Retrocession of church property: ownership vesting in ecclesiastical funds versus episcopal administration under the 1932 Rome Agreement

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/2016 reclamanta Episcopia Romano Catolica din Timişoara prin Parohia Romano-Catolică din Jimbolia, a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României - Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri ce au aparţinut Cultelor Religioase din România, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 5443 din 21 aprilie 2016 ca fiind netemeinică şi nelegală şi, în consecinţă să se dispună restituirea imobilului situat în Jimbolia, str. x, înscris în CF nr. x a localităţii Jimbolia, convertită în CF nr. x a localităţii Jimbolia, contestatoarei Episcopia Romano-Catolică din Timişoara prin Parohia Romano-Catolică din Jimbolia.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 132 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Timişoara prin Parohia Romano-Catolică din Jimbolia împotriva pârâtului Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri ce au aparţinut Cultelor Religioase din România, fără cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarant recurs reclamanta Parohia Romano-Catolică din Jimbolia, prin Episcopia Romano-Catolică din Timişoara, criticând sentinţa atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele argumente: Fondul Şcolar Romano-Catolic nu avea personalitate juridică, aşa cum foarte clar a fost menţionat şi în conţinutul deciziunii pronunţată de Tribunalul Timiş-Torontal, secţia a III-a Comercială, în dosarul nr. x/1938, decizie care atestă faptul că Fondul Şcolar Romano-Catolic era sub autoritatea Episcopiei Romano-Catolice, funcţionând în cadrul Bisericii Romano-Catolice din zona de vest, a Cenad-ului.

Raportat la Legea asupra învăţământului particular adoptată la 22 decembrie 1925 şi la dispoziţiile legii privind cultele religioase, de-a lungul timpului, Forul Superior în ceea ce priveşte Biserica Romano-Catolică este Episcopia Romano-Catolică.

Episcopia Romano-Catolică Timişoara, întemeiată în anul 1030 cu titlul iniţial de Cenad, din 1930 primeşte titlul de Timişoara şi cuprinde judeţele Timiş, Caraş-Severin, Arad şi o parte din Mehedinţi, în prezent pe teritoriul Episcopiei desfăşurându-şi activitatea 14 ordine şi congregaţii călugăreşti, printre care Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, A., Surorile Notre-Dame, Surorile Benedictine, Surorile Franciscane, cele care nu mai există au fost desfiinţate prin H.C.M. nr. 810/1949.

Anterior chiar anului 1924 (când a apărut prima lege privind asociaţiile şi fundaţiile), în ceea ce priveşte evidenţa documentelor privind existenţa sau inexistenţa unei asociaţii aceasta nu era riguroasă, în sensul că Episcopia Romano-Catolică, prin parohiile arondate desfăşurau activităţi sociale şi de învăţământ privat, faptic, fără a întocmi neapărat un înscris în acest sens. Documentele existente vizează activitatea şcolară din incinta respectivă, nu şi proprietatea, care se apreciază că aparţine reclamantei, fiind dovedită de conţinutul deciziunii pronunţată de Tribunalul Timiş-Torontal, secţia a III-a Comercială, în Dosarul nr. x/1938, coroborat cu prevederile Codului Canonic.

Prin hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 810 din 29 iulie 1949 au fost desfiinţate toate aceste formaţiuni şi organizaţii ce formează diferite ordine şi congregaţii romano-catolice ("Pe întregul teritoriu al Republicii Populare Romane nu vor mai funcţiona formaţiunile şi organizaţiunile următoarelor ordine şi congregaţiuni romano-catolice, cu toate instituţiunile ce depind în orice fel de ele, fie ca funcţionează ca persoane juridice, fie ca funcţionează ca asociaţiuni de fapt: ...") situaţie prezentă în cauză, având în vedere faptul că Parohia Romano-Catolică din Jimbolia sub tutela Episcopiei Romano-Catolice desfăşura faptic activităţi şcolare, sens în care a consemnat Fondul Şcolar Romano-Catolic, fără a întocmi înscrisuri în acest sens.

Această situaţie trebuie coroborată cu adresele la care se face referire în dosarul de revendicare, adrese interpretate trunchiat şi neverosimil, în contextul în care Adresa nr. x/1932 evidenţiază faptul că Episcopia Romano-catolică (în calitate de proprietar) încredinţează dreptul de administrare al imobilului către Comitetul Bisericesc Romano-Catolic din Jimbolia, iar prin Adresa nr. x/1934 Primăria Comunei Jimbolia recunoaşte că nu deţine proprietatea acestui imobil, iar ca urmare a unui litigiu soluţionat prin Decizia nr. 374 din 28 ianuarie 1938 a Cărţii Funciare prin care se modifică în primă instanţă numele proprietarului tabular al imobilului situat în Jimbolia, str. x, jud. Timiş, precum şi decizia f.n. din 14 iulie 1938 a Tribunalului Timiş-Torontal, secţia a III-a Comercială pronunţată în Dosar nr. x/1938, această proprietate s-a menţinut în favoarea Episcopiei Romano-Catolice.

În perioada 1925 - 1945, când se puneau bazele cărţii funciare, Fondul Şcolar Romano-Catolic apare ca prim proprietar, la localizare (un recensământ al imobilelor), iar înregistrările se realizau funcţie de declaraţia celui găsit în imobil; şi mai mult, imobilul în litigiu are un perete comun cu Biserica Romano-Catolică din Jimbolia şi unul cu Casa Parohială Romano-Catolică.

Instanţa de fond, în mod limitat, a analizat speţa strict sub aspectul înscrisurilor, fără a corobora starea de fapt cu dreptul canonic (canonul 123) astfel că Fondul Şcolar Romano-Catolic - reprezentat la imobilul în discuţie de domnul B., învăţător superior în Jimbolia - fiind fără personalitate juridică (astfel cum rezultă din înscrisurile depuse), a fost preluat de autoritatea imediat superioară care o şi coordona în activitate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului a formulat întâmpinare pârâta, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Episcopia Romano-Catolică Timişoara, prin Parohia Romano-Catolică Jimbolia, hotărârea atacată a fost pronunţată, în contradictoriu cu aceeaşi reclamantă, însă recursul este formulat de Parohia Romano-Catolică Jimbolia, prin Episcopia Romano-Catolică Timişoara; prin urmare, se schimbă calitatea celor două persoane juridice, şi anume, Episcopia Romano-Catolică Timişoara devine din parte (reclamant) reprezentant, iar Parohia Romano-Catolică Jimbolia devine din reprezentant parte (recurent), apreciind că recursul este inadmisibil, fiind formulat de o persoană care nu a avut calitatea de parte în prima instanţă, ci calitatea de reprezentant.

De asemenea, a fost invocată excepţia nulităţii recursului formulat în cauză, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiilor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. însă la termenul de judecată din 22 noiembrie 2019 instanţa de recurs a respins această excepţie, ca nefondată.

Pe de altă parte, s-au susţinut următoare argumente în ceea ce priveşte fondul recursului:

Recurenta invocă nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate şi susţine faptul că instanţa de fond în mod limitat a dorit analizarea speţei strict sub aspectul înscrisurilor, fără a corobora hotărârea adoptată cu prevederile dreptului canonic (prevederile canonului 123), potrivit cărora după ce o persoană juridică publică se stinge destinaţia bunurilor sale, a drepturilor sale patrimoniale şi a obligaţiilor sale este reglementată de către drept şi statute; dacă acestea nu fac nicio menţiune, respectivele bunuri, drepturi şi obligaţii revin persoane juridice imediat superioare, respectându-se întotdeauna voinţa fondatorilor, precum şi drepturile câştigate; după stingerea unei persoanei juridice private, destinaţia bunurilor sale şi a obligaţiilor acesteia este reglementată de propriile statute.

În mod corect, Curtea de Apel Timişoara a reţinut faptul că, deşi Episcopia Romano-Catolică Timişoara este o autoritate bisericească superioară şi că în această calitate justifică interes juridic dar şi calitatea de a semna ca şi mandatar al fondului şcolar romano-catolic (proprietarul iniţial al imobilului solicitat de către Parohia Romano-Catolică Jimbolia prin Cererea de retrocedare nr. x din 28 februarie 2003), acest lucru nu echivalează cu recunoaşterea în favoarea acestei autorităţi a calităţii de proprietar al imobilului care face obiectul prezentului litigiu.

Mai mult, instanţa de fond a pus în vedere reclamantei să depună la dosar înscrisuri care să probeze faptul că Episcopia Romano-Catolică Timişoara era proprietara imobilului solicitat, la data preluării acestuia de către statul român, precum şi documente care să justifice că patrimoniul fondului şcolar romano-catolic se regăsea în patrimoniul Episcopiei Romano-Catolice Timişoara.

Cu privire la acest aspect, recurenta a susţinut faptul că Episcopia Romano-Catolică Timişoara, în calitate de proprietar al imobilului a încredinţat dreptul de administrare al acestuia către Comitetul bisericesc romano-catolic din Jimbolia.

Însă, această susţinere este contrazisă de conţinutul cărţii funciare nr. x a localităţii Jimbolia (anterioară reambulării), potrivit căreia imobilul identificat cu nr. top. x-394, a aparţinut Fondului Şcolar Romano-Catolic şi nu Episcopiei Romano-Catolice Timişoara.

Având în vedere aceste aspecte, în mod just, Curtea de Apel Timişoara a constatat că reclamanta nu a probat faptul că imobilul solicitat ar fi existat în patrimoniul său la data când s-a dispus trecerea acestuia în proprietatea statului român.

În susţinerea dreptului său de proprietate, recurenta a invocat Decizia pronunţată în data de 14 iulie 1938 de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. x/1938, având ca obiect rectificarea întabulării dreptului de proprietate a imobilelor identificate cu nr. top. x, 394, casă curte şi grădină, înscrise în C.F. nr. x a localităţii Jimbolia în favoarea Statului Român, imobile care au format proprietatea fondului şcolar romano-catolic.

În data de 14 iulie 1938, Tribunalul Timiş - Torontal, secţia a III-a Comercială a admis recursul declarat de Fondul şcolar romano-catolic din Jimbolia (persoană juridică inexistentă) împotriva Deciziunii nr. 374/1938 pronunţată de către Judecătoria Rurală Jimbolia.

Referitor la acest aspect, menţionăm că respectivul înscris nu a fost depus, în procedura administrativă, de către recurentă, astfel că nu a putut fi avut în vedere la momentul emiterii Deciziei nr. 5443 din 21 aprilie 2016; şi, mai mult, s-a considerat că, în lipsa unei înscrieri în cartea funciară a efectelor produse în baza Deciziei din data de 14 iulie 1938 nu s-a produs niciun efect constitutiv de drepturi care să justifice pretenţiile invocate de către recurentă.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2019.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Sentinţa civilă nr. 2252 din 2 noiembrie 2016 pronunţată în Dosar nr. x/2016 Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Timişoara prin Parohia Romano-Catolică din Jimbolia împotriva pârâtului Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 29 noiembrie 2016, sub acelaşi număr, soluţia primei instanţe fiind justificată de următoarele argumente:

Pârâta a reţinut în decizia emisă că imobilului identificat cu nr. top x-394, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Jimbolia, în urma reîntabulării, îi corespunde imobilul identificat cu nr. cadastral x (arabil) şi 2614 (clădire edificiu şcolar cu dependinţe şi curte în strada x nr. 77).

Analizând cartea funciară nr. x a localităţii Jimbolia, in extenso, Curtea constată că la foaia de proprietate se face precizarea ca în temeiul Deciziei nr. 374/28 ianuarie 1938 şi în temeiul art. 168 din Regulamentul de Carte funciară s-a radiat numele proprietarului de la localizare, Fondul Şcolar Romano-Catolic şi s-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A I 1, cu titlu de drept rectificare în favoarea Statului Roman, Ministerul Educaţiei Naţionale, Casa Şcoalelor.

În aceeaşi carte funciară la foaia de proprietate B 2 se face menţiunea că în temeiul Încheierii cu nr. x din 23 noiembrie 1949, asupra imobilului de sub A I 1 se înscrie dreptul de proprietate în favoarea Statului Roman, pentru folosinţa Ministerului Învăţământului Public.

Curtea constata ca această din urma înscriere este rezultatul deciziei pronunţată la data de 14 iulie 1938 în Dosar nr. x/1938 de Tribunalul Timiş, prin care s-a admis recursul promovat de Fondul Şcolar Romano-Catolic prin Episcopia romano-catolica din Timişoara împotriva Deciziei nr. 374/1938 în temeiul căreia în anul 1938 s-a radiat numele proprietarului de la localizare, Fondul Şcolar Romano-Catolic şi s-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului de sub A I 1, cu titlu de drept rectificare în favoarea statului Român, Ministerul Educaţiei Naţionale, Casa Şcoalelor.

Prin Decizia pronunţată la data de 14 iulie 1938 în Dosar nr. x/1938 s-a reţinut că în mod greşit Judecătoria a dispus transcrierea dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului în favoarea Statului Roman câtă vreme în prima faza avea obligaţia de a stabili cine a fost proprietarul imobilului la data localizării. Se arată în aceasta decizie că, Judecătoria "numai după ce în prealabil ar fi stabilit cine a fost proprietarul de localizare ar fi putut să examineze partea a doua a cererii de intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român şi anume dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în reg. c.f. adică dacă este un act sau hotărâre judecătorească în baza căruia se poate intabula dreptul de proprietate.

Că, întrucât avocatura Statului n-a prezentat asemenea documente, cererea trebuia să o respingă.

Având în vedere că, nici în procedura de recurs nu s-au prezentat asemenea documente în baza cărora să se poată intabula dreptul de proprietate în sensul art. 67 din regulament, rezultă că, recursul urm4ează a se admite, iar cererea avocaturii statului să se respingă, urmând ca drepturile Statului să se valideze pe cale de acţiune".

Prin urmare, Curtea constată că, în urma pronunţării acestei decizii, înscrierea efectuată în cartea funciară în temeiul Deciziei nr. 374 din 28 ianuarie 1938 rămâne fără efecte juridice.

Curtea reţine ca susţinerea reclamantei în sensul ca imobilul a cărui retrocedare o solicita a intrat în proprietatea Statului Roman conform menţiunii ulterioare de sub B 2, şi anume la data de 23 noiembrie 1949 iar nu în anul 1938 este corecta. Aşadar, imobilul ce face obiectul litigiului de fata a intrat în proprietatea statului roman în perioada de referinţă prevăzuta de O.U.G. nr. 94/2000.

În acelaşi timp, însă, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de retrocedare a imobilului individualizat în cererea de chemare în judecata, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, astfel că respingerea cererii de retrocedare a imobilului de către pârâtă este corecta, însa pe alte considerente decât cele reţinute de către pârâtă în cuprinsul deciziei.

Aşadar, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 4 alin. (1) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 reclamanta avea obligaţia de a proba existenţa dreptului său de proprietate asupra imobilului în discuţie la data preluării abuzive a acestuia de către Statul Roman.

Conform cărţii funciare nr. x in extenso s-a constatat că primul posesor al imobilului înscris în cartea funciară nr. x Jimbolia (convertita în CF x Jimbolia) trecut la foaia A a vechii cărţi funciare cu acelaşi nr. a fost Fondul Şcolar Romano - Catolic, cu titlu de posesor la localizare.

În plus, Curtea constata ca prin decizia pronunţata la data de 14 iulie 1938 s-a precizat ca în mod greşit a fost introdus în Cartea funciară Fondul Şcolar Romano-Catolic, întrucât nu ar avea personalitate juridică. Împrejurarea ca prin aceasta hotărâre s-a reţinut că Episcopia Romano-Catolică este o autoritate bisericească superioară şi că în aceasta calitate justifica interesul juridic dar şi calitatea de a semna procura de reprezentare pentru Fondul Şcolar Romano-Catolic în favoarea domnului C., nu echivalează cu recunoaşterea în favoarea acestei autorităţi a calităţii de proprietar asupra imobilului în discuţie. Mai mult, prin aceasta hotărâre s-a statuat de către instanţa ca nu au existat la dosar documente care să dovedească cine este proprietarul la localizare.

Instanţa a pus în vedere reclamantei să depună la dosar înscrisuri care să probeze calitatea Episcopiei Romano-Catolice Timişoara de proprietar a imobilului din litigiu la data preluării acestuia de statul roman, precum şi documente care să justifice că patrimoniul Fondului Şcolar Romano-Catolic Jimbolia se regăsea în patrimoniul Episcopiei Romano-Catolice Timişoara. Susţinerea reclamantei în sensul că Episcopia Romano-Catolică, în calitate de proprietar a încredinţat dreptul de administrare al imobilului a cărui retrocedare se solicită către Comitetul Bisericesc Romano Catolic din Jimbolia este contrazisă de cuprinsul cărţii funciare.

2. Analiza motivelor de casare

Anterior analizei motivelor de recurs, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, Înalta Curte apreciază că se impune un examen al evoluţiei situaţiei Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat:

I. Statusul romano-catolic din Transilvania.

1. Statusul romano-catolic din Transilvania înainte de 1867

1.1 Originea Statusului romano-catolic datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540 - 1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (naţiuni şi status-uri); respectiv trei naţiuni şi patru statusuri, respectiv: naţiunea ungară, naţiunea secuiască şi cea săsească, pe de o parte; şi confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană şi catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 şi 1573), pe de altă parte.

Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană şi unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situaţie defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile şi averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reşedinţă princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicţia asupra saşilor şi, în aceste condiţii, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului D., Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, pentru a revendica apartenenţa Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor, Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceştia nu obţineau consacrare şi nici recunoaşterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice.

Catolicii s-au întrunit într-o organizaţie bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum în Transsilvania, organizaţia a participat pentru prima oară ca instituţie de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de Status Catholicus. Organismul a asigurat supravieţuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obţinând un statut de organizare clar abia după 1868.

Revenind la noţiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toţi membrii dietei de aceeaşi confesiune şi, implicit, în considerarea calităţii de religie receptă, de exemplu catolicii, luteranii avea dreptul de a-şi reprezenta interesele în Dietă. Ceea ce a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecinţe atât în plan religios cât şi în plan politic: a. întrucât Statusul era universalitatea unei categorii de cetăţeni (în speţă, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau şi laici catolici aceştia participau la luarea deciziilor referitoare şi la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, aşadar, o situaţie legală dar nu şi canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administraţia sa.

1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către Carol al VI-lea a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714.

În urma Dietelor din anii 1744 şi 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existenţa acestei comisii în 1767, dându-i în administrare aşa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini şi 1 crăiţar), apoi, un an mai târziu, şi Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 şi Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietăţile ordinului iezuit din Ardeal). Obligaţiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea şcolilor catolice, a orfelinatului din Sibiu şi a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniaţiei; 3) susţinerea aşa-numitei "proporţii geometrice în sânul naţiunii săseşti".

Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desfiinţate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuţiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie.

2. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1867-1918

Revenind la situaţia Statusului, este important de precizat că, urmare a adunării generale din 1873 a fost reorganizat în baza unui nou regulament pentru constituirea şi funcţionarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici şi 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor şi a afacerilor aparţinătoare Comisiei Catolice.

O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce priveşte dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijeşte, guvernează şi administrează … fondurile sale şi fundaţiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană şi cu menţinerea intactă a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale Majestăţii Sale".

3. Statusul romano-catolic din Transilvania în perioada 1918 - 1948

Punctual, în ceea ce priveşte situaţia juridică a Statusului, se impun următoarele precizări:

Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfinţite în considerarea calităţii de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conţinut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice.

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a recunoaşte personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoaşterii anterioare de către statul ungar, precum şi a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor şi Artelor din România, fiind făcută referire şi la Decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute (comunităţile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-şi pune în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiunile legii de faţă, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare şi confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniştri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispoziţiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeaşi procedură".

De o importanţă majoră este ratificarea în anul 1929 a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizaţiile cultelor istorice), recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Cu aplicare la situaţia Statusului, sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "… celelalte organizaţii canonic şi legal constituite, sunt persoane juridice …" astfel că în ceea ce priveşte cerinţa legalităţii aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a Statusului fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuţie cea a canonicităţii, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României.

Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este şi rămâne garantat. Mitropolitul catolic de la Bucureşti i se conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor; acelaşi drept îl are şi Statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M.Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum şi acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat, se denunţă pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeaşi dată încetează aplicaţiunea concordatului, acordurilor şi convenţiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum şi legile de ratificare a convenţiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

Statusul şi-a încetat activitatea în anul 1948, apoi şi-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcţionare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; şi, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia, potrivit sentinţei civile nr. 1515/2001, pronunţată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în Dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat şi "Status Romano-Catholicus Transilvaniensis" sau Statusul Romano-Catolic din Ardeal.

Referitor la Acordul de la Roma s-a susţinut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplineşte condiţiile de formă necesare pentru a avea valabilitate şi forţă obligatorie (prin neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 88 din Constituţia din 1923 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor).

Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, cel puţin din două motive:

Acordul de la Roma, a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932 şi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun.

Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă denunţarea şi, ulterior abrogarea tratatelor la care România este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din România, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.

Consecinţele patrimoniale ale Concordatului şi ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status.

1. Prin diploma din 12 mai 1581, Stefan Bátory, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif.

2. În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul Leopold a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor.

3. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti.

4. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii, şi fondul de burse - administrate de Comisia literară; precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

5. Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, deşi dreptul de administrare al Statusului a rămas în vigoare; astfel că, în aceste condiţii, prin hotărârile Statusului din august 1848 se încearcă fără succes (din cauza revoluţiei) reorganizarea şi preluarea bunurilor.

6. Însă doar în anul 1866, suveranul prin Adresa nr. x din 19 august 1867 a Ministerului Cultelor a hotărât: a) desfiinţarea Comisiei literare; b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" Statusului catolic reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui.

7. În anul 1868, urmare a corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean, fondul de studii romano-catolic ardelean urmează a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţionează în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic.

Deşi s-a susţinut că în 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei şi înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtăşită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al Statusului prin prerogativele regale ale patronatului suprem; şi, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "Statusul romano-catolic - păstrându-i-se drepturile şi organizaţia actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizaţia autonomă regnicolară".

8. Urmare a reorganizării Statusului şi alegerea la 1873 a unui Consiliu Dirigent alcătuit din 24 membri, în vederea preluării de la Comisiunea Catolică a conducerii şi administrării întregii averi fundaţionale sau de altă natură, Ministerul Culturii, prin Adresa nr. x/1873 a luat act de această alegere a Consiliului şi a încuviinţat preluarea atribuţiilor Comisiei Catolice desfiinţate.

9. În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu Statusul că fondurile sunt persoane juridice distincte, că dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

10. Şi, în fine, prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi, 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui, fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea Statusului.

11. După unirea Ardealului cu România, în 1918, şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare, cu atât mai mult cu cât prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.

De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie şi Fondul General Catolic de Instrucţie, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce priveşte starea patrimonială.

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de acestea, după expropriere şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, şi implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie şi a Fondului General Catolic de Instrucţie, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

12. Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia şi administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1).

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1)); iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia".

Revenind la motivele de recurs susţinute de către reclamanta-recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:

În primul rând, referitor la susţinerile intimatei, relative la lipsa de identitate între persoana care ar fi solicitat restituirea imobilului Episcopia Romano-Catolică din Timişoara) şi cea care ar fi formulat cererea de chemare în judecată (Parohia Romano-Catolică din Jimbolia), Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru cele ce premerg.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, "cererile de retrocedare se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare…".

Ca atare, calitatea procesuală activă a reclamantului, titular al dreptului de retrocedare, se verifică în persoana centrului eparhial sau, după caz, a centrului de cult, astfel cum acestea sunt recunoscute prin Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor; or, în Anexa la Legea nr. 489/2006, la pct. 3, este menţionată ca şi centru de cult, Biserica Romano-Catolică, biserică care este organizată sub formă de dieceze.

În cauză, cererea de retrocedare a fost depusă de Episcopia Romano-Catolică din Timişoara, Adresa nr. x din 30 iunie 2005 şi Decizia nr. 6642 din 25 octombrie 2007, ambele ale intimatei-pârâte au fost adresate aceleiaşi Episcopii, cererea de chemare în judecată a fost formulată de Episcopie, prin Parohia din Jimbolia, comunicarea hotărârii recurate a fost comunicată aceleiaşi Episcopii şi recursul a fost declarat de Parohie, prin intermediul Episcopiei.

Relevant este, aşadar, că imobilul este revendicat de acelaşi centru de cult - Biserica Romano-Catolică - şi că cererea de retrocedare a fost formulată printr-un centru eparhial aparţinând aceleiaşi Episcopii, cea de Timiş, indiferent de denumirea dată uneia din structurile sale organizatorice.

Pe de altă parte, este necontestată preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către Statul Român la data de 23 noiembrie 1949, urmare a efectelor juridice ale Deciziei din 14 iulie 1938, consecinţa firească fiind aceea că imobilul în cauză s-a reîntors în patrimoniul proprietarului de la localizare, respectiv Fondul şcolar romano-catolic.

Însă, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia), este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - după cum prevede art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

De altfel, chiar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparţinând fondurilor atrage incidenţa normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român şi nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurentă.

Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia" astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, existenţa unui drept de proprietate asupra bunurilor, cu atât mai mult cu cât inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor se vor face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) şi (5) din Acord.

Sub acest aspect, este de netăgăduit apartenenţa imobilului revendicat, la patrimoniul Fondului şcolar romano-catolic, neputându-se susţine însă, că proprietatea acestui bun s-ar fi strămutat către reclamanta-recurentă, întrucât aceasta (Episcopia) ar fi încredinţat dreptul de administrare asupra imobilului către Comitetul Bisericesc Romano-Catolic din Jimbolia, după cum se susţine în cererea de recurs. Aceasta întrucât, după cum s-a arătat, prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3).

Şi, nu în ultimul rând, deşi recurenta susţine că Episcopia Romano-Catolică, prin Parohiile (eparhiile) arondate desfăşurau activităţi sociale şi de învăţământ, chiar anterior anului 1924 şi deci, anterior şi Acordului de la Roma, acest aspect reprezintă o administrare de fapt - susţinută de recurentă - fără posibilitatea de a dobândi însă dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Nu poate fi însă admisă ipoteza avansată de recurenta-reclamantă, precum că ulterior adoptării Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 810/1949 "Parohia Romano-Catolică din Jimbolia sub tutela Episcopiei Romano-Catolice desfăşura faptic activităţi şcolare, sens în care a consemnat Fondul Şcolar Romano-Catolic, fără a întocmi înscrisuri în acest sens", întrucât, după cum s-a arătat, existenţa Fondurilor este anterioară, independentă de manifestare de voinţă a Ordinariului (Episcopului), alta decât aceea de administrare.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă, este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică din Jimbolia, prin Episcopia Romano-Catolică din Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 132 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2019.

GGC - LM