Illegality of historical monument classification based on unilateral ordinary-procedure request without co-owner consent or proven imminent destruction risk

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Argeş, anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 619 din 7 septembrie 2007, prin care s-a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului din Piteşti, judeţ Argeş, şi a Deciziei nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, prin care s-a respins de către pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor plângerea prealabilă introdusă împotriva ordinului menţionat.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul din Piteşti, judeţ Argeş a fost vândut de către Regia Autonomă Regotrans Piteşti, în temeiul Legii nr. 112/1995 către doi proprietari diferiţi: D., care prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 ianuarie 1998, a cumpărat 2 camere cu suprafaţa de 108,24 mp şi o cotă indiviză de 0.78 din părţile comune de folosinţă a imobilului, laolaltă cu partea sa din terenul de sub casă; C., care prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 mai 1997, a cumpărat un dormitor şi o bucătărie în suprafaţă de 24 mp, o cotă indiviză de 22% din terenul de sub casă, anume 179 mp, precum şi o cotă indiviză din două holuri şi o baie.

Reclamanţii au susţinut că actele contestate sunt nelegale pentru că măsura clasării ca monument istoric a imobilului nu se putea dispune decât la cererea tuturor coproprietarilor, fiind necesar acordul expres al acestora, iar la data întocmirii documentaţiei de clasare, deşi era proprietar pe o parte din imobil şi în indiviziune pentru părţile comune ale acestuia, C. nu a formulat cerere de clasare, conform art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, procedura de clasare declanşându-se numai la cererea celuilalt proprietar, D..

De asemenea, reclamanţii au susţinut că Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 nu a fost comunicat proprietarei C. în cele 30 de zile prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 astfel încât nu a ştiut niciodată de existenţa sau de conţinutul acestuia. Ulterior, C. a vândut E. Aurel şi B. partea din imobilul pe care o stăpânea, păstrându-şi un drept de uzufruct viager asupra imobilului, conform Contractului autentificat sub nr. x din 14 februarie 2008.

Prin Sentinţa nr. 333 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate formulată de reclamanţi şi a respins ca tardivă acţiunea acestora în ceea ce priveşte anularea Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007 şi ca nefondată cu privire la Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, acte emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

1.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2217 din 8 mai 2012 a admis recursul formulat de reclamanţi, a casat Sentinţa nr. 333 din 15 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe.

1.3. Prin Sentinţa nr. 145 din 5 iulie 2016, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţi.

1.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 134 din 25 ianuarie 2017, a admis recursul formulat de reclamanţi, invocând, din oficiu, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea definirii cadrului procesual adecvat, prin introducerea în cauză a beneficiarului actului atacat - D. şi administrarea unei probe noi cu expertiza tehnică.

1.5. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/2010, iar în rejudecare s-a dispus introducerea în cauză şi citarea pârâtei D., s-a încuviinţat proba cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea arhitectură, respingând proba cu interogatoriul părţilor.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin Încheierea din 4 martie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiate, reţinând că expertul a analizat toate criteriile de clasare, prin raportare la actele depuse la dosar, iar concluzia a fost exprimată în urma propriei analize, dispunând, totodată, amânarea cauzei pentru continuarea judecăţii.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere, instanţa de fond a respins cererea de denunţare ca fals a înscrisului aflat la fila x, apreciind că nu există contradicţie între memoriul tehnic şi planul de amplasament.

2.2 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 72 din 22 aprilie 2019, pronunţată în fond după casare, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a dispus obligarea acestora la plata în solidar către pârâta D. a cheltuielilor de judecată în valoare de 4.500 de RON, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007, Ministerul Culturii şi Cultelor a dispus clasarea ca monument istoric a imobilului situat în Piteşti, str. x, ordin ce a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 619 din 7 septembrie 2007.

Prima instanţă a reţinut, în raport cu prevederile art. 12 şi 20 din Legea nr. 442/2001, că pârâtele Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Argeş şi Ministerul Culturii au avut în vedere procedura clasării de urgenţă, astfel cum era reglementată de art. 20 din Legea 422/2001.

Astfel, a apreciat relevante înscrisurile emise în cursul procedurii, respectiv Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006, Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006 şi Referatul de specialitate nr. 9 din 5 ianuarie 2007, în care se menţionează clar derularea procedurii de clasare de urgenţă, concluzie sprijinită şi de răspunsul dat la interogatoriul administrat pârâtei Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Argeş, în care se arată în mod repetat că procedura de clasare a fost una de urgenţă. În acelaşi sens fiind şi constatarea expertului desemnat în cauză, F., în urma analizării întregii documentaţii ce a stat la baza emiterii Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007.

A reţinut instanţa că procedura de clasare s-a declanşat la cererea pârâtei D., însă, în regim de urgenţă, conform art. 20 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la acel moment, fiind lipsit de relevanţă că pârâta era şi proprietarul imobilului.

În consecinţă, a apreciat că motivul de nelegalitate a Ordinului nr. 2359 din 26 iunie 2007, constând în lipsa acordului coproprietarului, este neîntemeiat, în considerarea faptului că ordinul menţionat a fost emis în urma derulării procedurii de urgenţă, procedură ce poate fi declanşată la cererea oricărei persoane interesate.

În raport cu îndrumările deciziei de casare, prima instanţă a analizat şi posibilitatea solicitării clasării imobilului în condiţiile art. 12 din Legea 422/2001 de către un singur coproprietar, urmând ca stabilirea caracterului actelor juridice efectuate de către părţi să se efectueze în raport cu C. civ. din 1864 şi Legea nr. 114/1996, în vigoare la data declanşării procedurii clasificării.

În raport cu prevederile Titlului III şi IV din Legea nr. 422/200, prima instanţă a reţinut că respectiva cerere de clasare a imobilului ca monument istoric nu constituie un act de dispoziţie, ci un act de conservare, întrucât părţile au învederat pericolul desfiinţării unei părţi a imobilului ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti, pericol avut în vedere şi de către autorităţile competente la desfăşurarea procedurii şi emiterea ordinului contestat, iar, pe de altă parte, cheltuielile antrenate în îndeplinirea actului sunt minime. Totodată, se reţin beneficiile rezultând din regimul juridic aparte a imobilului monument istoric, toate instituite în vederea prezervării valorii acestuia.

Totodată, a apreciat, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 114/1006, că imobilul ce face obiectul prezentei cauze se circumscrie sferei de aplicare a noţiunii de condominiu şi, prin urmare, au fost avute în vedere la stabilirea aplicabilităţii regulii unanimităţii invocată de către reclamanţi, iar în prezenta cauză, deşi nu există înfiinţată o asociaţie de proprietari, regulile de folosinţă şi administrare a condominiului pot fi aplicate prin analogie, având în vedere identitatea de raţiune şi lipsa oricărei alte reglementări.

De asemenea, cererea de clasare a unui imobil ca monument istoric nu necesită îndeplinirea regulii unanimităţii, cu atât mai mult cu cât pârâta D. deţine o cotă majoritară de 78% din părţile comune ale imobilului.

În privinţa părţilor de construcţie deţinute de către părţi în proprietate exclusivă, s-a reţinut că singura reglementare aplicabilă situaţiei de fapt se regăseşte tot în cuprinsul Anexei nr. 2 a Legii nr. 114/1996 (în forma în vigoare la data formulării cererii de clasare a imobilului), care face vorbire despre condominiu şi care consacră, aşa cum s-a arătat, regula majorităţii voturilor membrilor asociaţiei de proprietari.

Prin urmare, nici în privinţa părţilor din clădire aflate în proprietate exclusivă nu se plică regula unanimităţii de voinţă.

S-a mai reţinut că reclamanţii A. şi B. nu pot invoca încălcarea regulii unanimităţii în vederea demonstrării existenţei unei vătămări produse de actul administrativ în privinţa fondului învecinat, ocupat de o parte a construcţiei, întrucât aceasta este o apărare exclusivă a coproprietarilor imobilului.

Într-adevăr, aceşti reclamanţi sunt şi coproprietari ai clădirii însă vătămarea invocată decurge din calitatea de proprietari ai fondului învecinat. Această dublă calitate a reclamanţilor, de coproprietari ai clădirii şi de proprietari ai terenului învecinat, nu poate conduce la o confuziune a drepturilor specifice fiecărui drept de proprietate în parte.

Referitor la motivul de nelegalitate constând în necomunicarea ordinului atacat şi a declanşării procedurii de clasare către reclamanta C., conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, astfel că aceasta nu a ştiut despre existenţa desfăşurării procedurii şi a emiterii ordinului, prima instanţă a apreciat că nu se poate pretinde existenţa unei vătămări (condiţie indispensabilă constatării nelegalităţii unui act administrativ), atât timp cât reclamanţii au putut contesta în faţa instanţei ordinul de clasare şi întreaga procedură ce a stat la baza emiterii acestuia, întrucât acesta este şi scopul comunicării, înştiinţarea persoanelor interesate pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a contesta legalitatea măsurilor dispuse.

În ceea ce priveşte pretinsele intervenţii efectuate de către pârâta D. asupra imobilului, care ar fi condus la aplicarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 422/2001, s-a reţinut că aceste aspecte nu impietează asupra legalităţii actului administrativ contestat, fiind împrejurări străine procedurii clasării ca monument istoric a imobilului.

Eventualele modificări aduse imobilului cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 422/2001 pot atrage sancţiuni contravenţionale sau, aşa cum s-a arătat mai sus, chiar penale, însă, acestea nu sunt aspecte ce privesc legalitatea procedurii de clasare.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate referitor la faptul că ceea ce ar fi trebuit demolat este o construcţie edificată de D. fără avizul Ministerul Culturii şi Cultelor, fără autorizaţie de construire şi fără legătură cu imobilul iniţial, astfel că nu se poate încălca autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 363/2006 a Judecătoriei Piteşti, prima instanţă a reţinut, aşa cum rezultă şi din cuprinsul celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, că intrarea în privinţă este o structură nouă, însă, potrivit concluziilor expertului F., această structură reprezintă o refacere sau o reparare a corpului ce adăposteşte accesul în pivniţă, care exista deja în planul original al casei.

Se reţine că această structură, indiferent de momentul edificării odată construită, face corp comun cu clădirea principală, fiind încorporată acesteia, astfel că desfiinţarea ei constituie o distrugere parţială a clădirii, motiv pentru care s-a şi dat curs procedurii de urgenţă de clasare a imobilului.

Deşi reclamanţii susţin că această parte a imobilului este desprinsă de corpul principal al clădirii, din planşa foto de la pagina 195, vol. III şi de la pagina 61 a volumului I, Dosar nr. x/2010, rezultă cu evidenţă faptul că, atât treptele, cât şi copertina, sunt alipite clădirii, termenul de "decroşat" folosit în fişa analitică întocmită în procedura clasificării şi citat de expertul G. în cuprinsul raportului de expertiză, fiind folosit, cel mai probabil, în sens de abatere de la volumetria imobilului, fiind evident o structură ce se reliefează în faţa liniei drepte a respectivei faţade.

Judecătorul fondului a mai reţinut, contrar susţinerilor reclamanţilor, că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul F., imobilul este un element important în patrimoniul cultural local şi contribuie cu succes la menţinerea specificului istoric al zonei protejate din municipiul Piteşti, elementele arhitecturale analizate fiind importante din punct de vedere istoric, social şi cultural, fiind astfel îndeplinite criteriile de clasificare a monumentelor istorice din Clasa a II-a, grupa B.

De asemenea, tot potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul F., în cursul procedurii de clasare au fost respectate dispoziţiile art. 4 din Norma Metodologică din 13 iunie 2003, precum şi prevederile art. 7 lit. a) - d) din aceeaşi normă metodologică, privind îndeplinirea criteriilor de clasare a imobilului, reţinându-se totodată, aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expert G., că dosarul de clasare pentru imobilul în cauză cuprinde întreaga documentaţie prevăzută de Legea nr. 422/2001 şi norma metodologică în vigoare la data emiterii ordinului.

Astfel, faţă de constatările raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul F., susţinerile reclamanţilor referitoare la neîndeplinirea criteriilor de clasificare şi la greşita acordare a calificativelor relativ la aceste criterii sunt simple afirmaţii, lipsite de sprijin probator.

În fine, prima instanţă a apreciat că nu poate fi primit nici motivul de nulitate reprezentat de absenţa unei expertize pertinente şi profesioniste care să demonstreze posibilitatea încadrării imobilului în categoria monumentelor istorice.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, expertizele întocmite în cauză şi răspunsului dat la interogatoriului administrat pârâtului Ministerul Culturii, în cursul procedurii de clasificare s-a efectuat un studiu istoric întocmit de către un expert atestat de Ministerul Culturii în domeniul monumente istorice, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de actele normative în vigoare, aşa cum s-a reţinut.

Referitor la omisiunea de a se menţiona în cuprinsul actelor emise în derularea procedurii de clasare a faptului că imobilul în cauză mai are un proprietare, respectiv pe reclamanta C., s-a apreciat, de asemenea, că această susţinere este neîntemeiată, întrucât în cuprinsul Fişei analitice şi a adreselor emise de către autorităţile competente se precizează existenţa a doi proprietari.

Judecătorul fondului a făcut şi aplicarea art. 274 raportat la art. 277 din C. proc. civ., obligând reclamanţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, către pârâta D..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii şi sentinţei menţionate au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.

3.1. Recurenţii-reclamanţi critică încheierea de şedinţă din data de 4 februarie 2019, prin care instanţa de fond a respins cererile de înscriere în fals, suspendare a soluţionării pricinii şi obiecţiunile formulate la raportul de expertiză tehnică, întocmit de arh. F., încălcându-se dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Înscrisul denunţat ca fals face parte din documentaţia cadastrală întocmită pe numele D., care se află în Dosarele de clasare nr. 1509 din 7 martie 2007 şi nr. 1851 din 21 martie 2007, specificate în Ordinul de clasare nr. 2359 din 26 iunie 2007, documentaţie cadastrală înaintată către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Argeş, de către intimata-pârâtă, după care, acest serviciu deconcentrat a înaintat întreaga documentaţie Ministerului Culturii.

În documentaţia cadastrală înaintată Ministerului Culturii se află informaţii false cu privire la proprietarul terenului de sub imobilul situat în Piteşti, str. x, respectiv D., ce apare ca unic proprietar al terenului de sub construcţie şi nu este evidenţiată suprapunerea cu terenul proprietatea recurenţilor-reclamanţi A. şi B., pe când în documentaţia de la OCPI apare notată suprapunerea.

Întrucât raportul de expertiză nu respectă adevărul în privinţa documentelor de clasare, a situaţiei corpului de acces în pivniţă, precum şi dacă imobilul era/este în pericol de a fi demolat prin punerea în executare a Sentinţei civile nr. 363/2006, prima instanţă a respins în mod greşit, obiecţiunile formulate la expertiză.

3.2. În rejudecare, susţin recurenţii-reclamanţi, instanţa de fond interpretează în mod greşit actele juridice deduse judecăţii, schimbă înţelesul lămurit al acestora şi aplică greşit legea, motive de casare întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Instanţa de fond reţine greşit că a fost respectată procedura clasării de urgenţă, astfel cum era reglementată de art. 20 din Legea nr. 422/2011, deoarece Direcţia Judeţeană de Cultură Argeş nu a primit acordul de la Ministerul Culturii pentru a declanşa procedura excepţională de clasare de urgenţă, ca monument istoric pentru imobilul în litigiu.

Cu Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006, DJCCPNC Argeş a solicitat de la Ministerul Culturii şi Cultelor - Direcţia Monumente Istorice, acordul pentru declanşarea procedurii excepţionale de clasare de urgenţă a imobilului însă acest acord nu a fost emis.

Mai mult, Ministerul Culturii - Cabinetul Ministrului a răspuns la întrebarea nr. 1 din interogatoriu că, procedura de clasare a fost declanşată de serviciul deconcentrat, la solicitarea doamnei D., care a sesizat pericolul demolării imobilului.

Dimpotrivă, din conţinutul Adresei nr. x din 12 mai 2014 emisă de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Argeş, ce reprezintă răspunsul la interogatoriu, aceasta arată că procedura de clasare nu a fost declanşată din oficiu ci la cererea proprietarului imobilului.

Este evident, susţin recurenţii-reclamanţi, că procedura de clasare a imobilului s-a făcut în conformitate cu disp. art. 13 alin. (1), parag. 2, lit. a) din Legea nr. 442/2001, doar pentru că intimata-pârâtă D. a sesizat că există pericolul de mutilare şi distrugere a contribuţiei, fără să existe nicio constatare făcută de reprezentanţii Ministerului Culturii care să ateste că au verificat afirmaţiile.

În atare condiţii, legea impune şi acordul scris al coproprietarei C., astfel că actul atacat este nul pentru că îi lipseşte acordul coproprietarei, iar terenul în suprafaţă de aproximativ 20 m.p., proprietatea E., nu apare evidenţiat în niciun document prealabil emiterii ordinului.

În legătură cu terenul de sub construcţie, se arată că din releveul înregistrat la OCPI Argeş, în data de 12.01.2006, anterior întocmirii fişei analitice a imobilului în vederea clasării, amprenta clădirii este de 179,00 mp, iar corpul de intrare în pivniţă, împreună cu scările laterale, aprox. 20 mp. (16,02 mp), aflate pe terenul recurenţilor-reclamanţi Săvulescu, nu sunt evidenţiate.

Instanţa de fond interpretează greşit faptul că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 114/1996 privind asociaţiile de proprietari, trecând peste dispoziţiile deciziei de casare şi pornind de la premisa că ar fi existat un dezacord cu privire la cererea în vederea clasării imobilului ca monument istoric.

În susţinerea aplicabilităţii regulei unanimităţii, recurenţii-reclamanţi arată că ipoteza actelor de conservare şi nu a celor de dispoziţie, era valabilă dacă, anterior avizului favorabil pentru clasarea imobilului ca monument istoric s-ar fi făcut o constatare de către un expert tehnic constructor autorizat, care să ateste indubitabil că imobilul supus procedurii clasării ar fi fost în pericol real de degradare, dacă se punea în executare Sentinţa civilă nr. 363/2006.

În prezent, actul este nul pentru lipsa acordului celuilalt coproprietar, deoarece nu este întrunită ipoteza clasării în regim excepţional de urgenţă.

Recurenţii-reclamanţi critică soluţia primei instanţe şi din perspectiva nepronunţării asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 363/2006, prin care a fost obligată pârâta D. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor suprafaţa de 20 mp şi să desfiinţeze copertina şi încăperea de intrare în beci.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că nu au fost trataţi cu aceeaşi măsură de către Ministerul Culturii şi Cultelor, care nu a observat că imobilul este monument istoric, că pârâta D. a efectuat intervenţii asupra imobilului care au afectat structura de rezistenţa a acestuia, însă s-a demarat procedura de clasare pentru a paraliza executarea Sentinţei civile nr. 363/2006.

Instanţa de fond nu a observat că cele două dosare de clasare sunt incomplete, că deşi au fost parcurse etapele de clasare, acestea prezintă omisiuni ce sunt evidenţiate de expert-arhitect G.

De asemenea, sunt încălcate şi disp. art. 3 pct. a) din Legea nr. 422/2001, deoarece nu există documentaţia cadastrală a coproprietarei C. şi a proprietarilor de sub corpul de intrare în pivniţă, recurenţii A. şi B.

În fine, recurenţii-reclamanţi susţin că este discutabilă calitatea acestora de terţi faţă de Ordinul nr. 2359/2007, însă se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind persoane vătămate în drepturile prevăzute de lege, prin încălcarea dreptului de proprietate.

4. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Cultură Argeş solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea încheierii sentinţei recurate

Susţine intimata-pârâtă că actele atacate au fost emise cu respectarea procedurii prevăzute de lege, existând expertize de specialitate care au concluzionat că este vorba despre caracteristicile unui monument istoric, cererea putând să fie făcută şi de un terţ, iar recurenţii ştiau din anul 2007 că imobilul a fost clasat ca monument istoric.

Mai arată intimata-pârâtă că declasarea imobilului conduce la demolarea sa, fără să se ţină seama de punctul de vedere al intimatei D. şi nici de calitatea acesteia de coproprietar.

Cu privire la Sentinţa civilă nr. 363/2006, intimata susţine că nu a fost parte în dosar şi nu îi este opozabilă, iar expertiza realizată de experta G. nu poate fi avută în vedere, deoarece a fost efectuată într-un ciclu procesual anterior.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii a depus la dosar întâmpinare, peste termenul legal prevăzut de dispoziţiile C. proc. civ., înscrisul fiind calificat "note scrise", prin care a solicitat respingea recursului ca nefondat.

Susţine intimatul-pârât că procedura de clasare a imobilului a fost declanşată de DJCPM Argeş la solicitarea intimatei-pârâte D., coproprietară cu recurenta-reclamantă C., deoarece imobilul era în pericol să fie distrus parţial ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti.

Procedura este reglementată de disp. art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001, care nu impune principiul unanimităţii acordului coproprietarilor şi a fost parcursă integral.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Cu privire la excepţia netimbrării cererii de recurs

Înalta Curte va respinge excepţia ca neîntemeiată, la dosar, depunându-se originalul taxei judiciare de timbru .

2. Cu privire la criticile aduse Sentinţei civile nr. 72/F-Cont din 24 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti şi încheierii de şedinţă din 4 martie 2019

Prima instanţă a reţinut că procedura de clasare s-a declanşat la cererea pârâtei D., conform art. 20 din Legea nr. 422/2001, fiind lipsit de relevanţă că aceasta este şi proprietarul imobilului, iar motivul de anulare a Ordinului nr. 2359 din 28 iunie 2007 pentru lipsa acordului coproprietarului este neîntemeiat, deoarece procedura de urgenţă poate fi declanşată la cererea oricărei persoane interesate.

Cu toate acestea, prima instanţă a înţeles, în raport de conţinutul deciziei de casare, să analizeze şi posibilitatea solicitării clasării imobilului în condiţiile art. 12 din Legea nr. 422/2001 de către un singur coproprietar, ajungând la concluzia că nu este necesar acordul celuilalt proprietar, actul juridic săvârşit fiind unul de conservare.

Instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 114/1996, asimilând imobilul unui condominiu, unde regula luării deciziilor aparţine majorităţii proprietarilor, iar pârâta deţine 78% din părţile comune ale imobilului.

Judecătorul fondului a respins şi motivul de anulare privitor la necomunicarea declanşării procedurii de clasare şi actului administrativ emis către reclamanta C., pentru lipsa vătămării, aceasta solicitând anularea actului pe cale judecătorească.

A mai reţinut prima instanţă că nu are relevanţă în proces că pârâta D. a efectuat intervenţii la imobil fără autorizaţie şi că, din cuprinsul actelor dosarului, pagina 195, vol. III, pag. 61, vol. I şi pagina 67, vol. I, reiese că intrarea în pivniţa este o structură nouă, ce reprezintă o refacere/reparare a corpului ce adăposteşte accesul în pivniţă, care exista deja în planul original al casei, iar desfiinţarea ei constituie o distrugere parţială a imobilului, de asemenea treptele şi copertina sunt lipite clădirii şi fac corp comun cu aceasta.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 363/2006 a Judecătoriei Piteşti, instanţa de fond a reţinut că nu este încălcată, deoarece nu priveşte imobilul clasat, concluzionând că, în prezent, au fost respectate dispoziţiile legale pentru ca imobilul să fie inclus în categoria monumentelor istorice.

Principalele critici aduse sentinţei recurate se referă la inexistenţa unei dovezi a riscului iminent de distrugere a imobilului prin punerea în executare a Sentinţei civile nr. 363/2006, lipsa acordului Ministerului Culturii pentru declanşarea procedurii excepţionale de clasare în regim de urgenţă, faptul că nu a fost cerut acordul coproprietarei C., deoarece clasarea s-a dispus în temeiul art. 13 alin. (1) par. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001, aplicându-se regula unanimităţii.

O altă critică se referă la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 114/1996 privind asociaţiile de proprietari şi la încălcarea autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 363/2006, precum şi la existenţa unei documentaţii incomplete a dosarelor de clasare.

Înalta Curte, analizând criticile formulate prin cererea de recurs, apărările intimaţilor şi actele dosarului, reţine din cuprinsul ordinului privind clasarea imobilului "H.", judeţul Argeş nr. x din 26 iunie 2007 că actul administrativ atacat s-a întemeiat în drept pe disp. art. 13 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată.

Prin Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, intimatul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a respins contestaţia formulată de recurenţii-reclamanţi, arătându-se că procedura de clasare a fost declanşată de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Argeş, iar revenirea la situaţia anterioară se poate face numai prin procedura declasării.

Din conţinutul prevederilor Legii nr. 422/2001, varianta în vigoare la data declanşării procedurii şi emiterii ordinului dec clasare, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 13 se referă la procedura de clasare obişnuită care se finalizează cu emiterea ordinului de clasare, iar disp. art. 20 au în vedere clasarea de urgenţă, procedură excepţională şi care, se asemenea, se finalizează cu emiterea ordinului de clasare de urgenţă.

Cum se poate observa, Ordinul de clasare nr. 2359/2007 nu reprezintă un act de clasare de urgenţă.

Este adevărat că din actele premergătoare emiterii ordinului şi emise de Direcţia Judeţeană, intenţia acestei autorităţi a fost aceea de a declanşa procedura clasării de urgenţă pentru imobilul în discuţie, respectiv Adresele nr. x din 7 noiembrie 2006 şi nr. y din 7 noiembrie 2006.

Prin Adresa nr. x din 7 noiembrie 2006, Direcţia Judeţeană a solicitat Ministerul Culturii şi Cultelor, acordul pentru declanşarea procedurii excepţionale de clasare de urgenţă a imobilului.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii şi Cultelor a emis Avizul nr. x din 30 mai 2007, în temeiul art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Legea nr. 422/2001, ce presupune clasarea imobilului prin procedura obişnuită.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii şi Cultelor a susţinut pe parcursul procesului clasarea imobilului ca urmare a procedurii prev. de art. 13 din Legea nr. 422/2001, inclusiv prin apărările formulate în prezenta cale de atac .

Faţă de acestea, Înalta curte va constata că sunt fondate criticile aduse de recurenţii-reclamanţi considerentelor instanţei de fond care a reţinut că, în speţă, a avut loc o procedură excepţională de clasare a imobilelor.

Aşadar, cererea de clasare a unui imobil, în procedură obişnuită nu poate fi solicitată de orice persoană ca în cazul procedurii excepţionale, de urgenţă.

Instanţa de fond a apreciat că cererea pentru declanşarea procedurii de clasare a unui imobil reprezintă un act de conservare şi, prin urmare, nu este aplicabilă regula unanimităţii, deoarece cererea poate fi formulată şi de către unul dintre coproprietari, în speţă, intimata-pârâtă, D.

Înalta Curte subscrie opiniei primei instanţe, cu menţiunea că actul de conservare ţinteşte conservarea drepturilor şi nu a bunurilor în materialitatea lor şi constă în îndeplinirea unor formalităţi fără de care acestea ar fi compromise.

În speţă, cererea de clasare a fost depusă după ce s-a încercat punerea în executare a unei sentinţe judecătoreşti prin care s-a dispus desfiinţarea "copertinei şi a încăperii de intrare în beci", întrucât exista pericolul mutilării imobilului.

Aşadar, intimata-pârâtă D. pentru a formula singură cererea de clasare a imobilului trebuie să dovedească că dreptul său de proprietate este în pericol dacă se execută lucrările de desfiinţare, iar încadrarea imobilului în categoria monumentelor istorice reprezintă măsura ce va preîntâmpina o atare situaţie.

În sens contrar, o astfel de cerere trebuia formulată de toţi coproprietarii, deoarece Legea nr. 422/2001 cere ca încadrarea unui imobil în categoria monumentelor istorice să se realizeze şi la cererea "proprietarului", singularul implicând şi existenţa mai multor proprietari.

În concluzie, de regulă, o astfel de solicitare se formulează de toţi coproprietarii, iar în cazul în care cererea este depusă doar de un proprietar, aceasta reprezintă un act de conservare şi trebuie să se dovedească că în absenţa cererii, dreptul de proprietate al părţii este în pericol de a se pierde.

În speţă, cu ocazia procedurilor administrative nu s-a depus nicio dovadă şi nu s-a efectuat nicio expertiză care să demonstreze "pericolul de mutilare şi distrugere a construcţiei", iar afirmaţia solicitantei D. a fost adoptată de intimaţi ca având valoare de adevăr de necontestat.

O dată cu declanşarea procedurilor judiciare, în cele două cicluri procesuale au fost efectuate două expertize cu specialitatea construcţii.

Instanţa de fond, citând concluziile celor două rapoarte de expertiză, reţine că intrarea în pivniţa este o structură nouă, dar care reprezintă o refacere a corpului ce adăposteşte accesul în pivniţă, care exista deja în planul original al casei.

Această structură, susţine expertul, indiferent de momentul edificării, odată construită, face corp comun cu clădirea principală, astfel că desfiinţarea ei constituie o distrugere parţială a clădirii.

De asemenea, a mai reţinut prima instanţă, citând din cuprinsul primului raport de raport de expertiză că, atât treptele, cât şi copertina, sunt alipite clădirii.

Înalta Curte, sub aspectul iminenţei distrugerii clădirii în ipoteza punerii în executare a sentinţei judecătoreşti, constată că la dosar nu s-a depus niciun plan original al casei, iar recurenţii-reclamanţi nu au cunoştinţă despre existenţa acestuia.

În C.F. nr. x/2007, construcţia adăugată nu este evidenţiată, termenul pe care s-a edificat adăugarea aparţine recurenţilor-reclamanţi E., din actele de predare-primire a imobilului din data de 26 septembrie 1980 nu rezultă existenţa intrării în pivniţă.

Prin urmare, concluziile raportului de expertiză întocmit de expert F. nu pot fi însuşite de instanţa de judecată, neexistând construcţia "pivniţă cu gârlici", pe planurile casei, adăugarea fiind realizată fără autorizaţie de construire de către intimata-pârâtă D.

Intimaţii-pârâţi, autorităţi publice, nu s-au preocupat să constate că la un imobil vechi de 100 de ani, amplasat într-o zonă istorică se execută fără autorizaţie adăugiri/completări, însă, în momentul în care se pune în executare o hotărâre judecătorească, apreciază fără niciun fel de dovadă că desfiinţarea acestora ar conduce la "mutilarea" imobilului.

Înalta Curte nu poate să îşi însuşească nici concluziile aceleiaşi experte prin care se afirma că desfiinţarea construcţiei înseamnă "distrugerea parţială a imobilului", deoarece acestea sunt simple afirmaţii, nedovedite.

Se mai reţine că, deşi dosarul a parcurs două cicluri procesuale, cele două expertize efectuate în dosar se contrazic, nereuşind să lămurească problema iminenţei distrugeri a imobilului, ca urmare a desfiinţării construcţiilor neautorizate.

În mod corect, recurenţii-reclamanţi au cerut ca expertul să răspundă la obiecţiunile formulate pentru a se afla modul în care imobilul ar putea să fie "alterat fizic", însă instanţa de fond a respins cererea care era, de altfel, îndreptăţită.

În calea de atac a recursului, existând deja două soluţii de casare cu trimitere spre soluţionare la aceeaşi instanţă, pe baza actelor aflate la dosar, urmează să se aprecieze că nu este îndeplinită condiţia punerii în pericol a imobilului prin dispoziţia instanţei de judecată de desfiinţare a copertinei şi corpului de intrare în pivniţă.

În concluzie, Înalta Curte reţine nelegalitatea procedurii de clasare a imobilului şi vătămarea drepturilor recurenţilor-reclamanţi, în sensul disp. art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 martie 2014, urmează a se aprecia că este lipsit de interes faţă de considerentele şi soluţia ce se va pronunţa în privinţa Sentinţei civile nr. 72/F-Cont din 24 aprilie 2019.

Faţă de acestea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, constatându-se întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., urmează să se dispună admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea actelor administrative atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării recursului.

Admite recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei nr. 72 din 22 aprilie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând: Admite acţiunea formulată de reclamanţi.

Anulează Ordinul nr. 2359 din 26 iunie 2007 şi Decizia nr. 1823/VT din 14 iunie 2010, emise de Ministerul Culturii şi Cultelor.

Respinge recursul, formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Încheierii din 4 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - LM