Retrocession of religious property: lack of ownership standing where diocesan council held only administrative rights over state-guaranteed funds

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 24 octombrie 2016, reclamantele ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA şi A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI-COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA:

- să se dispună anularea în tot a Deciziei nr. 5940 din data de 17 august 2016. emisă de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 26 septembrie 2016,

- să se admită cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x din 30 ianuarie 2003 la COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România în sensul retrocedării în natură a imobilului revendicat, iar în cazul în care retrocedarea în natură nu este posibilă, prin acordarea de măsuri compensatorii.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Decizia nr. 5940 din data de 17 august 2016, pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI-COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI-COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarant recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A., invocând motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6. şi pct. 8. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice (fără ca pârâta sau instanţa, din oficiu, să o fi invocat) motivat de faptul că acesta ar fi formulat acţiune în contencios în numele şi pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia, aceasta fiind o argumentaţie apărută pentru prima oară în cuprinsul considerentelor sentinţei atacate.

Din cuprinsul întâmpinării, reiese că pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active motivat de lipsa calităţii Arhiepiscopiei de persoană îndreptăţită la retrocedare, în accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000, justificată de lipsa identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în cartea funciară şi persoana care a solicitat retrocedarea.

Pe de altă parte O.G. nr. 94/2000 nu specifică de către cine anume pot fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare, şi nici din textul de lege nu rezultă că doar titularul cererii poate formula contestaţie. Art. 3 alin. (7) din O.G. nr. 94/2000 prevede doar termenul şi instanţa la care se pot ataca deciziile. Art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 94/2000 prevede că, cererile de retrocedare se depun prin centrul de cult la Comisia Specială de Retrocedare.

În atare situaţie şi raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 entitatea juridică care a înaintat cererea de revendicare la o autoritate publică şi i-au fost vătămate drepturile ori interesele legitime printr-un act administrativ se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului şi recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. Având în vedere că Arhiepiscopia a înaintat cererea de revendicare la Comisia Specială de retrocedare soluţionată prin respingere, consideră că aceasta are calitatea procesuală activă de a ataca decizia Comisiei.

Referitor la motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au fost susţinute următoarele argumente:

Sentinţa instanţei de fond se bazează pe argumentul că recurenta A. nu este persoană îndreptăţită la retrocedare întrucât, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză.

Concluzia primei instanţe în sensul celor de mai sus, este greşită şi este contrazisă de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondurilor exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano- catolic fiind dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea. Atributul dispoziţiei nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esenţa dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că acte de dispoziţie să fi fost efectuate şi de către alte entităţi de drept privat/public şi, niciodată în cărţile funciare ale respectivelor imobile nu au fost înregistrate menţiuni în acest sens.

Prima instanţă dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de religiune, studii şi burse. Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicţia de înstrăinare şi grevare a lor în afara dispoziţiilor dreptului comun al Regatului României şi prescripţiilor dreptului canonic.

Cu privire la pretinsul drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, instanţa de fond retine ca relevantă dispoziţia art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 ce instituie un drept de control şi supraveghere al Statului asupra acestor bunuri.

Or, dreptul de supraveghere şi control nu echivalează cu un drept de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, daca Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct, şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă.

Concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării, fiind inutilă naţionalizarea bunurilor dacă imobilele constituiau proprietate de Stat.

Argumentele esenţiale pentru care a fost revendicat imobilul în cauză sunt următoarele:

- caracterul indubitabil de bun ecleziastic, al Bisericii universale Romano-Catolice până la data naţionalizării, al bunurilor imobile revendicate prin cererea de retrocedare, conform canonului 1257 din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice.

- fondurile pe care erau evidenţiate imobilele revendicate nu erau fundaţii cu personalitate juridică de sine stătătoare, erau fonduri de bunuri care au constituit un patrimoniu de afectaţiune sau scop, devenind o universalitate juridică aparţinând propriei destinaţii. În acest sens sunt şi prevederile art. V din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, intre Sf. Scaun şi Guvernul Român.

- existenţa patrimoniului nu era legat de apartenenţa lui la o persoană, ci a aparţinut scopului pentru care a fost constituit. Potrivit acestei teorii, ideea că numai persoana (persoanele juridice) poate avea patrimoniu nu este riguros exactă, deoarece patrimoniul există ori de câte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop.

Aceasta înseamnă că una şi aceeaşi persoană - în situaţia concretă a B. şi a Bisericii Romano-Catolică - cultul religios catolic poate avea mai multe patrimonii speciale.

- Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, intre Sf. Scaun şi Guvernul Român, publicat în anul 1932 a stabilit că toate bunurile aparţinând B., să fie redenumite "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia" iar bunurile lui sunt bunuri ecleziastice, supuse regimului juridic din dreptul canonic şi rămân în proprietatea fondurilor.

- Legea pentru regimul cultelor din 1928, a statuat că administrarea patrimoniilor şi fundaţiunilor cultelor se fac de organele lor competente, sub supravegherea autorităţilor bisericeşti superioare, conform dreptului canonic.

- Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase a consacrat libertatea de organizare şi funcţionare a cultelor, după norme proprii, canoane şi tradiţii, având dreptul de a organiza aşezăminte şi asociaţiuni. (Art. 6 şi 7).

Recunoaşterea acestor asociaţiuni înfiinţate în scopuri religioase, ca persoane juridice, urma să aibă loc prin încuviinţarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor (art. 18). O astfel de recunoaştere oficială s-a produs în privinţa B. în administrarea cărora se aflau fondurile de religiune, studii şi burse, prin Decretul nr. 83/1951, prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a acestei instituţii din cadrul Bisericii Romano-Catolice.

- autonomia faţă de Statul Român a cultelor religioase, ca şi organizare potrivit statutelor proprii, este consacrată şi în art. 29 din actuala Constituţie, ceea ce duce la concluzia că reglementările cuprinse în Codul dreptului canonic, în privinţa regimului juridic al bunurilor ecleziastice, ca şi a posibilităţii acordate unor grupuri de bunuri de a se constitui în persoane juridice, îşi produc pe deplin efectele şi trebuie recunoscute ca fiind norme ce guvernează organizarea şi funcţionarea Bisericii Romano-Catolice.

- naţionalizarea bunurilor imobiliare de la Fondul de Religiune Studii şi Burse Administrat de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia de către Statul Român s-a făcut în mod abuziv fără temei legal, fără titlu valabil, conform înscrierii din C.F. x Iernut poziţia B+7+8+9 titularul dreptului de proprietate este şi în prezent Fondul de Religiune, Studii şi Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano-Catolice din 1917 în vigoare la data naţionalizării, respectiv canoanele 100, 1499 şi 1501. Coroborate prevederile canoanelor mai sus citate, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericeşti, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericeşti supraordonate, respectând, dacă este cazul voinţa fondatorilor şi donatorilor. În atare situaţie se subînţelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinaţiei, îi revine persoanei juridice subordonate.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano-Catolice din 1917 în vigoare la data naţionalizării, respectiv canoanele 1255, 1256, 1257 şi 1258.

- Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, pentru a se conforma cerinţelor legale, a reînfiinţat B. în anul 2005 sub forma unei fundaţii, în baza O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile. Actul constitutiv şi B. prevede că fundaţia este continuatorul B. istoric, al Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, în mod implicit şi a fondurilor care au aparţinut de acesta, iar activitatea fundaţiei are un caracter religios cu scopul principal de a sprijini învăţământul confesional.

- jurisprudenţa prin care s-a recunoscut calitatea de succesor, implicit dreptul de revendicare a subscriselor reclamante asupra bunurilor care au constituit proprietatea fondurilor: Sentinţa civilă nr. 4279/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunţată în Dosarul nr. x/2007, definitivă şi irevocabilă; Sentinţa civilă nr. 548/2015 a Judecătoriei Luduş pronunţată în Dosarul nr. x/2009, definitivă şi irevocabilă; Hotărârea CEDO din 25 septembrie 2012 pronunţat în Dosarul nr. x/2003 privind cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României, (la punctul 86 din Hotărârea CEDO Curtea reţine că O.U.G. nr. 13/1998, în vigoare în prezent, se înscrie în şirul obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun prin tratatele internaţionale, respectiv prin acordul încheiat între Sfântul Scaun şi Guvernul României în anii 1927 şi 1940).

1.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurentele - reclamante a formulat întâmpinare intimata - pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE, solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei recurate, pentru următoarele considerente:

I. Recurentele îşi întemeiază formal cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă dezvoltarea motivelor de recurs nu se încadrează în ipotezele legale.

În acest context, recurentele-reclamante doresc să determine, pe baza unor argumente/critici de ordin general, rejudecarea cauzei sub toate aspectele (în sensul prevederilor art. 3041 în vechiul C. proc. civ.).

Se încearcă astfel, în mod nepermis, transformarea recursului dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă. Această situaţie nu este posibilă, recursul vizând exclusiv un control de legalitate al sentinţei pronunţate, modul în care instanţa de fond apreciază materialul probator administrat în cauză nu poate fi considerat o lipsă de motivare, respectiv o încălcare a normelor de drept material aplicabile în speţă.

II. Pe fond, recursul este neîntemeiat pentru următoarele argumente:

Cererea de retrocedare nu a fost formulată în nume propriu, ci în numele Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, astfel că reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia nu justifică calitate procesual activă, A. fiind înfiinţată ulterior formulării Cererii de retrocedare nr. x din 30 ianuarie 2003; această reclamantă nu a formulat, nici în nume propriu, nici în numele altei persoane cererea de retrocedare soluţionată prin Decizia nr. 5941 din 17 august 2016, contestată în speţă.

Fondul de Studii era o instituţie publică ce a fost dată doar în administrarea organelor bisericeşti, iar Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia nu este succesoarea în drepturi a Fondului, ci doar a administrat la un moment dat bunurile acestuia; astfel că, Fondul de Studii nu este proprietatea bisericii, ci a fost o creaţie de stat, cu caracter public, de interes general, reglementată ca fundaţie prin Legea nr. 21/1924 şi a fost dizolvat de drept prin adoptarea Decretului nr. 176/1948.

În combaterea susţinerilor din cererea de recurs, susţine că cererea de retrocedare nr. x din 30 ianuarie 2003 a fost depusă de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia (denumită în continuare Arhiepiscopia) pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia (denumit în continuare Consiliul Arhidiecezei); calitatea de solicitant (titular) în cadrul procedurii administrative instituite de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine Consiliului Arhidiecezei, iar nu persoanei juridice prin intermediul căreia a fost depusă cererea de retrocedare, respectiv Arhiepiscopiei.

Nici Consiliul Arhidiecezei, nici Arhiepiscopia şi nici A. nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci "Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia", astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localităţii Baciu, judeţul Cluj.

Pe de altă parte, A. (denumită în continuare Fundaţia) reprezintă o persoană juridică română de drept privat, înfiinţată în temeiul O.G. nr. 26/2000 şi nu are caracter de cult religios în accepţiunea O.U.G. NR. 94/2000 şi nu este persoană îndreptăţită la restituire, indiferent de fondatorii acesteia, de obiectul său de activitate sau de persoana juridică pe care o succede.

Fundaţia, chiar în calitate de succesoare în drepturi a Consiliului Arhidiecezei, nu poate dobândi un drept de proprietate care nu s-a aflat în patrimoniul antecesorului său, deoarece "nemo dat quod non habet", în acest sens fiind şi prevederile Concordatului dintre Regatul României, pe de o parte, şi Sfântul Scaun, de cealaltă parte, ratificat ulterior prin Legea din 12 iunie 1929 (act denunţat prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948) şi ale Acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun şi Guvernul Român.

Dincolo de orice argumentaţie ce ţine de structura internă a unui cult religios, consideră că nu se poate trece peste distincţia esenţială, din punct de vedere juridic, dintre titularul dreptului de proprietate asupra unui bun (în speţă, Fondul de Studii) şi posesorul dreptului de administrare asupra acelui bun (în speţă, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia), mai ales atunci când această realitate juridică este consfinţită prin prevederile unui acord internaţional şi, în egală măsură, prin înscrierile din cartea funciară în care este menţionat bunul imobil solicitat.

S-a susţinut că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa atât din perioada interbelică, cât şi cea ulterioară (Sentinţa Tribunalului Cluj în Dosarul nr. x/1932; Decizia nr. 809/A/24.11.2006 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. x/2006; Decizia nr. 1765/R/03.07.2006 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2006, etc.).

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia şi a A., invocată de pârât prin întâmpinare.

Astfel, cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x din 30 ianuarie 2003 la Secretariatul Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a fost înaintată comisiei de către Arhiepiscopia Romano-Catolică prin Arhiepiscop, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.

În raport de art. 3 alin. (7) din O.G. nr. 94/2000 instanţa a constatat că, beneficiul de a formula contestaţie împotriva Deciziei nr. 5940 din 17 august 2016 emisă de pârâtă, aparţine Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia întrucât acesta este titularul cererii de retrocedare înregistrată sub nr. x din 30 ianuarie 2003 la Secretariatul Comisiei Speciale de Retrocedare şi acestuia i s-a făcut comunicarea deciziei iar contestaţia a fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia în nume propriu, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de această parte, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., instanţa a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1515 din 1 august 2001 pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat că, persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia este identică cu persoana juridică având denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care s-a înfiinţat prin Acordul încheiat la 30 mai 1932 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 prin transformarea instituţiunii cunoscute sub numele de B., ca fiind una şi aceeaşi persoană juridică căreia îi revin atribuţiile, drepturile şi obligaţiile în virtutea continuităţii de drept.

Din B. rezultă că această fundaţie este succesorul în drept în baza Sentinţei civile nr. 1515 din 1 august 2001 a Judecătoriei din Miercurea-Ciuc, Jud. Harghita al instituţiei care purta numele de "B.", adică B. - cu fonduri recunoscute prin art. V din acordul încheiat la 30 mai 1932 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, care şi-a încetat activitatea în anul 1948. Apoi şi-a schimbat numele în "C.." aprobat prin Decretul nr. 83 din 31 martie 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. prin care s-a aprobat Regulamentul de funcţionare a B., înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951, în fine în "B.".

Prin Încheierea civilă nr. 5348/CC/2005 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2005, a fost încuviinţată dobândirea personalităţii juridice, în condiţiile Legii nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, având printre scopurile stabilite administrarea şi întreţinerea imobilelor care aparţin B. sub tutela Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia respectiv demersuri administrative şi juridice pentru retrocedarea bunurilor imobiliare şi mobiliare.

Aşadar, reclamanta A. are calitatea procesuală activă de a formula contestaţie împotriva Deciziei nr. 5940 din 17 august 2016 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, întrucât este succesorul în drepturi al destinatarului direct şi individualizat al actului administrativ, respectiv al Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, care a formulat cererea de retrocedare a imobilului în prezenta cauză.

Calitatea de proprietar a bunului solicitat prin cererea de retrocedare constituie un aspect ce ţine de fondul cauzei, neprezentând relevanţă sub aspectul calităţii procesuale. Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa apreciază că este suficient ca destinatarul actului administrativ să se considere vătămat prin acesta pentru a dobândi calitate procesuală active, astfel că excepţia invocată de pârât prin întâmpinare cu privire la această reclamantă a fost respinsă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 5940 din 17 august 2016 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România s-a respins Cererea de retrocedare nr. x din 30 ianuarie 2003 depusă de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia în ceea ce priveşte imobilul situat în localitatea Iernut, jud. Mureş, compus din teren şi casă demolată în suprafaţă de 569 mp, înscris în CF nr. x a localităţii Iernut, judeţul Mureş nr. top. x.

În considerentele actului administrativ contestat, pârâta a reţinut că imobilul respectiv nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia. Astfel, potrivit CF nr. x a localităţii Iernut, judeţul Mureş, proprietari ai imobilului au fost Fondul de Religiune Fondul de studii administrat şi Fondul de burse administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, iar solicitantul Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia nu a avut drept de proprietate asupra bunurilor Fondurilor, ci doar un drept de administrare asupra acestora.

Pentru a ajunge la concluzia că, Ordinariul (Episcopul) Catolic de Rit Latin respectiv Consiliul Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, a avut doar un drept de administrare asupra imobilului în litigiu - element component al unui patrimoniu complex alcătuit din mai multe bunuri afectate unei destinaţii speciale trebuie aprofundată problema de drept din perspective variate şi interdependente, pe baza unor documente şi studii istorice aflate la dosar.

Rezultă cu evidenţă din extrasul de C.F. nr. x Iernut că proprietar tabular al imobilului revendicat a fost Fondul de religionare, studii şi burse administrat de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia. Aşadar, trebuie pornit de la premisa că însăşi înscrierea din C.F. demonstrează existenţa dreptului de proprietate în beneficiul unei alte persoane juridice decât reclamanta, iar chestiunea ce se impune a fi rezolvată este cea a identităţii dintre persoanele juridice implicate, dacă este cazul, respectiv a preluării şi contopirii patrimoniilor lor în urma dizolvării pe cale legală, într-un cuvânt, a continuităţii în drepturi între cele două persoane juridice vizate.

Instanţa a reţinut că, reclamanta A. fiind continuatorul în drept al Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia nu poate avea mai multe drepturi decât cel pe care îl succede. Astfel că, se impune ca reclamanta să facă dovada că este continuatorul fostului proprietar al imobilului revendicat potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, trebuie observat că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1564 din 30 septembrie 1924 pronunţată în Dosarul nr. x a stabilit cu putere de lucru judecat că, Statul Romano-Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune. Considerând că asupra tuturor fundaţiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecţiune, spre a controla că fundaţiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înfiinţate. Considerând că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecţiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul român. Considerând că atunci când Satul Român în baza dreptului său de supremă inspecţiune, a scos din administraţia orfelinatului pe B. şi administraţia a încredinţat altor organe susţinând însă realizarea scopului fundaţiunei nu a comis conturbare de posesiune pentru că B. nu a avut posesiune ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei.

Aşadar, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare asupra bunurilor care s-au aflat sub administrarea B. şi nu un drept de proprietate asupra bunurilor iar dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost şi a rămas garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la V alin. (2) din Acord.

De asemenea, Concordatul încheiat la data de 10 mai 1927 între România şi Sfântul Scaun, a fost ratificat prin Legea nr. 79/1929, Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordat, din 30 mai 1932, a fost ratificat prin Legea nr. 162/1940, Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 referitor la denunţarea Concordatului, a fost emis Decretul nr. 177 din 4 august1948 pentru regimul general al cultelor religioase, Decretul nr. 83/1951 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.., iar prin Sentinţa civilă nr. 1515 din 1 august 2001 a Judecătoriei Miercurea-Ciuc, s-a constatat că persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia este identică cu persoana juridică cu denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, prin transformarea instituţiunii B., în virtutea continuităţii de drept.

Reprezentativitatea B. Romano-Catolic, ca organism recunoscut al cultului catolic, este mai puţin relevantă în speţă, căci nu acesta a fost proprietarul de la care imobilul a trecut la stat, ci Fondul de religionare, studii şi burse, bunul aflându-se doar în administrarea ordinariului.

Nu se poate susţine contrariul, deoarece însuşi Acordul asupra Concordatului, de care s-a prevalat reclamanta, statuează, în art. V, reglementând drepturile patrimoniale ale B., că dreptul de proprietate "este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune", în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de religiune, studii şi burse. Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicţia de înstrăinare şi grevare a lor în afara dispoziţiilor dreptului comun al Regatului României şi prescripţiilor dreptului canonic (art. V, alin. ultim).

Lăsând la o parte dezbaterea pe marginea personalităţii juridice a B., trebuie urmărită natura juridică a Fondului de religiune, studii şi burse, de la înfiinţare şi până la încetarea lui, pentru a determina cine este persoana îndreptăţită a revendica proprietatea imobilului.

Argumentându-şi cererea, reclamanta a arătat că regimul juridic al fondului în litigiu este guvernat de regulile dreptului bisericesc, Can. 1254 - 1258 din Codul dreptului canonic, arătând că, Biserica Romano-Catolică, ca persoană juridică, avea posibilitatea de a crea aceste fonduri eclesiastice, afectate unui anumit scop şi că ele aparţin tot cultului religios catolic. Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia este reprezentantul de drept al acestui fond, aşa cum precizează art. V din Acord.

Dreptul cultului de a avea propriile fondaţiuni a fost consacrat, de altfel, şi prin art. 12 din Legea nr. 54/1928, Legea pentru regimul general al cultelor, care face distincţie evidentă între patrimoniile şi fondaţiunile cultelor, stabilind că acestea din urmă "vor fi administrate potrivit actelor de fundaţiune ori dispoziţiilor testamentare şi nu vor putea fi folosite decât în scopurile speciale pentru care sunt destinate". Este vorba, desigur, despre fundaţiile create şi organizate în interiorul bisericii, subordonate unei persoane juridice superioare.

Instanţa reţine că, reclamanta nu a dovedit că este continuatoarea Fondului de religionare, studii şi burse, prin transferul unor drepturi patrimoniale şi a proprietăţii imobilului în litigiu, pentru a putea uza de prezenta acţiune iar "B.", adică B. nu avea un drept de proprietate asupra bunului revendicat prin cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x din 30 ianuarie 2003 la Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România.

Nu există contradicţie faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (22) şi 23 din O.U.G. nr. 94/2000, introduse prin Titlul II din Legea nr. 247/2005, care arată că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă, iar persoana individualizată este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar. Prezumţia calităţii de proprietar a celui nominalizat în act poate fi răsturnată prin proba contrară, astfel cum este cazul în speţă.

Deţinerea cu titlu de proprietar de către organizaţia cultului catolic, în ceea ce priveşte imobilul revendicat, este combătută chiar de înscrierea în C.F. nr. x Iernut, care certifică doar un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin, proprietarul notat în foaia A fiind Fondul de Fondul de religionare, studii şi burse.

Analiza motivelor de casare

În ceea ce priveşte motivul invocat de recurente - pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în condiţiile în care instanţa de fond a pus în discuţia părţilor, la termenul din data de 3 februarie 2017 excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâtă prin încheiere, după ce anterior acordase un termen reclamanţilor în vederea pregătirii apărării, la termenul din 11 ianuarie 2017 .

După cum rezultă din copia depusă la dosar, cererea de retrocedare a imobilului în cauză, a fost formulată de Consiliul Arhidiecezei (Arhiepiscopiei, n.n.) Romano-Catolice de Alba Iulia, astfel că, în raport de această stare de fapt, instanţa de judecată a stabilit, obligată, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - relative la rolul judecătorului în aflarea adevărului - căruia dintre cei doi reclamanţi îi aparţine legitimitatea procesuală activă, în continuarea demersului procesual iniţiat, respectiv B., în raport de Sentinţa civilă nr. 1515 din 1 august 2001 pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc în Dosarul nr. x/2001 şi respectiv, de Încheierea civilă nr. 5348/CC/2005 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2005.

Aşa fiind, este lesne de observat că legitimitatea procesuală activă şi, deci, beneficiul de a sesiza instanţa aparţine titularului cererii de retrocedare, Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice, respectiv continuatorului personalităţii juridice a acestuia, B., şi nicidecum Arhidiecezei Romano-Catolice care nu a formulat, în nume propriu cerere de retrocedare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat, întrucât în dezvoltarea motivelor de recurs nu au fost indicate argumente în susţinerea acestuia, sentinţa atacată cuprinzând suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum şi exprimarea neechivocă a soluţiei primei instanţe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "… motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15 februarie 2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19 aprilie 1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15 februarie 2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19 aprilie 1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în actul de sesizare.

Şi, în fine, referitor la ultimul motiv de recurs - pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. - Înalta Curte apreciază că, anterior analizei criticilor recurenţilor de recurs, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluţiei situaţiei B. din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat:

I. B.

1. B. înainte de 1867

1.1 Originea B. datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540 - 1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (naţiuni şi status-uri); respectiv trei naţiuni şi patru statusuri, respectiv: naţiunea ungară, naţiunea secuiască şi cea săsească, pe de o parte; şi confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană şi catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 şi 1573), pe de altă parte.

Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană şi unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situaţie defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile şi averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reşedinţă princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicţia asupra saşilor şi, în aceste condiţii, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului Bornemissza, Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, din motive politice (pentru a revendica apartenenţa Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor), Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceştia nu obţineau consacrare şi nici recunoaşterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice.

Aceşti puţini catolici s-au întrunit într-o organizaţie bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum în Transsilvania. Această organizaţie a participat pentru prima oară ca instituţie de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de B.. Acest organism a asigurat supravieţuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obţinând un statut de organizare clar abia după 1868.

Revenind la noţiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toţi membrii dietei de aceeaşi confesiune şi, implicit, în considerarea calităţii de religie receptă, avea dreptul de a-şi reprezenta interesele în Dietă. Acest fapt a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecinţe atât în plan religios cât şi în plan politic: a. întrucât B. era universalitatea unei categorii de cetăţeni (în speţă, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau şi laici catolici aceştia participau la luarea deciziilor referitoare şi la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, aşadar, o situaţie legală dar nu şi canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administraţia sa.

1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către Carol al VI-lea a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714.

În urma Dietelor din anii 1744 şi 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existenţa acestei comisii în 1767, dându-i în administrare aşa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini şi 1 crăiţar), apoi, un an mai târziu, şi Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 şi Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietăţile ordinului iezuit din Ardeal). Obligaţiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea şcolilor catolice, a orfelinatului din Sibiu şi a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniaţiei; 3) susţinerea aşa-numitei "proporţii geometrice în sânul naţiunii săseşti".

Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desfiinţate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuţiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie.

2. B. în perioada 1867-1918

Revenind la situaţia B., este important de precizat că urmare a adunării generale din 1873 a avut loc o reorganizare a acestuia, în baza unui nou regulament pentru constituirea şi funcţionarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici şi 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor şi a afacerilor aparţinătoare Comisiei Catolice.

O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al B., din 1915, aduce noi precizări în ceea ce priveşte dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijeşte, guvernează şi administrează … fondurile sale şi fundaţiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană şi cu menţinerea intactă a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale Majestăţii Sale".

3. B. în perioada 1918 - 1948

Punctual, în ceea ce priveşte situaţia juridică a B., se impun următoarele precizări:

Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfinţite în considerarea calităţii de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conţinut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice.

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a recunoaşte personalitatea juridică a B., în baza recunoaşterii anterioare de către statul ungar, precum şi a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor şi Artelor din România, fiind făcută referire şi la Decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute (comunităţile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-şi pune în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiunile legii de faţă, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare şi confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniştri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispoziţiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeaşi procedură".

De o importanţă majoră este ratificarea în anul 1929 a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizaţiile cultelor istorice), recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Cu aplicare la situaţia B., sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "… celelalte organizaţii canonic şi legal constituite, sunt persoane juridice …" astfel că în ceea ce priveşte cerinţa legalităţii aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a B. fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuţie cea a canonicităţii, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României.

Prin acest Acord, B. se transformă în Consiliu al Eparhiei Catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este şi rămâne garantat. Mitropolitului catolic de la Bucureşti i se conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor; acelaşi drept îl are şi Statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M. Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum şi acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat, se denunţă pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeaşi dată încetează aplicaţiunea concordatului, acordurilor şi convenţiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum şi legile de ratificare a convenţiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

B. şi-a încetat activitatea în anul 1948, apoi şi-a schimbat numele în "B. al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcţionare al B., înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; şi, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba-Iulia, potrivit Sentinţei civile nr. 1515/2001, pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat şi "B." sau B..

Referitor la Acordul de la Roma s-a susţinut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplineşte condiţiile de formă necesare pentru a avea valabilitate şi forţă obligatorie (prin neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 88 din Constituţia din 1923 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor).

Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, cel puţin din două motive:

Acordul de la Roma, a fost publicat în D. şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932 şi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun.

Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă denunţarea şi, ulterior abrogarea tratatelor la care România este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din România, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.

Consecinţele patrimoniale ale Concordatului şi ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status.

1. Prin Diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif.

2. În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor.

3. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti.

4. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii, şi fondul de burse - administrate de Comisia literară; precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

5. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773 - 1848, deşi dreptul de administrare al B. a rămas în vigoare; astfel că, în aceste condiţii, prin hotărârile B. din august 1848 se încearcă fără succes (din cauza revoluţiei) reorganizarea şi preluarea bunurilor.

6. Însă doar în anul 1866, suveranul prin Adresa nr. x din 19 august 1867 a Ministerului Cultelor a hotărât: a) desfiinţarea Comisiei literare; b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" B. reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui.

7. În anul 1868, urmare a corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean, fondul de studii romano-catolic ardelean urmează a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţionează în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a B.

Deşi s-a susţinut că în 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei şi înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtăşită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al B. prin prerogativele regale ale patronatului suprem; şi, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "B. - păstrându-i-se drepturile şi organizaţia actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizaţia autonomă regnicolară".

8. Urmare a reorganizării B. şi alegerea la 1873 a unui Consiliu Dirigent alcătuit din 24 membri, în vederea preluării de la Comisiunea Catolică a conducerii şi administrării întregii averi fundaţionale sau de altă natură, Ministerul Culturii, prin adresa nr. x/1873 a luat act de această alegere a Consiliului şi a încuviinţat preluarea atribuţiilor Comisiei Catolice desfiinţate.

9. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu B. că fondurile sunt persoane juridice distincte, că dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

10. Şi, în fine, prin regulamentul din 1915 B. catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi, 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui, fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea B..

11. După unirea Ardealului cu România, în 1918, şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către B. catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare, cu atât mai mult cu cât prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279 din 19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.

De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie şi Fondul General Catolic de Instrucţie, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce priveşte starea patrimonială.

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de acestea, după expropriere şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, şi implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

12. Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, B. se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea B., urmând a fi administrate şi reprezentate de E. (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia şi administrarea B. având caracter eclesiastic (art. V alin. (1).

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1); iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:

"Administrat de E.".

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparţinând fondului au fost făcute o serie de acte de dispoziţie, în numele fondului (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entităţi aparţinând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor; în condiţiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea B.), este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 1564/30 septembrie 1924 pronunţată în dosarul nr. x - la care a făcut referire instanţa de fond, respective că a stabilit cu putere de lucru judecat că, "Statul Romano-Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune …" şi "… că B. nu a avut posesiune ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparţinând fondurilor atrage incidenţa normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român şi nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurentă.

Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de E." astfel că nu se poate susţine, cu suficient termei, existenţa unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor se vor face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) şi (5) din Acord.

Aşa fiind, înscrierile de carte funciară la care face referire recurenta sunt nerelevante în cauză, întrucât acestea datează dintr-o perioadă anterioară Acordului de la Roma, care interpretând prevederile art. X din Concordat a clarificat situaţia juridică a B., acesta devenind, potrivit art. 1 alin. (1) din Acord, un organ al Diecezei (episcopiei, n.n.) ale cărui decizii sunt supuse aprobării Ordinariului.

În aceste condiţii, proprietatea cultului romano-catolic, mai exact a Diecezei romano-catolice de rit latin de Alba-Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către papa F., n.n.), asupra bunurilor aparţinând fondurilor nu poate fi susţinută, în raport de argumentele precedente; şi, cu atât mai puţin acestea ar putea fi revendicate de un simplu organ al Diecezei - B., sau continuatorul personalităţii sale juridice.

Şi, nu în ultimul rând, deşi recurenta apreciază că exproprierea de către Statului Român a unora dintre bunurile aparţinând fondului de studii echivalează cu lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondului, Curtea precizează că nici argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condiţiile, în care după precizările acesteia, această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Curtea a făcut deja precizări anterioare.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ca urmare a despăgubirilor acordate foştilor proprietari, între care şi Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de către recurenţi, sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. împotriva Sentinţei nr. 19 din 24 februarie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2019.

GGC - LM