Disciplinary sanctions against a judicial bailiff; validity of a court appeal lacking a reasoned challenge to the prior disciplinary decision.

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 4 noiembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat anularea Hotărârii nr. 21 din 7 octombrie 2016 pronunţate de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în Dosarul nr. x/2016 prin care au fost respinse contestaţiile formulate de Ministerul Justiţiei şi de executorul judecătoresc A. şi menţinută Hotărârea nr. 1 din 15 iulie 2016 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

Prin cererea înregistrată, la data de 7 noiembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 21 din 7 octombrie 2016 pronunţate de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în Dosarul nr. x/2016 prin care a fost respinsă contestaţia, precum şi a Hotărârii nr. 1 din 15 iulie 2016 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2016 şi, în consecinţă, înlăturarea sancţiunii disciplinare aplicate precum şi a obligaţiei de a achita suma de 390,03 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de soluţionarea acţiunii disciplinare.

Prin Încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia de conexitate invocată de Ministerul Justiţiei prin întâmpinare şi s-a conexat Dosarul nr. x/2017 la Dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Ploieşti.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 108 din 12 mai 2017, Curtea de Apel Ploieşti a respins ambele contestaţii conexe formulate de reclamanţii Ministerul Justiţiei şi A., ca neîntemeiate.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

2.1. În ceea ce priveşte primul motiv de casare, recurenta arată că în considerentele sentinţei recurate, cu privire la contestaţia formulată, instanţa de fond a reţinut că nu a fost motivată corespunzător contestaţia împotriva Hotărârii nr. 1 din 15 iulie 2017 a Consiliului de Disciplină a Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, "procedând la invocarea motivelor cu ocazia depunerii prezentei acţiuni, în Dosarul conex nr. x/42.2016 din 7 noiembrie 2016 al Curţii de Apel Ploieşti".

Arată recurenta că acest aspect a fost reţinut din oficiu de către instanţă şi nu a fost pus în discuţia părţilor, împrejurare care rezultă în mod neîndoielnic din încheierea de şedinţă din data de 9 mai 2017, dată la care s-au pus concluzii orale pe fond.

Omisiunea instanţei fondului de a pune în discuţia părţilor chestiunea nemotivării contestaţiei, reţinută în considerente, atrage nulitatea sentinţei atacate pentru încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare, contradictorialitatea, oralitatea, publicitatea, reglementate de art. 13 - 15 şi 17 C. proc. civ., precum şi nerespectarea rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa are dreptul dar şi îndatorirea de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept pe care le apreciază necesare, pe baza cărora soluţionează procesul, cu atât mai mult cu cât această chestiune nu a fost invocată în întâmpinare.

Considerentul instanţei de fond privind nemotivarea contestaţiei nu poate fi reţinut, susţine recurenta, întrucât s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a formula critici împotriva unei hotărâri chiar în faţa instanţei care o pronunţă şi mai înainte de pronunţare.

Prin Hotărârea nr. 1 din 15 iulie 2016 pronunţată de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a fost admisă în parte acţiunea disciplinară formulată de către Ministerul Justiţiei prin Corpul de Control, Consiliul reţinând faptul că în mod greşit au fost incluse în sfera cheltuielilor de executare sume nedovedite cum ar fi, spre exemplu, cheltuielile generate de formarea sau arhivarea dosarului de executare cu privire la care nu există o chitanţă sau dovadă a altor plăţi efectuate de către executorul judecătoresc.

Arată recurenta că a formulat contestaţie împotriva hotărârii Consiliului la Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti criticând faptul că în mod incorect au fost apreciate drept nedovedite, ori aleatoriu nejustificate, cheltuielile de executare stabilite în cadrul dosarelor de executare.

Instanţa de fond a apreciat această contestaţie drept insuficient motivată însă, recurenta susţine că nu ar fi putut formula apărări cu privire la legalitatea stabilirii cheltuielilor de executare, aşa cum a susţinut instanţa de fond, din moment ce ele nu au fost apreciate drept nelegale, ci doar nedovedite.

Dezvoltări suplimentare cu privire la situaţia de fapt nu erau în mod absolut necesare din moment ce situaţia de fapt dedusă judecăţii rezulta fără echivoc din copiile dosarelor de executare ce s-au aflat atât la dispoziţia Corpului de Control din cadrul Ministerului Justiţiei, cât şi a Consiliului de Disciplină şi a Comisiei Superioare de Disciplină.

Contestaţia formulată a fost analizată de către Comisia Superioară de Disciplină şi a condus la pronunţarea Hotărârii nr. 21 din 7 octombrie 2016, prin care s-a menţinut Hotărârea nr. 1 din 15 iulie 2016 pronunţată de Consiliul de Disciplină drept temeinică şi legală, însă a fost înlăturată motivaţia Consiliului de Disciplină, Comisia statuând "Cu privire la fondul contestaţiei formulată de către executorul judecătoresc A. Comisia Superioară de Disciplină constată că în mod just a fost reţinută în sarcina acesteia nelegalitatea cheltuielilor de executare stabilite, însă va fi înlăturată motivaţia Consiliului de Disciplină al CEJ Ploieşti constând în faptul că acestea ar fi nedovedite în opinia Comisiei Superioare nelegalitatea acestora rezultând din faptul că acestea au fost stabilite, deşi Anexa la Statutul UNEJ care legitima stabilirea unor astfel de cheltuieli a fost abrogată." împotriva acestei hotărâri, în temeiul art. 49 lit. b) din Legea nr. 188/2000 teza a doua care arată că "hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel", recurenta a formulat acţiune prin care am solicitat anularea hotărârilor cu consecinţa înlăturării sancţiunii aplicate.

Abia la acest moment am fost în măsură să formulez apărări cu privire la legalitatea stabilirii cheltuielilor de executare, apărări ce nu au fost însă analizate de instanţa de fond cu motivarea că ele trebuiau formulate anterior pronunţării hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină pe care o critică. Astfel, instanţa de fond a pretins din partea recurentei o conduită ce impunea anticiparea soluţiei pe care o consideră nelegală pe care urma să o pronunţe Comisia superioară de disciplină şi să o combată spre a preveni pronunţarea ei şi a obţine dezideratul aplicării corecte a legii.

În al doilea rând, considerentul instanţei de fond privind nemotivarea contestaţiei nu poate fi reţinut nici raportat nerespectarea dreptului la apărare în procedura cercetării disciplinare, prin respingerea cererii de amânare formulată ca urmare a imposibilităţii obiective şi dovedită a apărătorului său de a se prezenta ce a avut drept consecinţă imediată lipsa asigurării unei apărări corespunzătoare.

Aşadar, nedezvoltarea suplimentară a motivelor de contestaţie împotriva Hotărârii nr. 1 din data de 15 iulie 2016 a Consiliului de Disciplină din cadrul UNEJ s-a datorat exclusiv faptului că i-a fost respinsă în mod nelegal cererea de amânare.

2.2. În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată relevă o motivare contradictorie, întrucât se reţine, pe de o parte, că este neîntemeiat primul motiv al contestaţiei privind încălcarea dreptului la apărare de către Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ iar, pe de altă parte, respinge contestaţia pe fond, pentru considerentul că nu a formulat contestaţie motivată împotriva Hotărârii nr. 1/15 iulie 2016 a Consiliului de Disciplină din cadrul UNEJ.

2.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că primul motiv al contestaţiei privind încălcarea dreptului la apărare de către Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti a fost respins de instanţa de fond ca neîntemeiat faţă de dispoziţiile art. 222 (1) C. proc. civ., potrivit cărora amânarea cauzei poate fi dispusă numai excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei, iar împrejurarea imposibilităţii de prezentare a avocatului motivată de nevoia de asigurare a reprezentării în alte cauze nu constituie o situaţie de excepţie cât timp contestatoarea a fost citată în timp util.

Având în vedere dispoziţiile speciale privind asigurarea dreptului la apărare în procedura prealabilă prevăzute de art. 48 din Legea executorilor judecătoreşti nr. 188/2000 coroborate cu normele instituite de art. 69 din Regulamentul din 5 februarie 2001, actualizat, de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cum, în interpretarea sistematică a legii civile se ţine seama de raportul dintre legea generală (regula) şi legea specială (excepţia), rezultă indubitabil aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor speciale în materie, anterior enunţate, în detrimentul legii generale, respectiv a disp. art. 222 (1) C. proc. civ. care se aplică în faza de judecată în faţa instanţelor judecătoreşti şi nu în procedura prealabilă realizată în faţa altor organe abilitate, în conformitate cu art. 2 C. proc. civ. care stabileşte aplicabilitatea generală a C. proc. civ.. Cum în materie există prevederi speciale privind modul de soluţionare şi cercetare a acţiunii disciplinare exercitată împotriva executorului judecătoresc ce sunt derogatorii de la normele generale, normele speciale se aplică cu prioritate.

În consecinţă, consideră recurenta că instanţa de fond avea obligaţia de a aplica cu prioritate dispoziţiile speciale în materie, instituite de art. 48 din Legea executorilor judecătoreşti nr. 188/2000 coroborate cu cele prevăzute de art. 69 din Regulamentul din 5 februarie 2001, actualizat, de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, care stabilesc în mod imperativ dreptul executorului judecătoresc la apărare, exercitat inclusiv prin dreptul de a fi asistat la un avocat, sens în care o primă solicitare de amânare pentru imposibilitatea obiectivă a realizării dreptului la apărare era pe deplin admisibilă în scopul asigurării dreptului fundamental la apărare.

Considerentul reţinut de instanţa de fond, în sensul că reclamanta a fost citată în timp util este subiectiv, întrucât citaţia i-a fost transmisă cu doar câteva zile înainte, iar această scurtă perioadă de timp nu poate constitui un timp suficient, util pentru a realiza o apărare calificată pentru o cercetare care are la bază 35 dosare de executare silită, iar în acest context alternativa substituirii avocatului, pe lângă faptul că era imposibilă pentru caracterul personal al contractului de asistenţă juridică, era, evident, şi ineficientă întrucât un alt avocat nou introdus în cauză ar fi fost în imposibilitate fizică de a cerceta şi analiza întregul ansamblu probator necesar a fi administrat în apărare, conţinând un număr impresionant de înscrisuri.

În plus, pentru o corectă aplicare a legii, instanţa fondului avea obligaţia de a constata caracterul obiectiv al amânării justificată de imposibilitatea asigurării asistenţei, în condiţiile în cară părţile contractului de asistenţă juridică nr. 177742 au stabilit ca reprezentarea să fie realizată exclusiv de avocatul B., aşa încât eventuala varianta alternativă a substituirii fusese exclusă.

Excepţia obligaţiei de a asigura substituirea intervine în situaţia în care contractul dintre cele două părţi este încheiat intuitu personae, aşa cum este cazul în speţă, în conformitate cu art. 234 din Statutul profesiei de avocat - Hotărârea nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat.

În cea de a doua teză a argumentelor dezvoltate în privinţa incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, în baza art. 453 C. proc. civ., făcând o greşită aplicare a acestor norme legale, devenind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere împrejurarea că instanţa de fond a respins ambele contestaţii conexe, respectiv că a respins contestaţia formulată de Ministerul Justiţiei prin care s-a solicitat excluderea din profesie, instanţa fondului avea obligaţia de a face aplicabilitatea alin. (2) al art. 453 care reglementează situaţia de faţă privind acordarea cheltuielilor de judecată în cazul admiterii în parte a pretenţiilor, ipoteză în care cheltuielile de judecată se acordă proporţional cu capetele de cerere admise. Or, cum în cauză au fost respinse ambele contestaţii, iar reclamanta Ministerul Justiţiei nu a solicitat şi dovedit cheltuieli de judecată, astfel că nu poate opera compensarea, apreciază recurenta că ar fi fost corect ca instanţa de fond să acorde cel puţin o proporţie de 50% din cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând 4.525,00 RON, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, reprezentând taxă de timbru, de 50 RON, onorariu de avocat de 8.000 RON şi cheltuieli de transport de 1000 RON.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Examinând motivele de casare conform dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., în ordinea dezvoltării acestora de către recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că o primă critică a recurentei la adresa legalităţii Sentinţei civile nr. 108 din 12 mai 2017 vizează încălcarea, de către prima instanţă, a regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă arată că acţiunea sa a fost respinsă de prima instanţă pentru considerentul că nu a motivat contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină, aspect ce nu a fost pus în discuţia părţilor, cu consecinţa încălcării unor principii fundamentale ale procesului civil ce guvernează dreptul la apărare, contradictorialitatea, oralitatea, publicitatea, reglementate de art. 13 - 15 şi 17 C. proc. civ.., precum şi nerespectarea rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Contrar celor afirmate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Astfel cum însăşi recurenta reclamantă a arătat în cuprinsul recursului său, procedura cercetării disciplinare a executorilor judecătoreşti presupune soluţionarea acţiunii disciplinare în faţa Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti, hotărârea acestei entităţi fiind susceptibilă de contestare în faţa Comisiei Superioare de Disciplină a Executorilor Judecătoreşti.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 188/2000 (1) Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani.

(2) Pentru suspendarea din funcţie sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti.

(3) Audierea celui în cauză este obligatorie, acesta fiind îndreptăţit să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului şi să-şi formuleze apărarea.

(4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată care se comunică acestora.

(5) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti părţile pot face contestaţie, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel.

(6) Procedura judecării abaterilor disciplinare se stabileşte prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Astfel, ceea ce se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ este hotărârea Comisiei superioare de disciplină şi cum o atare hotărâre este pronunţată în cadrul contestaţiei formulate împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti, este evident că o atare contestaţie este supusă exigenţei motivării.

Ca atare, procedând la soluţionarea contestaţiei, curtea de apel verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii Comisiei superioare de disciplină prin raportare, în mod evident, la contestaţia administrativă formulată de executorul judecătoresc şi o atare precizare se impune a fi făcută, întrucât contestaţia la nivelul Comisiei superioare de disciplină nu reprezintă o procedură prealabilă, în înţelesul art. 7 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce actul administrativ dedus judecăţii este însăşi hotărârea Comisiei superioare de disciplină şi nu hotărârea Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti.

Astfel, în eventualitatea în care instanţa de contencios administrativ găseşte întemeiată acţiunea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 188/2000 va proceda la anularea hotărârii Comisiei superioare de disciplină(actul vătămător subiectului de sezină) şi, în consecinţă, va proceda la rejudecarea contestaţiei formulate de executorul judecătoresc, cu luarea în considerare a motivelor de fapt şi de drept menţionate în contestaţia administrativă, formulată împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti.

În cadrul unei atare proceduri, instanţa nu poate invoca, din oficiu, motive de nelegalitate la adresa hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti, fiind de subliniat faptul că principiul disponibilităţii în procesul civil este aplicabil şi în cazul acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv.

Prin urmare, recurenta reclamantă nu se poate declara surprinsă de faptul că prima instanţă a procedat la soluţionarea acţiunii sale îndreptate împotriva hotărârii Comisiei superioare de disciplină cu luarea în considerare a faptului că executorul judecătoresc nu a arătat motivele pentru care a criticat hotărârea Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti, nefiind necesar ca o atare împrejurare să fie pusă explicit în discuţia părţilor din moment ce aceasta vizează înseşi limitele învestirii instanţei de contencios administrativ.

Cât priveşte împrejurarea că reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a formula apărări concrete la adresa hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti, Înalta Curte arată că această chestiune va căpăta dezlegare în cadrul abordării motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este nefondată critica grefată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta reclamantă invocă motivarea contradictorie în privinţa sentinţei civile atacate.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta reclamantă susţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului reţine, pe de o parte, că este neîntemeiat primul motiv al contestaţiei privind încălcarea dreptului la apărare de către Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ iar, pe de altă parte, respinge contestaţia pe fond, pentru considerentul că nu a formulat contestaţie motivată împotriva Hotărârii nr. 1/15 iulie 2016 a Consiliului de Disciplină din cadrul UNEJ.

Instanţa de control judiciar constată că nu există nicio contradicţie între considerentele sentinţei civile atacate, întrucât înlăturarea criticii privitoare la încălcarea dreptului la apărare al recurentei în faza contestaţiei administrative nu exclude nicidecum justeţea concluziei instanţei fondului pe marginea nemotivării acestei contestaţii administrative.

Nefondat este şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nefiind demonstrată pronunţarea Sentinţei civile nr. 108 din 12 mai 2017 cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Sub acest aspect, recurenta arată, în esenţă, că în mod nelegal a fost respinsă cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului său în faţa Comisiei superioare de disciplină, context în care s-a aflat şi în imposibilitate de a-şi motiva contestaţia declarată împotriva hotărârii Consiliului de Disciplină.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Ca atare, amânarea cauzei poate fi dispusă numai excepţional, iar împrejurarea că avocatul reclamantei nu s-a prezentat şi a susţinut alte cauze, nu constituie o situaţie de excepţie cât timp contestatoarea a fost citată în timp util.

Constată Înalta Curte că în mod eronat s-a raportat judecătorul fondului la prevederile C. proc. civ., acesta nefiind aplicabil procedurii de cercetare a abaterilor disciplinare săvârşite de executorii judecătoreşti, însă o atare constatare nu poate conduce la casarea sentinţei civile atacate în prezenta cauză, pentru cele ce se cor arăta în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (6) C. proc. civ., procedura judecării abaterilor disciplinare se stabileşte prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Procedura de soluţionare a acţiunilor disciplinare formulate împotriva executorilor judecătoreşti se regăseşte în cuprinsul Secţiunii a II-a din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, fiind de observat faptul că dreptul la apărare este prevăzut de art. 69 din Regulament, potrivit căruia executorul judecătoresc împotriva căruia a fost promovată acţiunea disciplinară are dreptul să cunoască toate actele dosarului, să solicite probe în apărare şi să fie asistat de un avocat(1).

(2) Refuzul executorului judecătoresc cercetat de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal şi nu împiedică finalizarea cercetării.

Aceste dispoziţii nu pot fi interpretate în sensul că neprezentarea apărătorului executorului judecătoresc conduce la amânarea necondiţionată a soluţionării acţiunii disciplinare, astfel că şi în absenţa unei reglementări explicite de genul celei consacrate prin art. 222 C. proc. civ., instanţelor disciplinare trebuie să le fie recunoscut dreptul de a aprecia asupra temeiniciei cererii de amânare pentru lipsa de apărare, formulate în cursul soluţionării acţiunii disciplinare sau a contestaţiilor împotriva hotărârilor disciplinare.

Particularizat cauzei de faţă, Înalta Curte constată că participarea apărătorului ales al recurentei reclamante la o altă cauză nu poate constitui un motiv de amânare a procedurii necondiţionat de nicio circumstanţă iar, după cum nici susţinerile recurentei, dezvoltate pe marginea caracterului personal al contractului de asistenţă juridică nu pot fi primite, în primul rând pentru că orice astfel de contract are caracter personal, fiind încheiat în considerarea competenţelor profesionistului în drept şi în al doilea rând pentru o clauză de interzicere a substituirii nu poate, aşa cum s-a arătat mai sus, să constituie temei pentru amânarea necondiţionată a procedurii ori de câte ori avocatul ales nu se înfăţişează Consiliului de disciplină sau Comisiei superioare de disciplină.

Prin urmare, faptul că substituirea avocatului nu se poate realiza decât cu acordul clientului, conform prevederilor art. 234 din Statutul profesiei de avocat, nu poate fi interpretat în sensul că dispoziţiile art. 69 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 instituie o obligaţie necondiţionată a instanţelor disciplinare de a amâna procedurile, ori de câte ori executorul judecătoresc a ales să fie apărat de un avocat fără posibilitatea de substituire iar acesta nu se prezintă în faţa instanţelor disciplinare.

În fine, nimic nu împiedica recurenta reclamantă, personal sau prin apărător, să-şi motiveze contestaţia formulată împotriva hotărârii Consiliului de Disciplină până la termenul de judecată în faţa Comisie superioare de disciplină, obligaţie ce nu se poate susţine că nu a fost posibil a fi îndeplinită din cauza imposibilităţii de prezentare a apărătorului ales în faţa Comisiei superioare de disciplină.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a Ministerului Justiţiei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că prin cererea conexă, reprezentată de contestaţia formulată de Ministerul Justiţiei împotriva Hotărârii nr. 21 din 7 octombrie 2016 pronunţate de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, reclamantul a solicitat strict reindividualizarea sancţiunii aplicate, astfel că, în contextul în care judecătorul fondului a respins ambele contestaţii, cu consecinţa menţinerii, totuşi, a hotărârii Comisiei superioare de disciplină, nu se poate reţine ipoteza căderii în pretenţii a Ministerului Justiţiei faţă de recurenta reclamantă, pentru a se proceda la acordarea parţială a cheltuielilor de judecată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica grefată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că, pentru toate considerentele anterior arătate, va respinge recursul de faţă ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 108 din 12 mai 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - LM