Judges' salary differentials: labor jurisdiction prevails over administrative exception when no prior administrative act or appeal is challenged

Şedinţa din camera de consiliu de la 5 decembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.12.2108, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., judecători în cadrul Judecătoriei Huşi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării,

- reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine magistraţilor, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.U.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON + 4% + 4,5% + 10%;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrării acţiunii până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 01.12.2015 şi după 01.12.2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, prin care s a abrogat Legea cadru 284/2010).

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 144 din 13 martie 2019, Tribunalul Neamţ a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 8 alin. (2) şi ale art. 7 alin. (1) şi (2) din Cap. VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 544 din 7 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, de contencios administrativ şi fiscal - complet specializat în litigii de muncă.

A reţinut instanţa, în raport dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa materială de judecată doar atunci când personalul salarizat, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, a contestat în prealabil actul administrativ de stabilire a acelor drepturi salariale, adresându-se ulterior instanţei cu o acţiune îndreptată împotriva soluţiei date de Ministerul Justiţiei sau alt organ sesizat cu procedura contestaţiei.

Reclamanţii nu au contestat un act administrativ tipic (ordinul de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ asimilat, ci au pretins plata/acordarea unor sume de bani prin raportare la o altă valoare sectorială de referinţă.

Instanţa a reţinut, în raport cu calitatea reclamanţilor de judecători la Judecătoria Huşi şi cu cea a pârâtului Tribunalul Vaslui, şi dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (21) C. proc. civ.

Constatând ivit conflict negativ de competenţă, Curtea, în temeiul art. art. 134 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

3.1. Înalta Curte reţine că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Astfel, reclamanţii, judecători în cadrul Judecătoriei Huşi, nu au contestat vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre a organelor de conducere ale pârâţilor, dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competenţa prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Prin cererea introductivă de instanţă au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite.

Art. 7 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

3.2. Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menţionate şi care ar fi atras competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti nu este îndeplinită, deoarece reclamanţii nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 153/2017, ci solicită recunoaşterea unor diferenţe salariale rezultate din aplicarea unor valori de referinţă sectoriale diferite, la care apreciază că sunt îndreptăţiţi pentru munca prestată.

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 153/2017, ci se solicită expres plata unei diferenţe salariale, în sensul art. 170 -171 alin. (1) din Codul muncii.

Ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii procesuale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut expres această soluţie legislativă, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei (exempli gratia art. 109 din Legea nr. 188/1999, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.").

3.3. Or, în ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuţie urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Aceasta, întrucât, conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective, iar, conform art. 1 alin. (2) din acelaşi cod, prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii speciale derogatorii.

3.4. Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru că reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreo decizie de încadrare salarială pe care să o conteste şi nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâţilor pentru recunoaşterea drepturilor pretinse.

În aceste condiţii, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, ci vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă.

Astfel, competenţa materială de soluţionare a litigiului se stabileşte în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cărora cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, în cauză reţinându-se, în raport cu calitatea reclamanţilor, de judecători la Judecătoria Huşi, şi a pârâtului Tribunalul Vaslui, şi dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi alin. (21) C. proc. civ.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, de contencios administrativ şi fiscal, complet specializat în litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe A., B., C., D., E. şi F. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2019.