Administrative compensation claims subject to the 30-day statutory response deadline under Law No. 554/2004 despite absence of specific timeframe in bankruptcy regulations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 31.10.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului să emită o decizie prin care să soluţioneze cererea de despăgubire depusă la data de 26.05.2016.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 697 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluţioneze cererea de despăgubire depusă de reclamantă în data de 26.05.2016.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea, în tot, a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, arătând că, în realitate, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în speţă, aceeaşi situaţie existând şi în ceea ce priveşte refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, reglementat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ.

Recurentul-pârât arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor şi nici nu putea să fie prevăzut un astfel de termen, fapt pentru care în cauză trebuie aplicat un "termen rezonabil" de soluţionare, iar faţă de acesta, raportat la data depunerii cererii şi în funcţie de data de la care s-au putut face plăţi, nu este în întârziere în soluţionarea cererii.

Recurenta-pârâtă consideră şi că, datorită numărului mare de cereri, peste 60.000, numai în ceea ce priveşte B. SA nu se poate fixa un termen pentru soluţionarea acestora.

Astfel, soluţia este aplicarea termenului rezonabil care este menţionat în Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de miniştri al Consiliului Europei, cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, în cuprinsul Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se arată că orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Faţă de cele sus-arătate, recurentul-pârât consideră că termenul rezonabil în care trebuia soluţionată cererea reclamantei, nu a fost încălcat, având în vedere că s-au înregistrat cereri începând cu data de 29.08.2015, iar majoritatea celor din cele peste 60.000 înregistrate, au fost depuse până la sfârşitul primului trimestru al anului 2016.

Singurul criteriu ce poate fi avut în vedere este ordinea cronologică a cererilor, or a institui un termen pentru unii dintre petenţi, care au depus cereri ulterior, ar încălca dreptul celor care au sesizat anterior reclamantei şi reprezintă, în ultimă instanţă, o discriminare care nu îşi găseşte nicio raţiune de ordin moral sau legal.

Mai susţine recurentul-pârât că, în măsura în care judecătorul consideră că legea este neclară, este ţinut să îndepărteze această neclaritate, iar în cazul în care ajunge la concluzia că legea este lacunară sau că o normă legală este incompletă, este chemat să completeze norma pe calea dezvoltării judiciare a dreptului.

Constatarea lacunelor legislative porneşte de la o speţă în care apare o situaţie de fapt nereglementată în lege, dar căreia ar putea să i se aplice o normă asemănătoare, consacrată legislativ pentru situaţii similare.

Condiţia pentru a presupune că există o lacună legislativă este ca situaţia din realitate, cu privire la care trebuie să decidă judecătorul, să nu poată fi permisă de norma juridică relevantă, chiar dacă judecătorul depune toate diligenţele posibile pentru interpretarea acesteia.

Chiar dacă sunt întrunite condiţiile pentru a aprecia că legea nu cuprinde o normă aplicabilă situaţiei din realitate, asupra căreia trebuie luată o hotărâre, nu se poate spune că există o lacună legislativă .

Dovada că nu poate fi aplicat termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererii este reprezentată de disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care dau dreptul petenţilor de a introduce acţiunea într-un termen foarte mare, prevăzându-se astfel posibilitatea nesoluţionării sau a nesoluţionării integrale a cererilor, fie datorită numărului mare de cereri sau insuficienţei fondurilor, dar şi posibilitatea ca în acelaşi timp să se gestioneze petiţii pentru mai mulţi asiguratori faliţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

În speţă, Înalta Curte are de dezlegat problema incidenţei disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată (versiunea de la data formulării contestaţiei), în prezent, renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeaşi lege.

Conform prevederilor sus-menţionate, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Se constată că intimata-reclamantă A. a formulat cerere de despăgubire întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, cererea fiind adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, recurent-pârât în cauză.

Cererea a fost depusă urmare a falimentului asigurătorului B. SA, iar potrivit disp. art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Aşadar, legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu disp. art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen, astfel că, în mod corect, prima instanţă a aplicat termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susţinut că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport de numărul mare de cereri ce trebuie soluţionate şi că, prin urmare, cererile se soluţionează într-un termen rezonabil.

Înalta Curte arată că soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen faţă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 are semnificaţia incidenţei disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege şi nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorităţii publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Încărcătura sau slaba organizare a administraţiei nu sunt imputabile solicitanţilor, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată şi de a plăti, eventual, şi daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată aşadar de către intimata-reclamantă a cărei cerere, formulată în data de 26.05.2016, nu a fost soluţionată nici până astăzi, 05.12.2019, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Se mai reţine că jurisprudenţa ataşată cererii de recurs este singulară şi nu poate fi apreciată pozitiv, iar înscrisurile depuse în faza recursului nu susţin motivele de nelegalitate, întrucât recurentul-pârât nu a invocat nici la fond şi nici în recurs, faptul imposibilităţii soluţionării cererii pentru lipsa actelor doveditoare.

În plus, disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată (în prezent lit. h) nu au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece reglementează ipoteza refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 697 din 1 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - OB