Wealth verification order annulled and case remanded for insufficient proof of pre-service asset retention
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal of the National Integrity Agency, quashed the Court of Appeal's judgment that had dismissed the Agency's action, and remanded the case for retrial, while rejecting the incidental appeal filed by the defendants. The dispute concerned the legality of a commission order dismissing a wealth verification request and the subsequent administrative suit seeking the annulment of that dismissal and the confiscation of an unexplained asset increase of approximately 406,000 RON identified in a public official's annual wealth evaluation. The decisive legal basis for the remand was the lower court's failure to adequately prove that significant financial assets (from real estate sales, bank credits, and dividends) obtained years prior to the evaluation period were still held by the defendants at the start of the reference year, violating the judge's duty to actively verify the truth and properly administer evidence rather than relying on unsupported presumptions. The Court also confirmed that the Wealth Verification Commission acts as an administrative authority, making its orders subject to administrative judicial review under the Administrative Litigation Law, and that the Agency possesses standing to challenge such orders to protect public interest.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 104 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, art. 36 C. proc. civ, art. 1 alin. (8) din Legea nr. 544/2004; Wealth verification order annulled and case remanded for insufficient proof of pre-service asset retention: The dispute concerned the legality of a commission order dismissing a wealth verification request and the subsequent administrative suit seeking the annulment of that dismissal and the confiscation of an unexplained asset increase of approximately 406,000 RON identified in a public official's annual wealth evaluation. The decisive legal basis for the remand was the lower court's failure to adequately prove that significant financial assets (from real estate sales, bank credits, and dividends) obtained years prior to the evaluation period were still held by the defendants at the start of the reference year, violating the judge's duty to actively verify the truth and properly administer evidence rather than relying on unsupported presumptions. The Court also confirmed that the Wealth Verification Commission acts as an administrative authority, making its orders subject to administrative judicial review under the Administrative Litigation Law, and that the Agency possesses standing to challenge such orders to protect public interest.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain procedural basis cited in the dispositive for the court's authority to decide on the admissibility and handling of the appeal in administrative litigation.
Procedural rule cited in the dispositive justifying the quashing of the lower court judgment and the remand for retrial due to errors in the interpretation or application of law.
Full text
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. şi Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 12 din 3 decembrie 2015 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi confiscarea diferenţei constatate între averea dobândită şi veniturile realizate de către A., funcţionar public parlamentar, împreună cu soţul B., în cuantum de 406.098,88 RON, diferenţă aferentă anului 2010.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3361 din 28 septembrie 2017, a respins ca nefondate excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsa calităţii procesuale active, lipsa de interes şi lipsa calităţii procesuale pasive.
Totodată, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. şi Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu participarea intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi rejudecând cauza să fie admisă acţiunea reclamantei aşa cum a fost formulată.
În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta - recurentă a susţinut următoarele:
Hotărârea primei instanţe este rezultatul încălcării şi aplicării greşite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.
Se consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că, s-a demonstrat în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor faptul că, înainte de începerea funcţiei publice persoana evaluată şi soţul său au avut la dispoziţie suma de 472.699,22 RON, rezultată din vânzarea a două imobile, din trei împrumuturi bancare şi din dividende încasate la C., raportându-se exclusiv la susţinerile orale ale persoanei evaluate, fără ca acestea să fie coroborate cu alte mijloace de probă.
În mod corect s-a reţinut de către instanţă faptul că debutul funcţiei publice nu este acelaşi cu debutul construirii patrimoniului familial, atunci când familia a avut anterior şi altfel de slujbe decât cele publice şi venituri care pot fi dovedite.
Astfel, rezultă în mod clar faptul că acumulările patrimoniale (economiile) şi bunurile dobândite anterior deţinerii unei funcţiei publice sunt protejate atât timp cât acestea sunt demonstrate că ar fi existat la data începerii perioadei de evaluare.
S-a reţinut de către instanţa de fond faptul că veniturile familiei Apostol obţinute anterior preluării funcţiei publice, respectiv suma de 359.576,24 RON obţinută din vânzarea a doua imobile, unul în anul 2006 şi altul în anul 2007, precum şi creditele bancare în valoare de 5.160 euro (D.), 8.771 euro (D.) şi 25.000 RON (E.) contractate în anul 2007, la care se adaugă suma de 43.878 RON dividende încasate, toate acestea trebuie avute în considerare de către instanţă.
Se critică aceste reţineri motivat de faptul că pentru sumele de bani reţinute de către Comisie ca fiind provenite din perioada anterioară deţinerii funcţiei publice, sume în urma cărora s-a justificat diferenţa identificată pe anul 2010 nu există, la dosarul cauzei, nici o probă care să ateste că acestea s-ar fi aflat în posesia persoanei evaluate în anul 2010 (după o perioadă de 3 - 4 ani de la data contractării creditelor).
În procedura de evaluare desfăşurată de către Agenţia Naţională de Integritate, inspectorul de integritate a evaluat conturile bancare ale persoanei evaluate, disponibilităţile băneşti ale acestora, operaţii care atestă fluxuri de fondurilor băneşti.
În urma acestei activităţi de evaluare nu au reieşit cele reţinute de către Comisia de Cercetare a Averilor şi instanţa de fond, şi anume că în cursul anului 2010 persoana evaluată ar fi avut în posesie sume de bani obţinute în perioada 2006 - 2007.
Se consideră că nu se poate generaliza, aşa cum instanţa de fond a făcut-o, că toate veniturile anterioare pot fi catalogate economii atunci când se achiziţionează un bun, cu atât mai mult cu cât Comisia şi instanţa de fond se raportează la venituri din anii 2006 - 2007 pentru justificarea unei deferente în anul 2010.
Pentru nici un an în parte din cei incluşi în procedura de evaluare, persoana cercetată nu a dovedit că deţinea sume de bani economisite care să fie luate în considerare de către Comisie la începutul fiecărui an în parte.
În acest context se apreciază că este total eronată şi nereală, reţinerea instanţei că toate veniturile avute cu 4 ani înainte pot justifica un bun achiziţionat în anul 2010.
Din această reţinere a Comisiei se concluzionează că în perioada 2006 - până la începutul anului 2010 (4 ani) persoana evaluată nu a efectuat nici o cheltuială necesară întreţinerii personale (ex: îmbrăcăminte, mâncare întreţinere, curent, telefonie etc), precum şi a altor cheltuieli anuale care se pot ivi.
Mai mult decât atât, nici persoanele evaluate nu au depus la dosarul cauzei vreun document care să ateste faptul că ar fi deţinut în anul 2010 sumele pe care Comisia de Cercetare le-a reţinut în justificarea diferenţelor aferente anului 2010.
Chiar dacă, prin reductio ad absurdum, s-ar admite faptul că o persoană poate să deţină, în casă, sume de bani modice, în prezenta cauză, persoana cercetată nu justifică suma de 406.098.88 RON, respectiv 100.000 Euro, aferentă anului 2010, şi totodată, nu demonstrează faptul că sumele obţinute în perioada 2006 - 2007 le-ar fi deţinut în anul 2010.
Este de observat că aceste sume de bani provenite din anul 2006 - 2007 sunt provenite din credite contractate pentru care persoana evaluată plătea rate lunare.
Astfel, este greu de crezut că persoana evaluată acceptă să plătească rate lunare la bancă, aflându-se în situaţia de a plăti dublul sumei contractate pentru acoperirea creditului, doar pentru a ţine respectivele sume de bani obţinute din credite în formă cash, la domiciliu pe perioade mari de timp.
Chiar dacă nu se contestă obţinerea acestor sume în perioada 2006 - 2007 la dosarul cauzei nu există nici un document care să ateste că persoana evaluată dispunea de aceste sume în anul 2010.
Dacă s-ar accepta că persoanele supuse controlului averii îşi pot justifica cheltuielile avute cu venituri obţinute anterior efectuării cheltuielilor, pe o perioadă nelimitată de timp, fără ca existenţa acestor venituri să fie demonstrată la data începerii evaluării averii, ar însemna că întreaga procedură de cercetare a averilor ar fi golită de conţinut şi lipsită de orice formalitate.
1.4. Apărările intimaţilor-pârâţi A. şi B. Recursul incident.
Prin recursul incident exercitat pârâţii au formulat critici relativ la soluţiile date de instanţa de fond excepţiilor procesuale invocate, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată în baza Legii nr. 554/2004, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Agenţia Naţională de Integritate, excepţia lipsei de interes a reclamantei Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în promovarea prezentei acţiuni şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prima instanţă în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii considerând că activitatea comisiei de cercetare a averilor se califică drept o activitate administrativă cu consecinţa că, în funcţie de obiectul lor, actele Comisiei sunt acte juridice administrative în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Cererea de chemare în judecată este formulată cu încălcarea principiului general de drept "specialia generalibus derogant" - legea specială derogă de la legea generală.
Legea specială în cauză este Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, iar legea generală este Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ.
Legea nr. 115/1996 reglementează o procedură specială privind controlul averilor, la art. 101 - 104: în urma sesizării ANI, Comisia de Cercetare a Averilor ce funcţionează pe lângă Curtea de Apel desfăşoară o acţiune de control a averii şi, la finalizarea cercetărilor, pronunţă o ordonanţă motivată, prin care adoptă una dintre următoarele soluţii prevăzute la art. 104 alin. (1): trimiterea cauzei spre soluţionare Curţii de Apel, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată ori suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.
Clasarea cauzei, potrivit legii speciale, nu este supusă unei căi de atac.
Legea nr. 115/1996 menţionează în cuprinsul art. 31 că dispoziţiile acestui act normativ se întregesc cu prevederile C. proc. civ. şi cu cele privind executarea creanţelor bugetare, nefăcându-se trimitere la dispoziţiile cuprinse în legea contenciosului administrativ.
Conform C. proc. civ. căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt prevăzute în mod expres de lege, fiind stabilite ipotezele concrete în care acestea pot să fie exercitate.
Câtă vreme prin legea specială nu s-a prevăzut posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva ordonanţei de clasare, acţiunea recurentei-reclamantă este inadmisibilă.
Având în vedere că legea specială derogă de la legea generală şi nu invers, este evident că reclamanta nu îşi poate întemeia acţiunea pe dreptul comun, pentru a deroga de la prevederile legii speciale a controlului averilor, potrivit cărora clasarea cauzei nu este supusă niciunei căi de atac, şi de a ataca ordonanţa în contencios administrativ. Această încălcare a ordinii de drept, prin răsturnarea principiului general de drept "specialia generalibus derogant" nu poate conduce la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ.
Ordonanţa nr. 12 din 3 decembrie 2015 emisă de către Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nu este un act administrativ tipic sau asimilat acestuia în sensul Legii nr. 554/2004 care să poată fi supus controlului instanţei în procedura de contencios administrativ prevăzută de această lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, pentru îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii, obiectul acesteia, în materia contenciosului administrativ, trebuie să fie constituit de un act administrativ tipic sau asimilat.
Ordonanţa atacată nu este un act administrativ atipic, respectiv un fapt material asimilat unui act administrativ.
Din definiţia legală a actului administrativ statuată prin art. 2. alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, rezultă că acesta este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Faţă de această definiţie legală rezultă că Ordonanţa de clasare pronunţată de către Comisia de Cercetare a Averilor în aplicarea dispoziţiilor Legii speciale nr. 115/1996 nu reprezintă un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.
Ordonanţa atacată nu poate fi considerată un act emis în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii.
Dimpotrivă, din prevederile Legii nr. 115/1996 referitoare la procedura de verificare a averilor, se poate observa că soluţia Comisiei de Cercetare a Averilor, compusă din judecători şi procuror, materializată într-un act numit ordonanţă, este o soluţie jurisdicţională.
Comisia de Cercetare a Averilor nu funcţionează ca o entitate asimilată unei autorităţi administrative ci acţionează ca o autoritate judecătorească fiind formată din magistraţi. Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, indiferent de denumirea lor concretă, nu pot forma obiectul acţiunii în contencios administrativ. Atribuţiile acestei comisii rezultă direct din Legea nr. 115/1996 şi nu din regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în aplicarea căruia, în anumite cazuri instanţa poate acţiona ca autoritate publică asimilată.
Nici sub aspect formal, ordonanţa atacată, nu are caracterul unui act administrativ sau act administrativ jurisdicţional, deoarece are părţile unei hotărâri judecătoreşti astfel cum sunt stabilite de procedura civilă şi s-a asigurat oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor. Astfel, în mod cert un act administrativ nu este emis după dezbateri orale şi contradictorii ale părţilor prezente la sediul organului emitent.
Mai mult decât atât, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a arătat că actul de constatare al Agenţiei, în reglementarea sa anterioară analizei de constituţionalitate făcută prin decizia mai sus menţionată şi care era similar ordonanţei dată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel în reglementarea actuală, are efecte juridice similare rechizitoriului sub aspectul sesizării instanţei de judecată.
În consecinţă, activitatea desfăşurată de Comisia de Cercetare a Averilor are caracter jurisdicţional, comisia în activitatea sa dând un verdict, constituind astfel o adevărată cameră prealabilă cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar nu un organ al administraţiei publice.
Dacă instanţa ar recunoaşte admisibilitatea unei asemenea acţiuni ar echivala cu înlăturarea atribuţiei esenţiale a Comisiei de Cercetare a Averilor şi ar permite ca sesizarea instanţei de judecată să fie făcută de către ANI, în baza propriilor aprecieri asupra probelor administrate ceea ce ar înfrânge efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010.
Analizând această decizie se va constata că prevederile legale supuse controlului de neconstituţionalitate, au fost declarate neconstituţionale inclusiv sub aspectul posibilităţii ANI de a sesiza instanţa de judecată competentă cu propunerea de confiscare a unei părţi a averii persoanei cercetate, în baza evaluării probelor administrate în procedura reglementată de Legea nr. 144/2007.
Faptul că Ordonanţa dată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel nu este un act administrativ, care prin natura sa este esenţialmente revocabil, rezultă şi din efectele juridice ale revocării unui act administrativ care constau în faptul că din momentul revocării, actul respectiv nu mai produce efectele juridice pentru care a fost adoptat sau emis.
Dacă Ordonanţa dată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel ar putea fi revocată ar rezulta potrivit efectelor revocării că activitatea Comisiei ar trebui reluată şi dată o nouă Ordonanţă ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 104 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 ce reglementează expres şi limitativ situaţiile în care controlul exercitat de Comisie se reia.
Mai mult decât atât, prin acţiunea formulată, recurenta - reclamanta nu a solicitat reluarea controlului de către Comisia de Cercetare a Averilor astfel încât şi sub acest aspect acţiunea formulată este inadmisibilă.
Se consideră inadmisibil şi al doilea capăt de cerere prin care reclamanta a solicitat confiscarea diferenţei constatate între averea dobândită şi veniturile realizate de către A., funcţionar public parlamentar, împreună cu soţul B., în cuantum de 406.098,88 RON, diferenţă aferentă anului 2010.
Prin modul în care reclamanta A.N.I. a formulat acest capăt de cerere, aceasta, deşi nu are această competentă, doreşte în realitate să sesizeze în mod indirect instanţa de judecată cu o cerere prin care solicită confiscarea a unei părţi din averea reclamanţilor respectiv a diferenţei constatate (fără a se menţiona de către cine) între averea dobândită şi veniturile realizate de către recurenţi în cuantum total de 406.098,88 RON.
Deşi prin raportul de evaluare cu nr. x, recurenta-reclamantă A.N.I., a apreciat că în averea dobândită de către A. şi soţul acesteia B. ar fi fost identificată o diferenţă semnificativă de aproximativ 85.165,60 RON (aproximativ 20.813 euro) prin cererea de chemare în judecată, A.N.I. solicită direct instanţei de judecată confiscarea unei sume de bani mult mai mari (406.098,88 RON) fără să urmeze procedura legală reglementă de Legea nr. 115/1996 şi fără a se mai administra alte probe noi cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.
Recurenta-reclamantă A.N.I. solicită confiscarea diferenţei constatate în cuantum de 406.098,88 RON deşi anterior nu s-a constatat vreo diferenţă între averea dobândită şi veniturile pe care le-au realizat şi nici nu s-a solicitat instanţei constatarea acestor presupuse diferenţe.
Astfel, însăşi modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată prin care se solicită confiscarea unei sume de bani fără ca anterior o instanţă de judecată sau Comisia de Cercetare a Averilor să constatate caracterul nejustificat al dobândirii acesteia demonstrează inadmisibilitatea acestei acţiuni deoarece, în situaţia admiterii unei astfel de cereri, acest demers ar anihila rolul esenţial şi exclusiv de filtru conferit de legiuitor Comisiei de Cercetare a Averilor, în cadrul procedurii special prevăzută de Legea nr. 115/1996.
Dacă instanţa de recurs ar recunoaşte admisibilitatea unei asemenea acţiuni ar echivala cu înlăturarea atribuţiei esenţiale a Comisiei de Cercetare a Averilor şi ar permite A.N.I. să constate caracterul nejustificat al unei părţi din averea persoanei evaluate şi să sesizeze direct instanţa de judecată cu o cerere de confiscare a unei părţi din averea persoanei evaluate, în baza propriilor constatări şi aprecieri asupra probelor administrate ceea ce ar înfrânge efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010.
Singura instituţie competentă să constate caracterul nejustificat al unei părţi din averea persoanei evaluate şi să sesizeze Curtea de Apel în vederea analizării oportunităţii confiscării unei cote-părţi din averea acesteia este Comisia de Cercetare a Averilor ce funcţionează pe lângă Curtea de Apel.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei -reclamantă Agenţia Naţională de Integritate se susţine că prima instanţă a apreciat în mod greşit, cu încălcarea art. 32 raportat la art. 36 C. proc. civ., că această excepţie este nefondată deoarece recurenta-reclamantă A.N.I. ar fi subiect de drept public şi ar putea acţiona în contencios administrativ, pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă, conform art. 1 alin. (8) din Legea nr. 544/2004.
Se consideră că recurenta-reclamantă A.N.I. nu este o "persoană vătămată într-un drept sau interes legitim de o autoritate publică", nu este subiect de sezină şi deci nu are calitate procesuală activă în a formula o acţiune în contencios administrativ.
Legea nr. 554/2004 consacră, în principiu, contenciosul administrativ subiectiv, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 1 şi art. 8 din acest act normativ, potrivit cărora procedura prin intermediul căreia se poate solicita anularea unui act administrativ este la îndemâna persoanei care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri ori prin refuzul de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Astfel, calitatea de subiecte de sezină în contenciosul administrativ subiectiv este recunoscută de legiuitor, în mod strict şi limitativ, numai persoanelor care justifică cerinţa vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, fie că sunt persoane fizice sau juridice private, fie că sunt autorităţi sau instituţii publice cu precizarea că, în ceea ce priveşte contenciosul administrativ obiectiv, care presupune invocarea intereselor legitime publice, calitatea de subiecte de sezină este recunoscută numai anumitor instituţii publice expres prevăzute la art. 1 alin. (3), (4), (5), şi (8) din Legea nr. 554/2004, respectiv Avocatul Poporului, Ministerul Public, Prefectul şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prin legile speciale organice care guvernează activitatea acestor autorităţi publice fiind reglementate limitele şi condiţiile de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de contencios administrativ.
Având în vedere că Agenţia Naţională de Integritate nu face parte din categoria autorităţilor publice care pot fi subiecte de sezină în contenciosul administrativ obiectiv, prin invocarea unui interes legitim public, întrucât această posibilitate nu se reglementează prin legea sa specială de organizare şi nici nu se regăseşte printre subiectele enumerate la art. 1 alin. (1), (3), (4), (5), şi (8) din Legea nr. 554/2004 rezultă că aceasta poate avea calitatea de subiect de sezină exclusiv pe tărâmul contenciosului administrativ subiectiv, iar una dintre cerinţele de admisibilitate fiind aceea a invocării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat vătămat prin ordonanţa atacată, condiţie care în mod cert nu este îndeplinită în cauză.
Nu în ultimul rând, prin promovarea acestei acţiuni, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate şi-a depăşit atribuţiile strict delimitate de Legea nr. 176/2010 care, la fel ca şi Legea nr. 115/1996, nu prevede posibilitatea de a acţiona în acest sens, astfel că această excepţie era întemeiată.
În privinţa excepţiei lipsei de interes a recurentei-reclamantă A.N.I. în promovarea acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond, în mod greşit s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 32 alin. (1) raportat la art. 33 C. proc. civ., respectiv că recurenta - reclamantă justifică un interes procesual.
Lipsa de interes rezidă din împrejurarea că A.N.I. nu a solicitat instanţei de judecată şi reluarea controlului de către Comisia de Cercetare în vederea constatării pretinsului caracter nejustificat al unei părţi din averea persoanelor evaluate şi sesizării instanţei de judecată cu o cerere de confiscare a unei părţi din averea acestora, în măsura în care s-ar impune.
Chiar şi prin reducere la absurd, în ipoteza în care s-ar dispune anularea ordonanţei, în lipsa unui capăt de cerere distinct prin care să se solicite reluarea controlului de către Comisia de Cercetare a Averilor, această soluţie nu ar avea niciun efect în privinţa controlului averii persoanelor cercetate deoarece în situaţia în care instanţa ar dispune reluarea cercetărilor ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Ca atare, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.
Obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut fără a depăşi însă limitele învestirii este dezvoltată de legiuitor şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Nu în ultimul rând, se arătă faptul că în cazul de faţă acţiunea de control nu poate fi reluată deoarece ar contraveni dispoziţiilor art. 104 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 ce reglementează expres şi limitativ situaţiile în care controlul exercitat de Comisie se reia.
Este eronată, în opinia pârâţilor şi soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti a respins această excepţie, încălcând astfel dispoziţiile art. 32 raportat la art. 36 C. proc. civ. deoarece, în opinia instanţei de fond, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti desfăşoară o activitate administrativă şi este autoritatea publică de la care emană actul administrativ unilateral litigios.
Pârâţii susţin că această comisie nu este o "autoritate publică", în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, deci nu are calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ.
Mai mult decât atât, Comisia de Cercetare a Averilor nu funcţionează ca o entitate asimilată unei autorităţi administrative ci acţionează ca o autoritate judecătorească fiind formată din magistraţi.
Atribuţiile acestei Comisii rezultă direct din Legea nr. 115/1996 şi nu din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în aplicarea căruia, în anumite cazuri instanţa poate acţiona ca autoritate publică asimilată.
Prin întâmpinare pârâţii-intimaţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului Agenţiei Naţionale de Integritate ca nefondat.
Se arată prin apărările formulate pe această cale că prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă A.N.I. îşi contestă propriul Raport de evaluare cu nr. x din 20 iunie 2014, în condiţiile în care a reţinut o diferenţă semnificativă de aproximativ 85.165,60 RON (aproximativ 20.813 euro), sesizând astfel Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, scopul acestui demers fiind confiscarea sumei pretins a fi nejustificată, pentru ca prin cererea adresată instanţei să solicite a se constata direct de către instanţa de judecată că persoana cercetată nu justifică suma de 406.098,88 RON, respectiv 100.000 euro, aferentă anului 2010.
Curtea de Apel Bucureşti în mod corect a înlăturat ca nelegale toate aceste susţineri şi a constatat că ordonanţa nr. 12 pronunţată la data de 3 decembrie 2015 de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică.
Prima instanţă a apreciat în mod legal că învestirea autorităţii publice (comisia de cercetare a averilor), iar ulterior a instanţei de judecată, în scopul confiscării, poate interveni exclusiv în limita sumei indicate în conţinutul raportului de evaluare întocmit de către Agenţia Naţională de Integritate ca reprezentând "diferenţă semnificativă".
Doar o astfel de interpretare concordă, în opinia pârâţilor, cu dreptul general al cetăţenilor la o bună administrare, implicând între altele o conduită a autorităţii publice caracterizată prin bună credinţă faţă de persoana verificată.
Instanţa de fond concluzionează în mod just că ar determina un efect disproporţionat acceptarea interpretării propuse de reclamantă, cum că sesizarea instanţei de judecată pentru anularea ordonanţei de clasare permite învestirea Curţii de apel pentru alte sume sau alte bunuri decât cele vizate de raportul de evaluare şi care au făcut obiectul controlului comisiei de cercetare a averilor.
Deşi recurenta-reclamantă nu poate invoca necunoaşterea legii, instanţa de fond a reamintit în considerentele hotărârii atacată dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care garantează dreptul de proprietate şi prezumă caracterul licit al dobândirii averii.
În contextul celor arătate, nu revine nici persoanei verificate şi nici instanţei de judecată obligaţia de a justifica în vreun fel premisele lipsă din argumentaţia şi probaţiunea autorităţii publice interesate, ci exclusiv acesteia îi incubă sarcina probei aspectelor pretinse, adică în esenţă a caracterului ilicit al averii.
Suplimentar, pârâţii reiterează apărările pe care le-au formulat în faţa Comisiei pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
1.5. Apărările reclamantei Agenţia Naţională de Integritate.
Prin întâmpinare reclamanta - intimată Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului incident promovat de pârâţi, apreciind că hotărârea instanţei de fond sub aspectul soluţiilor date excepţiilor procesuale invocate este legală.
În dezvoltarea acestei solicitări reclamanta a formulat următoarele apărări:
Relativ la calitatea de act administrativ reclamanta face trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme în care s-a statuat că ordonanţa de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi că această ordonanţă poate fi contestată de partea interesată, în temeiul şi în condiţiile legii contenciosului administrativ.
Din analiza dispoziţiilor legale incidente, reiese foarte clar că, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, în situaţia pronunţării unei ordonanţe de clasare, legiuitorul nu a prevăzut expres, nici în Legea nr. 115/1996 nici în Legea nr. 176/2010, posibilitatea contestării acesteia în justiţie şi nici instanţa competentă să soluţioneze pricina.
În mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că omisiunea din cuprinsul actului normativ nu conduce la concluzia, reţinută de instanţa de fond, că ordonanţa de clasare nu poate fi contestată în instanţă, întrucât principiile instituite prin Convenţie Europeană a Drepturilor Omului se opun unei atare interpretări.
Având în vedere că instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra legalităţii ordonanţei Comisiei de Cercetare atunci când aceasta constată că averea, nu are caracter justificat, în mod firesc şi celelalte tipuri de ordonanţe pronunţate urmează aceleaşi reguli, iar legea aplicabilă, în cazul atacării în instanţe a Ordonanţei de clasare, este norma generală, şi anume Legea nr. 554/2004.
Totodată această concluzie este impusă de însăşi regula "specialia generalibus derogant", în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.
În condiţiile în care legea nu prevede o cale distinctă de atacare a ordonanţei Comisiei de verificare a averilor, entitate esenţialmente administrativă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile legale privind contenciosul administrativ în ce priveşte calea de atacare a ordonanţelor de clasare emise de Comisie.
Pe cale de consecinţă se solicită a se respinge criticile recurentului privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de Agenţia Naţională de Integritate împotriva Ordonanţei de clasare emise de către Comisia de Cercetare a Averilor.
În ceea ce priveşte criticile recurenţilor privind excepţia calităţii procesuale active a Agenţiei Naţionale de Integritate se arată că în definiţia legală dată noţiunii de "persoana vătămată" în art. 2 alin. (1), menţionat mai sus, se pot identifica două părţi distincte, respectiv persoana vătămată poate fi o persoană fizică sau juridică titulară a unui drept (subiectiv), definit ca fiind "orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ" sau terţul vătămat printr-un act administrativ adresat altuia.
Pe de altă parte, şi independent de cele menţionate mai sus, interpretarea pe care o dau pârâţii privind inadmisibilitatea acţiunii împotriva Ordonanţei de clasare este de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie garantat de art. 21 din Constituţie oricărei persoane, inclusiv autorităţilor publice, aşa cum este Agenţia Naţională de Integritate, deoarece nu condiţionează admisibilitatea de termene şi condiţii ci o absolutizează în sensul că, în mod necondiţionat, ultimul cuvânt al raportului de evaluare întocmit de Agenţie îl are Comisia de Cercetare a Averilor - organ administrativ.
În ceea ce priveşte lipsa vătămării unui drept, subiectiv sau a unui interes legitim, în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că, chiar dacă acţiunea împotriva Ordonanţei de clasare nu urmăreşte valorificarea unor drepturi subiective sau a unor interese personale directe, ea se bazează, în demersul său judiciar "pe protejarea unui interes public".
După finalizarea raportului de evaluare de către Agenţia Naţională de Integritate şi sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor, legiuitorul a prevăzut expres participarea Agenţiei şi în procedurile administrative, desfăşurate în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, cât şi în faţa instanţei de contencios administrativ.
Corect instanţa de fond, în analiza textelor legale incidente, a reţinut că Agenţia Naţională de Integritate, are un interes legitim, în ceea ce priveşte procedurile administrative desfăşurate de către Comisia de Cercetare a Averilor cât şi în faţa instanţei de judecată când se cere confiscarea sumelor ce nu au putut fi justificate de către persoana cercetată în faţa Comisiei, iar în calitate de subiect de drept public poate acţiona, în contencios administrativ, pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă, conform art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă se solicită a se respinge criticile pârâţilor privind excepţia calităţii procesuale active a Agenţiei Naţionale de Integritate.
În ceea ce priveşte criticile pârâţilor privind lipsa interesului în promovarea cererii de chemare în judecată, se susţine că potrivit art. 104 din Legea nr. 115/1996, comisia de cercetare pronunţă o ordonanţă motivată prin care dispune trimiterea cauzei spre soluţionare Curţii de apel în raza căreia persoana a cărei avere este supusă controlului, deci se constată dobândirea acesteia, sau a unei cote-părţi, nu are caracter justificat sau clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată.
Legiuitorul a prevăzut expres competenţa exclusivă a Curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, în situaţia în care constată că averea acesteia nu are caracter justificat.
În situaţia pronunţării unei ordonanţe de clasare, legiuitorul nu a prevăzut expres posibilitatea contestării în justiţie şi nici instanţa competentă să soluţioneze pricina, însă această omisiune, din cuprinsul actului normativ, nu conduce la concluzia că ordonanţa de clasare nu poate fi contestată în instanţă, întrucât principiile instituite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se opun unei atare interpretări.
Având în vedere că instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra legalităţii ordonanţei Comisiei de Cercetare a Averilor atunci când aceasta constată că averea nu are caracter justificat, în mod firesc şi celelalte tipuri de ordonanţe pronunţate urmează aceleaşi reguli de competenţă.
Potrivit art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004:
"Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice subiect de drept public pot introduce acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile prezentei legi şi ale legilor speciale".
Analizând aceste prevederi legale, rezultă foarte clar faptul că Agenţia Naţională de Integritate este subiect de drept public şi, în consecinţă, are drept la acţiune raportat la actele care intră în competenta acestei instituţii publice.
Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 "scopul Agenţiei este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor, de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, în îndeplinirea acestui scop, Agenţia poate dezvolta relaţii de colaborare prin încheierea de protocoale cu entităţi din ţară sau din străinătate."
Interesul, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul practic urmărit de parte din formularea unei cereri în justiţie, el trebuind să fie legitim, personal, născut şi actual, acest ultim aspect implicând împrejurarea că interesul trebuie să subziste pe întregul parcurs al procesului, iar nu să fie prezent doar la momentul formulării acţiunii.
Astfel, reiese foarte clar că, în competenţa Agentei Naţionale de Integritate intră şi evaluarea averii persoanelor şi întocmirea, dacă este cazul, a raportului de evaluare a averii pârâtului.
Corect instanţa de fond a reţinut reţinut că clasarea dispusă de Comisie contrazice concluziile raportului întocmit de către Agenţia Naţională de Integritate, de aici rezultând faptul că A.N.I are tot interesul să susţină legalitatea propriului act.
Pe cale de consecinţă se solicită să se respingă criticile pârâţilor privind lipsa interesului în promovarea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte criticile recurenţilor privind lipsa calităţii procesuale a Comisiei de Cercetare a Averilor în mod corect instanţa de fond a reţinut că sunt justificate calităţile procesuale pasive acordate de A.N.I Comisiei de Cercetare a Averilor şi persoanelor fizice A. şi B.
Astfel, în legătura cu Comisia de Cercetare a Averilor, acesta este autoritatea publică de la care emana actul administrativ litigios, Comisia de cercetare a averilor constituita în baza Legii nr. 176/2010 fiind emitenta ordonanţei litigioase de clasare a sesizării formulate de A.N.I.
II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, iar recursul intimaţilor pârâţi este nefondat.
2.1.1. Recursul incident al pârâţilor A. şi B.
Deşi recursul exercitat de pârâţi are caracter incidental în raportul procesual declanşat urmare a formulării recursului principal, instanţa de control judiciar a procedat la analiza prioritară a acestuia, luând în considerare că în cauză nu s-a înregistrat vreo manifestare de voinţă în legătură cu retragerea recursului principal şi nu s-a invocat vreo excepţie procesuală de natură a duce la respingerea recursului principal, fără a implica cercetarea fondului conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 491 C. proc. civ.
Pe de altă parte, analiza prioritară a acestuia a fost necesară şi în considerarea obiectului acestuia, prin care se critică în exclusivitate soluţiile instanţei de fond referitoare la excepţiile procesuale invocate de pârâţi în apărare, solicitând reevaluarea acestora, care ar face în ipoteza admiterii lor inutilă cercetarea fondului cauzei pe calea recursului principal, conform art. 248 C. proc. civ.
Procedând la propria sa evaluare asupra excepţiilor procesuale soluţionate de instanţa de fond, instanţa de control judiciar constată că au fost respinse în mod temeinic, hotărârea instanţei de fond fiind din acest punct de vedere dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept aplicabile.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, în mod corect instanţa de fond, făcând referire la jurisprudenţa constantă a instanţei supreme, precum şi la dispoziţiile legale care stabilesc competenţele şi atribuţiile comisiei de cercetare a averilor care funcţionează în cadrul fiecărei curţi de apel, a apreciat că această comisie reprezintă un organ administrativ, iar în exerciţiul atribuţiilor sale emite acte administrative.
Suplimentar considerentelor consistente şi temeinice ale instanţei de fond, pe care instanţa de control judiciar le validează ca atare, este de subliniat şi citat jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.
Astfel, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014 citată în Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, spre consolidarea propriei jurisprudenţe s-a reţinut că "Prin aceeaşi decizie, paragraful 20, Curtea a reţinut, referitor la natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, că această comisie nu este un organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, ci este un organ de cercetare - aşa cum este şi denumit de lege - şi de sesizare a instanţei de judecată. Curtea a mai reţinut că, deoarece această comisie nu este o instanţă extraordinară, prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au pertinenţă şi că alcătuirea comisiei din judecători şi procurori nu contravine Constituţiei, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricţie în această privinţă. Curtea a mai arătat, totodată, că atât judecătorii, cât şi procurorii sunt magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art. 124 şi art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură caracterul comisiei de organ independent şi imparţial. Observând că toate actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecată, Curtea a conchis că susţinerile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 11, art. 20 şi a art. 21 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate.
Tot prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 26 şi 27, Curtea a reţinut că această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu "spune dreptul" (juris dictio), nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii, cu efecte jurisdicţionale specifice. În plus, Curtea a constatat că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor, pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declaraţii, solicitarea de informaţii autorităţilor publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Curtea a constatat însă că modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanţe judecătoreşti, nu este un element suficient pentru a-i atribui comisiei de cercetare caracter jurisdicţional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparţialităţii şi a contradictorialităţii sub imperiul cărora trebuie să se desfăşoare orice activitate de cercetare, alături de garanţia ce decurge din însăşi modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători şi un procuror."
Corelativ, ordonanţa de clasare privită ca act care intră în competenţa legală a comisiei pentru cercetarea averilor, este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv de act juridic unilateral care vizează drepturile unei persoane determinate, emis de o autoritate publică, în virtutea competenţelor atribuite prin lege, în vederea executării în concret a dispoziţiilor legale, al cărui efect este acela de a stinge raporturile juridice născute prin sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate.
Dată fiind natura sa juridică, persoana vătămată în drepturile sau interesele sale legitime private sau în apărarea unui interes public legitim, poate contesta legalitatea ordonanţei de clasare la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit Legii nr. 554/2004, care în lipsa unor dispoziţii legale derogatorii, este pe deplin aplicabilă.
Posibilităţile mai restrânse de revocare a soluţiei de clasare prevăzute de art. 104 alin. (3), care nu permit reluarea cercetărilor prin reevaluarea constatărilor iniţiale în lipsa unor elemente noi care pot conduce la o soluţie contrară, nu infirmă calitatea ordonanţe de clasare de act administrativ administrativ, întrucât posibilitatea revocării acestuia în orice condiţii nefiind de esenţa lui.
Referitor la inadmisibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere, instanţa de control judiciar reţine în raport de dezvoltarea motivelor acestei excepţii, care critică conduita reclamantei care a solicitat instanţei de contencios cu caracter accesoriu confiscarea unei sume mai mari decât cea din raportul de sesizare a comisiei de cercetarea averilor, vizează o chestiune de fond, analizată ca atare de instanţa de fond şi acceptată ca fondată, neîntrunind în consecinţă elementele unei excepţii procesuale.
Legitimarea procesuală este justificată conform art. 36 C. proc. civ. de identitatea dintre părţile împrocesuate şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
Raportul juridic dedus judecăţii este un raport de drept administrativ a cărui naştere este determinată de sesizarea Comisiei pentru evaluarea averilor din cadrul curţii de apel competente printr-un raport de evaluare a averii unei persoane determinate, întocmit de inspectorii Agenţiei Naţionale de Integritate.
Potrivit art. 102 din Legea nr. 115/1996 preşedintele după sesizarea sa regulamentară dispune citarea de urgenţă, în faţa comisiei de cercetare, a reprezentantului Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi a persoanei a cărei avere este supusă controlului şi a soţului sau soţiei, după caz, pentru a fi ascultaţi. Comisia de cercetare poate cita orice persoană care ar putea da relaţii utile pentru lămurirea provenienţei bunurilor persoanei controlate şi poate solicita autorităţilor publice sau oricărei alte persoane juridice informaţii necesare pentru soluţionarea cauzei.
Prin urmare, părţi în raportul de drept administrativ litigios dedus judecăţii sunt Agenţia Naţională de Integritate, comisia pentru cercetarea averii ca organ administrativ instrumentator şi persoana sau persoanele a căror avere au făcut obiectul controlului şi cercetărilor ulterioare.
În plan procesual, atunci când raportul juridic ajunge în faţa instanţei de contencios administrativ competente legitimare procesuală au toate cele trei părţi, care poate fi activă sau pasivă, funcţie de soluţia adoptată de comisia pentru cercetarea averii şi de vătămarea produsă prin aceasta.
În cazul pronunţării unei soluţii de clasare a cauzei, atunci când se constată că provenienţa bunurilor este justificată, Agenţia Naţională de Integritate poate contesta ordonanţa care conţine o asemenea soluţiei, în apărarea interesului public legitim pe care este ţinută a-l proteja, fiind învestită cu competenţe legale, aşa cum a reţinut instanţa de fond, în scopul asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, având atribuţii de evaluare a declaraţiilor de avere, conform art. 8 din Legea nr. 176/2010, iar în calitate de subiect de drept public poate acţiona în contencios administrativ pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă, conform art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004. Corelativ, o soluţie nefavorabilă sesizării făcute prin raportul de evaluare, justifică şi un interes practic în contestarea ordonanţei de clasare printr-o acţiune în contencios administrativ prin care se tinde la valorizarea raportului de evaluare întocmit şi obţinerea unei soluţii concordante constatărilor făcute prin acest act de sesizare.
Corespunzător are legitimare procesuală pasivă şi Comisia de cercetare a averilor din cadrul curţii de apel competente, în calitate de organ administrativ emitent atunci când este pusă în discuţie legalitatea actelor sale administrative, respectiv a ordonanţei de clasare a cauzei, aşa cum este în cazul de faţă, nefiind de admis supunerea acesteia controlului jurisdicţional fără a fi citată pentru exercitarea drepturilor sale procesuale în apărarea legalităţii prezumate a deciziei administrative adoptate.
Prin urmare, recursul incident al pârâţilor este nefondat, urând a fi respins în consecinţă.
2.1.2. Recursul principal exercitat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate.
Criticile reclamantei referitoare la încălcarea şi aplicarea greşite a prevederilor Legii nr. 176/2010 şi a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici sunt întemeiate.
Prima instanţă a validat ordonanţa de clasare adoptată de Comisia de evaluare a averilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti prin care s-au acordat relevanţă veniturilor familiei Apostol obţinute anterior preluării funcţiei publice de către pârâtă, respectiv suma de 359.576,24 RON obţinută din vânzarea a două imobile, unul în anul 2006 şi altul în anul 2007, precum şi creditelor bancare în valoare de 5.160 euro (D.), 8.771 euro (D.) şi 25.000 RON (E.) contractate în anul 2007, la care s-a adăugat suma de 43.878 RON dividende încasate, toate acestea sporind veniturile familiei şi putând constitui baza unor achiziţii ulterioare.
S-a apreciat în acest context că obţinerea acestor venituri în afara perioadei evaluate nu conduce la concluzia că trebuie eliminate de la realizarea balanţei patrimoniale pentru perioada evaluată, deoarece ratele aferente acestor credite au fost restituite în perioada evaluată, fiind luate în calcul la stabilirea cheltuielilor, astfel că este firesc ca aceste credite să fie incluse şi la categoria veniturilor, în caz contrar persoanele evaluate urmând să ramburseze datorii pentru sume de care în fapt nu se recunoaşte că au beneficiat ca venituri.
Raţionamentul instanţei de fond este corect până la concluzia că aceste venituri erau în patrimoniul pârâţilor A. şi B. la începutul perioadei evaluate, care alături de veniturile verificate în perioada de referinţă, au constituit o bază patrimonială suficientă a susţine şi justifica achiziţiile supuse controlului.
Altfel spus, plecând de la starea de fapt dovedită prin mijloace de probă legale în conformitate cu care pârâţii A. şi B. au realizat anterior perioadei evaluate, cu aproximativ 3-4 ani în urmă, diverse venituri din vânzarea unor imobile, din contractarea unor credite, sau din dividende, în cuantum total de 472.699,22 RON, instanţa de fond a prezumat existenţa acestora la începutul debutului pârâtei A. în funcţia publică de consilier parlamentar, fiind luate în calcul la justificarea cheltuielilor efectuate în perioada evaluată.
Însă instanţa de fond nu-şi putea fundamenta raţionamentul pe o prezumţie judiciară numai în situaţia în care această presupunere avea greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, prezumţiile constituind, aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, efecte juridice "a ceea ce se întâmplă" în majoritatea cazurilor, presupuneri asupra exactităţii, în toate cazurile, a unui fapt probabil, fiind rezultatul unei medii statistice care se pune în evidenţă, în cazul unei realităţi definite.
În această notă, nu se putea presupune că pârâţii au conservat în totalitate veniturile obţinute în urmă cu 3-4 ani, făcând abstracţie totală de restul intrărilor şi ieşirilor patrimoniale din acea perioadă, pentru ca în final să rezulte concluzia implicită că acestea din urmă au fost egale şi s-au anulat reciproc şi nu au influenţat veniturile de care s-a făcut vorbire anterior.
Pe de altă parte, aşa cum se susţine de altfel şi de recurenta Agenţia Naţională de Integritate, este puţin probabil ca pârâţii să fi contractat credite bancare pentru a economisi sumele împrumutate, fiind o soluţie neeconomicoasă în condiţiile raportului disproporţionat dintre ratele dobânzii la împrumut cu cele de la depozit, şi cu atât mai puţin în raport de rezultatul nul al depozitării casnice ale acestor sume, fiind la fel de puţin probabil ca pârâţii să fi dat dovadă de o asemenea lipsă de diligenţă în gestiunea patrimoniului familial.
Deşi e o mică probabilitate ca starea de lucruri să fi stat conform afirmaţiilor pârâţilor şi celor prezumate de instanţei de fond, nu este totuşi exclus, însă la o asemenea stare de fapt, aşa cum s-a arătat, nu se putea ajunge pe cale de prezumţii judiciare, ci prin administrarea şi evaluarea celorlalte mijloace de probă legale care să confere certitudine afirmaţiilor pretinse.
Prin această conduită procesuală instanţa de fond a neglijat principiul fundamental rolului activ al judecătorului instituit prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. În acest sens, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, trebuie să se dispună ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, fără a o cercetarea fondului cauzei care să corespundă exigenţelor procesului civil, aspect care atrage casarea hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va supune discuţiei părţilor suplimentarea probatoriului conform celor anterior expuse şi va ordona toate mijloacele de probă identificate pentru clarificarea situaţiei patrimoniale a pârâţilor la momentul de debut al perioadei evaluate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Conform celor arătate în precedent, va fi respins ca nefondat recursul incident al pârâţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate împotriva Sentinţei nr. 3361 din 28 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Respinge recursul incident, formulat de pârâţii A. şi B., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2019.
GGC - LM