii de dezbateri din 10 mai 2016, reprezentantul recurenţilor a precizat că şi-a limitat probaţiunea doar la a se solicita depunerea la dosar a depoziţiei formulate de pârâtul A. în faţa inspectorului de integritate, menţionată în raportul de evaluare.

În fine, tot în cadrul analizei criticilor referitoare la probaţiunea administrată în cauză, Înalta Curte subliniază că omisiunea instanţei fondului de a ordona, din oficiu, administrarea unei dovezi, în lipsa unei obligaţii prevăzute de lege în acest sens, nu poate constitui un motiv de casare din perspectiva prevederilor art. 488 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii formulării unor motive de recurs, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 176/2010 şi ale art. 22 din C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 1728 din 24 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - LM