Tax suspension invalidated as abusive; appeal dismissed in part and partially annulled for insufficient legal grounds

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 10 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în principal: anularea, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 25 februarie 2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 25 februarie 2016; anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 25 februarie 2016 şi exonerarea reclamantei de la plata sumei de 2.175.289 RON, stabilită suplimentar prin decizia de impunere.

În subsidiar, reclamanta a solicitat: anularea, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016; obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 25 februarie 2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 25 februarie 2016, cu privire la suma totală de 2.172.069 RON, pentru care, în procedura administrativă s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei; exonerarea reclamantei de la plata sumei de 3.220 RON, stabilită în mod suplimentar prin Decizia de impunere nr. x din 25 februarie 2016 şi respinsă prin Decizia nr. 2005/303 din 28 iulie 2016, ca nemotivată; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 30 din 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta societatea A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 2005/303 din 28 iulie 2016, în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei cu privire la suma totală de 2.172.069 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesoriile aferente, cu obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara să soluţioneze contestaţia administrativă a reclamantei referitoare la această sumă;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca nemotivată, precum şi, în parte, Decizia de impunere x din 25 februarie 2016, cu privire la aceeaşi sumă;

- a respins, în, rest acţiunea;

- a obligat pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din 7 martie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului Sentinţei civile nr. 30 din 26 ianuarie 2017, în sensul că la paragraful 3 al dispozitivului se va consemna "Dispune anularea în parte a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca nemotivată, precum şi, în parte, a Deciziei de impunere x din 25 februarie 2016, cu privire la suma de 1.596 RON, cu titlu de impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente", în loc de: "Dispune anularea în parte a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca nemotivată, precum şi, în parte, Decizia de impunere x din 25 februarie 2016, cu privire la aceeaşi sumă."

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 30 din 26 ianuarie 2017, îndreptate prin încheierea din 7 martie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în tot, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentele-pârâte au formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în susţinerea motivarea de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat:

Referitor la suma totală de 2.172.069 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 370.575 RON, cu majorări de întârziere în sumă de 159.846 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 58.287 RON, TVA în sumă de 998.679 RON, cu majorări de întârziere în sumă de 373.181 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 211.501 RON, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a contestaţiei, în condiţiile în care în Dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, se efectuează cercetări faţă de reprezentanţii societăţii A. SRL pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

În scopul soluţionării contestaţiei formulate de către societatea A. SRL, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş cu Adresa nr. x din 30 mai 2016, comunicarea stadiului soluţionării Sesizării penale nr. 765 din 25 februarie 2016.

Prin Adresa din 14 iunie 2016, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a comunicat că sesizarea formulată împotriva reprezentanţilor societăţii a fost înregistrată în evidenţele unităţii de parchet la data de 20 aprilie 2016 şi prin adresa din data de 21 aprilie 2016, a fost trimisă Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiş, în vederea efectuării de cercetări.

Prin Sesizarea penală nr. 765 din 25 februarie 2016 s-a dispus sesizarea organelor de urmărire şi cercetare penală în legătură cu înregistrarea în actele contabile a unor cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale, transparente şi legale, prin înregistrarea unor facturi emise de diverse firme, existând posibilitatea ca acestea să fi fost înfiinţate în vederea producerii unor fraude fiscale, prin furnizarea de documente facilitând deducerea ilicită de TVA şi diminuarea masei impozabile, stare de fapt cuprinsă în Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 25 februarie 2016, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere 60 din 25 februarie 2016.

Pe cale de consecinţă, în cauza dedusă judecăţii, se reţine că, între datoria fiscală contestată de către reclamantă, reprezentând impozit pe profit şi taxa pe valoarea adăugată şi accesoriile aferente acestora, în sumă totală de 2.172.069 RON, stabilită de organele de inspecţie fiscală prin Decizia de impunere nr. 60 din 25 februarie 2016 şi stabilirea naturii infracţionale a faptelor săvârşite de către administratorii reclamantei, aflaţi în cercetare penală privind prejudiciul calculat în sumă totală de 2.633.533 RON, care fac obiectul sesizării penale, există o interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei.

În acest sens, organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere faptul că organele de inspecţie fiscală au considerat că operaţiunile efectuate au implicaţii fiscale, în privinţa cărora se ridică problema realităţii operaţiunilor economice declarate, cu consecinţa diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

Referitor la suma totală de 3.220 RON reprezentând impozit pe profit, taxă pe valoarea adăugată şi accesoriile aferente acestora, având în vedere că societatea A. SRL nu a adus motivaţii bazate pe documente justificative şi argumente privind starea de fapt şi de drept, prin care să infirme constatările organelor de inspecţie fiscală şi din care să rezulte o situaţie contrară celei stabilite de inspecţia fiscală, în mod temeinic şi legal s-a respins contestaţia ca fiind nemotivată, în temeiul art. 279 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu prevederile pct. 11.1 lit. b) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3741/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă.

Intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că recurenta nu a făcut nicio referire la mijloacele de probă necesare stabilirii bazei de impozitare, pe care nu le-ar putea administra în soluţionarea pe fond a contestaţiei, ci doar a invocat existenta unor posibile fapte penale ale societăţilor din lanţul tranzacţiilor anterioare.

În măsura în care existenţa/inexistenţa obligaţiilor fiscale ale societăţii ar fi depins în mod indisolubil de soluţionarea cauzei penale, organele fiscale ar fi trebuit să procedeze la suspendarea activităţii de control până în momentul la care organele penale/instanţele de judecată vor fi elucidat aspectele despre care se afirmă că au o înrâurire hotărâtoare asupra stabilirii situaţiei fiscale reale a societăţii.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la anularea, în parte, a Deciziei nr. 2005/2016 cu privire la suma de 3220 RON, recurenta nu a adus argumente prin care să infirme susţinerile societăţii A. SRL

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 31 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 11 decembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

II. 1. În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., republicat, examinând cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că recursul este parţial nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat (...)."

(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), (...), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit alin. (2) al acestui articol, "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând recursul declarat în cauză prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte soluţia de anulare, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, precum şi în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 25 februarie 2016, cu privire la suma de 1.596 RON, cu titlu de impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Astfel, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, susţinerile formulate de pârâte nu se încadrează în cazul de casare invocat, cererea de recurs limitându-se la reluarea conţinutului întâmpinării depuse la dosarul instanţei de fond, fără a se aduce critici raportat la conţinutul concret al sentinţei atacate.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.. În aceste condiţii, simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, atât timp cât argumentele expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Cum în cauză, recurentele-pârâte nu s-au conformat exigenţelor impuse de lege, rezumându-se la preluarea în calea de atac a susţinerilor prezentate în faza procesuală a fondului, fără o critică efectivă a considerentelor sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţia de anulare, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, precum şi în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 25 februarie 2016, cu privire la suma de 1.596 RON, cu titlu de impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii parţiale a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. 2. În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de anulare, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016, referitor la măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei cu privire la suma totală de 2.172.069 RON, analizând actele dosarului, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că soluţia organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei reprezintă un refuz nejustificat de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă, manifestat cu exces de putere în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Din analiza dispoziţiilor art. 277 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, rezultă că legiuitorul a urmărit schimbarea condiţiilor în care poate fi dispusă suspendarea soluţionării contestaţiei administrative pentru cazul reglementat la lit. a) şi anume, doar atunci când se constată "existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare."

Din modul de redactare al acestui text legal reiese că suspendarea soluţionării contestaţiei administrative este o măsură supletivă, dispozitivă, iar nu imperativă, urmând a fi aplicată în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

În cauză, în considerentele Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 nu se indică de către organul de soluţionare a contestaţiei care sunt acele mijloace de probă privind stabilirea bazei de impozitare în legătură cu care s-ar fi stabilit existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, ci doar se invocă existenţa unor posibile fapte penale ale societăţilor din lanţul tranzacţiilor anterioare ale reclamantei, susţinându-se că aceste fapte ar fi putut fi săvârşite cu posibila intenţie şi cooperare a reclamantei, în vederea diminuării obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Pe de altă parte, recurentele-pârâte susţin că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, conduită considerată a fi abuzivă, întrucât indiferent de angajarea sau nu a răspunderii penale a reprezentaţilor societăţii reclamante, organul de control poate aprecia dacă au fost respectate prevederile Codul fiscal care reglementează cerinţele deductibilităţii.

Cum în cauză organele fiscale au stabilit că intimata-reclamantă are obligaţia de a achita o creanţă fiscală suplimentară de 2.172.069 RON, rezultă că acestea au fost în măsură, cu ocazia controlului, să stabilească situaţia fiscală a societăţii pe baza elementelor de fapt şi de drept incidente în speţă.

În contextul evidenţiat, decizia contestată este nemotivată în fapt, ceea ce determină imposibilitatea efectuării unui control de legalitate al actului administrativ şi justifică soluţia de anulare a acestuia.

Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de instanţa de fond, care a reţinut şi nemotivarea în drept a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016, dată fiind indicarea de către emitentul deciziei atât a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, cât şi a celor de la lit. b) al aceluiaşi alineat, făcându-se menţiune despre "existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi", deşi referirea la, o altă judecată" nu se corelează cu motivele de fapt expuse în conţinutul deciziei.

Totodată, posibila infracţiune de infracţiune de evaziune fiscală de care se prevalează recurentele, nu poate justifica măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, întrucât simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile, nu echivalează cu întrunirea condiţiilor specifice infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că asupra societăţii controlate planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul fiscal competent nu este obligat să suspende soluţionarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind însă obligat să motiveze, în concret, soluţia adoptată.

Rezultă astfel că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, cu obligaţia acestuia de a motiva soluţia respectivă.

În speţă, ceea ce rezultă din motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei este împrejurarea că faptele constatate în cadrul procedurii fiscale au şi relevanţă penală, însă această împrejurare nu este suficientă pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative, posibilitatea suspendării contestaţiei fiind circumstanţiată "înrâuririi hotărâtoare" pe care o are soluţia pronunţată de organele judiciare penale asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Mai mult, excesul de putere al recurentelor-pârâte se manifestă şi prin posibilitatea punerii în executare oricând a deciziei de impunere, care constituie titlu executoriu cu privire la suma reprezentată de obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de organul de control şi preluate prin decizia de impunere, la care se adaugă penalităţi de întârziere.

Pe de altă parte, în condiţiile în care dosarul penal a fost transmis către I.P.J. Timiş la data de 21 aprilie 2016, iar până la data pronunţării prezentei decizii, nu a fost comunicat un rezultat cert cu privire la stadiul cercetărilor penale, se apreciază că durata procedurii administrative a devenit nerezonabilă, ceea ce are drept consecinţă încălcarea dreptului de liber acces la justiţie.

La formularea acestei concluzii se reţine şi încălcarea principiului celerităţii prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluţionate într-un termen optim şi previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

Pentru argumentele arătate anterior, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâte în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de anulare, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016, referitor la măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative cu privire la suma totală de 2.172.069 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesoriile aferente.

II. 3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii parţiale a recursului şi va anula, în parte, recursul declarat de pârâte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de anulare, în parte, a Deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca nemotivată, precum şi în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 25 februarie 2016, cu privire la suma de 1.596 RON, cu titlu de impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge în rest, recursul declarat de pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii parţiale a recursului.

Constată nulitatea parţială a recursului declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

Anulează, în parte, recursul declarat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 30 din 26 ianuarie 2017, îndreptate prin încheierea din 7 martie 2017, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de anulare, în parte, a deciziei nr. 2005/303 din 28 iulie 2016 şi cu privire la suma de 3.220 RON, pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca nemotivată şi anulare, în parte, a Deciziei nr. x din 25 februarie 2016 cu privire la suma de 1.596 RON.

Respinge, în rest, recursul declarat de pârâte, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - LM