Retrocession of State-Owned Public Funds Administered by Religious Bodies: Distinction Between Church Property and State Ownership Under the 1932 Concordat Agreement

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2016, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. au formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în totalitate a Deciziei 5805 din 7 iulie 2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, şi să se admită cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x din 30 ianuarie 2003 la această comisie.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 130/2017 pronunţata la data de 30 martie 2017 de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2016 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea formulată de ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA, şi A., în contradictoriu cu pârâta GUVERNUL ROMÂNIEI - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România; fiind admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de Municipiul Cluj-Napoca prin Primar.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarant recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, următoarele:

1. În mod greşit prima instanţa a reţinut greşit lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, reţinând doar un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, cu încălcându-se dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Concluzia primei instanţe în sensul celor de mai sus, este contrazisă de probaţiunea administrată din care rezultă că toate actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano-catolic (Consiliul de Administraţie a Statusului Romano-Catolic Ardelean/Ordinariul Romano-Catolic) este dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea.

2. Prima instanţa dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 în sensul că dreptul de dispoziţie ar fi fost un atribut al dreptului de administrare conferit Statusului Romano-Catolic Transilvan; Interpretarea corectă a acestui articol, se face în sensul că exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunurilor ce compun Fondurile se face conform dreptului comun şi normelor de drept canonic, impunerea acestei din urma condiţii fiind o dovadă în plus că aceste bunuri se aflau în proprietatea cultului romano-catolic.

3. Faptul că Ordinariatul Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziţie asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Burse Romano-Catolic, încă de la înfiinţarea acestuia (acesta din urma nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie şi organe proprii de conducere) rezultă din înscrisurile comunicate depuse la dosar (cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia, cererea nr. x din 14 iulie 1898 înaintată Tribunalului Regal Cluj de către Consiliul de Administraţie al Statusului Catolic Ardelean).

4. În aceste condiţii, greşit a reţinut instanţa de fond că dreptul de proprietate asupra acestor imobile ar fi aparţinut Statului, încă de la înfiinţarea primelor cărţi funciare, şi până la momentul naţionalizării acestuia; şi, mai mult, nicio menţiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea vreunor entităţi ale Statului român, altele decât cele făcând parte din Cultul romano-catolic.

5. În încercarea de a argumenta un pretins drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, prima instanţa face trimitere - în mod greşit - la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, motivând că "dreptul de administrare" al cărui titular a fost Consiliul Arhidiecezei, ar fi fost, în realitate, un "drept de administrare" în accepţiunea acestei legi, adică drept constituit de către Stat în favoarea unei autorităţi/instituţii publice.

Argumentul este greşit, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/1998 nu erau incidente la vremea la care dreptul de proprietate asupra bunurilor ce constituiau Fondul a fost înscris în Cartea Funciară şi nu există nicio dovadă că bunurile ce constituiau Fondul au fost proprietate publică ci, dimpotrivă au fost bunuri în proprietatea cultului romano-catolic; şi mai mult, nu s-a probat că Statul ar fi instituit acel "drept de administrare" în favoarea cultului romano-catolic.

6. Nu în ultimul rând, concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării, fiind inutilă necesitatea de a naţionaliza bunuri imobile care îi aparţineau.

7. Suplimentar având în vedere înscrisurile ce au fost obţinute după soluţionarea prezentului dosar, sunt indicate alte acte de dispoziţie cu privire la bunuri imobile (altul decât ce face obiect al prezentului dosar) ce compuneau Fondul de Burse, efectuate (exclusiv) de către entităţi din cadrul Cultului Romano-Catolic (anexate cererii de recurs).

Pe de altă parte, în contextul reformei agrare din perioada respectivă, Statul Român a dispus exproprierea parţială a unor imobile aparţinând Fondul de studii ceea ce arată că acestea aparţineau Fondurilor confirmând lipsa oricăror drepturi (de proprietate/administrare/dispoziţie) ale Statului Român cu privire la aceste bunuri.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea, ca căii de atac promovate, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Recurenta îşi întemeiază formal cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă motivele de recurs nu se încadrează în ipotezele legale recurenta-reclamantă dorind să determine, pe baza unor argumente/critici de ordin general rejudecarea cauzei sub toate aspectele încercând, în mod nepermis, transformarea recursului dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă.

Analizând cauza sub toate aspectele, instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţinând următoarele aspecte esenţiale:

- potrivit art. V alin. (2) din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea în administrare bunurile unor fonduri, iar dreptul de proprietate, conform art. V alin. (2) din Acord, s-a stabilit că este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective;

- prin Sentinţa 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile care constituie această fundaţie sunt bunuri publice ale statului pe care Principii Transilvaniei, în considerarea interesului general al statului, le-au conferit caracter ecleziastic, dar acest lucru nu poate fi considerat ca o transmitere a proprietăţii din proprietatea publică în proprietatea reclamanţilor, deoarece dreptul de administrare nu poate constitui baza juridică a uzucapiunii, iar bunurile proprietate publică sunt, conform Constituţiei, inalienabile, imprescriptibile, insesizabile;

- înscrierea în cartea funciară, deşi are efect constitutiv de proprietate, nu dovedeşte dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhidiecezei sau al persoanei juridice de drept privat înfiinţate după depunerea cererii de retrocedare în baza O.U.G. sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania asupra imobilelor solicitate;

- înfiinţarea unor noi persoane juridice cu denumirea unor persoane juridice istorice desfiinţate nu semnifică faptul că reclamantele au calitatea de continuatoare în drepturi ale proprietarilor tabulari, iar Codul Canonic Romano-Catolic nu poate, prin sintagmele canonice, să declare un bun public drept proprietate a unui cult;

- Fondul de Burse a constituit un fond public aflat în proprietatea Statului român, iar actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000;

- chiar şi în privinţa dreptului de administrare, în conformitate cu legislaţia în vigoare, Statul Român este îndreptăţit să acorde sau nu administrarea bunurilor aflate în proprietate publică în conformitate cu Legea nr. 213/1998;

- din moment ce nu s-a dovedit înfiinţarea unor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia (în prezent Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia, n. red.), direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că fondurile respective (enumerate la art. V, alin. (2) din Acord, n.red.) au fost înfiinţate de stat, astfel că preluarea acestor fonduri din administrarea Episcopiei Romano-Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă şi nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat.

Nici Consiliul Arhidiecezei şi nici Arhiepiscopia, nici A. nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci "Fondul de Burse administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia", astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, judeţul Cluj.

La data de 10 mai 1927 a fost semnat Concordatul între Regatul României pe de o parte şi Sfântul Scaun de cealaltă parte, ratificat ulterior prin Legea din 12 iunie 1929 (act denunţat prin Decretul nr. 151/17 iulie 1948). În articolul IX din Concordat au fost enumerate instituţiile catolice cu personalitate în România, Statusul nefiind enumerat expres (la sfârşitul enumerării se specifică "şi alte organizaţii canonic şi legal constituite").

La data de 30 mai 1932 a fost semnat la Vatican un "Acord privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun şi Guvernul Român", astfel că asupra bunurilor aflate în posesia şi în administrarea Statusului Romano-Catolic Transylvaniensis Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia avea doar un drept de administrare, iar nu un drept de proprietate asupra bunurilor.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost şi a rămas garantat în favoarea fondurilor prevăzute expres la art. V alin. (2) din Acord., dispunându-se şi rectificarea inscripţiilor din cărţile funciare în acest sens, cu privire la proprietarii bunurilor.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâtă s-a reţinut că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat cererea de retrocedare pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia şi că acest Consiliu al Diecezei Catolice de Rit de Alba Iulia actualmente este Arhidieceză ca urmare a ridicării în grad a Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia la nivel de Arhiepiscopie în anul 1991; iar A. a fost înfiinţată prin încheierea civilă nr. 5348 din 25.11.2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Arhiepiscopia consideră că această fundaţie este continuatoarea instituţiei care purta numele de Statusul Romano-Catolic din Transilvania.

Curtea a considerat că deşi Biserica Romano-Catolică a arătat că potrivit Acordului privind interpretarea art. 9 din Concordatul de la 10 mai 1927, instituţia Statusul Romano-Catolic din Transilvania s-a transformat în Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin din Alba Iulia a dorit reînfiinţarea a acestui Status ca o fundaţie, persoană juridică română pe care a considerat-o că urmează să administreze fondurile ce aparţin Consiliului Arhidiecezei.

Este, aşadar, la latitudinea Arhiepiscopiei de a înfiinţa persoane juridice private în conformitate cu dreptul intern şi Codul de drept canonic, prin aceasta urmărindu-se transmiterea calităţii de la Consiliul Arhidiecezei la Fundaţia Statusul Romano-Catolic pentru care Arhiepiscopia a formulat cerere de retrocedare.

În aceste condiţii, Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active deoarece decizia ce face obiectul acţiunii a fost emisă către Consiliul Arhidiecezei prin Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia.

Direcţia Patrimoniu Municipiului şi Evidenţa proprietăţii Cluj-Napoca a arătat că acest imobil este proprietatea publica a municipiului Cluj-Napoca poziţia 71 anexa 1 la H.G. nr. 969/2002 iar în prezent în imobil funcţionează Liceul Teoretic Bathori Istvan, clasele 0-7, având sediul în strada x nr. 2.

Reclamantele arată că imobilul a fost în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic creată de Biserica Romano-Catolică şi că potrivit art. 1257 din Codul canonic al Bisericii Romano-Catolice toate bunurile materiale ce aparţin Bisericii universale, Scaunului Apostolic şi altor persoane juridice publice în biserică sunt bunuri ecleziastice, astfel încât proprietatea se transmite în cazul încetării unei persoane juridice bisericeşti, către persoana juridică bisericească supraordonată.

Potrivit art. V alin. (2) din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, denunţat prin Decretul nr. 151/1948, Ordinariatul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia avea în administrare bunurile fondurilor între care se includeau şi fondul de burse dar dreptul de proprietate conform art. V alin. (2) din Acord, este stabilit că rămâne garantat în favoarea fondurilor respective.

Potrivit art. XIII din Concordat există distincţie de tratament juridic între fondurile care se bucură deja de personalitate juridică şi restul patrimoniului cultului religios respectiv.

Prin Sentinţa nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile care constituie această fundaţie sunt bunuri publice ale statului pe care Principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului le-au conferit caracter ecleziastic dar acest lucru nu poate fi considerat ca o transmitere a proprietăţii din proprietatea publică în proprietatea reclamanţilor deoarece dreptul de administrare nu poate constitui baza juridică a uzucapiunii, iar bunurile proprietate publică a statului sunt conform Constituţiei, inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Pe de altă parte, înscrierea în cartea funciară deşi are efect constitutiv de proprietate nu dovedeşte dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhiediecezei sau, al persoanei juridice de drept privat înfiinţate după efectuarea cererii de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania.

Chiar şi în privinţa dreptului de administrare, Curtea a reţinut că în conformitate cu legislaţia din vigoare, Statul Român este îndreptăţit să acorde sau nu administrarea bunurilor aflate în proprietate publică, astfel că în conformitate cu Legea nr. 213/1998 s-a constituit dreptul de proprietate publică şi s-a putut transmite administrarea la o altă instituţie publică.

Înfiinţarea unor noi persoane juridice cu denumirea unor persoane juridice istorice desfiinţate în urma decretelor mai sus amintite, nu semnifică că reclamantele au calitatea de continuatoare în drepturi ale proprietarilor tabulari, iar Codul canonic romano-catolic nu poate prin sintagmele canonice să declare un bun public drept proprietate a unui cult.

Probatorul administrat în cauză a urmărit să demonstreze că toate actele, inclusiv cele de dispoziţie, realizate în numele Fondului de Burse, fond ce nu avea personalitate juridică de sine stătătoare fiind doar un ansamblu de bunuri destinat unui scop didactic au fost realizate de entităţi ce au aparţinut cultului romano-catolic.

Aceste acte de dispoziţie nu sunt suficiente pentru a concluziona ca aceste bunuri au aparţinut într-adevăr cultului romano-catolic care le-a afectat scopului respectiv.

Reclamantele nu au făcut dovada prin actele depuse că bunul în discuţie în speţă a fost proprietatea cultului romano-catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate şi că la crearea Fondului de Burse, acest cult l-a destinat scopului pentru care s-a înfiinţat. Lipsa acestei dovezi duce la concluzia lipsei calităţii de proprietar şi face ca situaţia din speţă să fie diferită de situaţia din cauza CEDO Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia împotriva României în care s-a stabilit cu certitudine că bunul a aparţinut cultului romano-catolic fiind donat acestuia printr-un act de donaţie încheiat la data de 31 iulie 1798.

Astfel, realizarea actelor de dispoziţie s-a realizat din calitatea de administrator a acestui fond de burse. Aceste fonduri reprezentau în realitate bunuri publice afectate scopurilor expres indicate respectiv scopului didactic şi erau administrate în acest scop de cultul romano-catolic. Pentru acest patrimoniu titularul dreptului de administrare exercita conform chiar dispoziţiilor invocate de către reclamante în acţiunea lor, în planul dreptului civil, toate atributele dreptului de proprietate inclusiv dreptul de dispoziţie cu respectarea anumitor reguli stabilite de art. V ultimul alineat din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul României. Aşadar realizarea acestor acte de dispoziţie nu dovedeşte în speţă calitatea de proprietar.

Ca atare, Curtea a apreciat că fondul de burse a constituit un fond public aflate în proprietatea Statului Român şi că actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care arată că doar imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, deci aflate în proprietatea acestora şi care au fost preluate în mod abuziv, se retrocedează foştilor proprietari.

Or, din moment ce nu s-a dovedit înfiinţarea acestor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia direct sau prin persoanele sale juridice rezultă că fondurile respective au fost înfiinţate de stat, astfel că preluarea acestor fonduri din administrarea Episcopiei Romano-Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă şi nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat.

În ceea ce priveşte art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 s-a reţinut că actul normativ de preluare nu recunoaşte proprietatea Statusului sau a Consiliului Diecezei Romano-Catolice iar caracterul de bun ecleziastic a fost modificat prin afectarea bunului imobil instituţiei de învăţământ.

Prin urmare, Curtea în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins ca nefondată acţiunea formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi de A., considerând că în mod întemeiat Comisia Specială de Retrocedare a constatat că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la retrocedare întrucât nu au dovedit dreptul de proprietate al cultului asupra bunului imobil.

Pentru aceleaşi considerente, în baza art. 64 şi art. 66 C. proc. civ. a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii accesorii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar.

2. Analiza motivelor de casare

Anterior analizei motivelor de recurs, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, Înalta Curte apreciază că se impune un examen al evoluţiei situaţiei Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat:

I. Statusul romano-catolic din Transilvania.

1. Statusul romano-catolic din Transilvania înainte de 1867

1.1 Originea Statusului romano-catolic datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540 - 1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (naţiuni şi status-uri); respectiv trei naţiuni şi patru statusuri, respectiv: naţiunea ungară, naţiunea secuiască şi cea săsească, pe de o parte; şi confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană şi catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 şi 1573), pe de altă parte.

Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană şi unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situaţie defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile şi averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reşedinţă princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicţia asupra saşilor şi, în aceste condiţii, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului Bornemissza, Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, pentru a revendica apartenenţa Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor, Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceştia nu obţineau consacrare şi nici recunoaşterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice.

Catolicii s-au întrunit într-o organizaţie bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum în Transsilvania, organizaţia a participat pentru prima oară ca instituţie de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de Status Catholicus. Organismul a asigurat supravieţuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obţinând un statut de organizare clar abia după 1868.

Revenind la noţiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toţi membrii dietei de aceeaşi confesiune şi, implicit, în considerarea calităţii de religie receptă, de exemplu catolicii, luteranii avea dreptul de a-şi reprezenta interesele în Dietă. Ceea ce a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecinţe atât în plan religios cât şi în plan politic: a. întrucât Statusul era universalitatea unei categorii de cetăţeni (în speţă, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau şi laici catolici aceştia participau la luarea deciziilor referitoare şi la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, aşadar, o situaţie legală dar nu şi canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administraţia sa.

1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către Carol al VI-lea a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714.

În urma Dietelor din anii 1744 şi 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existenţa acestei comisii în 1767, dându-i în administrare aşa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini şi 1 crăiţar), apoi, un an mai târziu, şi Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 şi Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietăţile ordinului iezuit din Ardeal). Obligaţiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea şcolilor catolice, a orfelinatului din Sibiu şi a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniaţiei; 3) susţinerea aşa-numitei "proporţii geometrice în sânul naţiunii săseşti".

Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desfiinţate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuţiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie.

2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1867-1918

Revenind la situaţia Statusului, este important de precizat că, urmare a adunării generale din 1873 a fost reorganizat în baza unui nou regulament pentru constituirea şi funcţionarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici şi 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor şi a afacerilor aparţinătoare Comisiei Catolice.

O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce priveşte dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijeşte, guvernează şi administrează … fondurile sale şi fundaţiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană şi cu menţinerea intactă a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale Majestăţii Sale".

2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1918 - 1948

Punctual, în ceea ce priveşte situaţia juridică a Statusului, se impun următoarele precizări:

Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfinţite în considerarea calităţii de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conţinut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice.

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a recunoaşte personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoaşterii anterioare de către statul ungar, precum şi a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor şi Artelor din România, fiind făcută referire şi la Decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute (comunităţile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-şi pune în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiunile legii de faţă, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare şi confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniştri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispoziţiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeaşi procedură".

De o importanţă majoră este ratificarea în anul 1929 a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizaţiile cultelor istorice), recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Cu aplicare la situaţia Statusului, sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "… celelalte organizaţii canonic şi legal constituite, sunt persoane juridice …" astfel că în ceea ce priveşte cerinţa legalităţii aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a Statusului fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuţie cea a canonicităţii, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României.

Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este şi rămâne garantat. Mitropolitul catolic de la Bucureşti i se conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor; acelaşi drept îl are şi Statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M.Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum şi acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat, se denunţă pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeaşi dată încetează aplicaţiunea concordatului, acordurilor şi convenţiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum şi legile de ratificare a convenţiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

Statusul şi-a încetat activitatea în anul 1948, apoi şi-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcţionare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; şi, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, potrivit sentinţei civile nr. 1515/2001, pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat şi "Status Romano-Catholicus Transilvaniensis" sau Statusul Romano-Catolic din Ardeal.

Referitor la Acordul de la Roma s-a susţinut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplineşte condiţiile de formă necesare pentru a avea valabilitate şi forţă obligatorie (prin neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 88 din Constituţia din 1923 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor).

Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, cel puţin din două motive:

Acordul de la Roma, a fost publicat în B. şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932 şi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun.

Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă denunţarea şi, ulterior abrogarea tratatelor la care România este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din România, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.

Consecinţele patrimoniale ale Concordatului şi ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status.

1. Prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif.

2. În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor.

3. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti.

4. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii, şi fondul de burse - administrate de Comisia literară; precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

5. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, deşi dreptul de administrare al Statusului a rămas în vigoare; astfel că, în aceste condiţii, prin hotărârile Statusului din august 1848 se încearcă fără succes (din cauza revoluţiei) reorganizarea şi preluarea bunurilor.

6. Însă doar în anul 1866, suveranul prin adresa nr. x/19 august 1867 a Ministerului Cultelor a hotărât: a) desfiinţarea Comisiei literare; b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" Statusului catolic reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui.

7. În anul 1868, urmare a corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean, fondul de studii romano-catolic ardelean urmează a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţionează în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic.

Deşi s-a susţinut că în 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei şi înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtăşită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al Statusului prin prerogativele regale ale patronatului suprem; şi, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "Statusul romano-catolic - păstrându-i-se drepturile şi organizaţia actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizaţia autonomă regnicolară".

8. Urmare a reorganizării Statusului şi alegerea la 1873 a unui Consiliu Dirigent alcătuit din 24 membri, în vederea preluării de la Comisiunea Catolică a conducerii şi administrării întregii averi fundaţionale sau de altă natură, Ministerul Culturii, prin adresa nr. x/1873 a luat act de această alegere a Consiliului şi a încuviinţat preluarea atribuţiilor Comisiei Catolice desfiinţate.

9. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu Statusul că fondurile sunt persoane juridice distincte, că dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

10. Şi, în fine, prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi, 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui, fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea Statusului.

11. După unirea Ardealului cu România, în 1918, şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare, cu atât mai mult cu cât prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.

De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie şi Fondul General Catolic de Instrucţie, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce priveşte starea patrimonială.

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de acestea, după expropriere şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, şi implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

12. Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia şi administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1).

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1); iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia".

În ceea ce priveşte motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparţinând fondului au fost făcute o serie de acte de dispoziţie, în numele fondului (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entităţi aparţinând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor; în condiţiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Chiar dacă alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparţinând fondurilor atrage incidenţa normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român şi nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurentă.

Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia" astfel că nu se poate susţine, cu suficient termei, existenţa unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor se vor face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) şi (5) din Acord.

Aşa fiind, înscrierile de carte funciară la care face referire recurenta sunt nerelevante în cauză, întrucât acestea datează dintr-o perioadă anterioară Acordului de la Roma, care interpretând prevederile art. X din Concordat a clarificat situaţia juridică a Statusului, care devine, potrivit art. 1 alin. (1) din Acord, un organ al Diecezei (episcopiei, n.n.) ale cărui decizii sunt supuse aprobării Ordinariului.

În aceste condiţii, proprietatea cultului romano-catolic, mai exact a Diecezei romano-catolice de rit latin de Alba Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către C., n.n.), asupra bunurilor aparţinând fondurilor nu poate fi susţinută, în raport de argumentele precedente.

Mai mult, toate înstrăinările la care face referire reclamanta în cuprinsul cererii de recurs (relative la înstrăinări ale bunurilor aparţinând fondului de studii) ulterioare anului 1934 relevă tocmai respectarea prevederilor Acordului de la Roma, în ceea ce priveşte persoana vânzătorului, respectiv episcopul diocezei de rit latin de Alba Iulia; în condiţiile în care anterior semnării Acordului, vânzătorul era reprezentat de către persoane de cadrul Consiliului Dirigent al Statusului.

Şi, nu în ultimul rând, deşi recurenta apreciază că exproprierea de către Statului Român a unora dintre bunurile aparţinând fondului de studii echivalează cu lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondului, Curtea precizează că nici argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condiţiile, în care după precizările acesteia, această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Curtea a făcut deja precizări anterioare.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ca urmare a despăgubirilor acordate foştilor proprietari, între care şi Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă, este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva Sentinţei civile nr. 130/2017 din 30 martie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2019.

GGC - LM