Eligibility of linked enterprise as micro-enterprise under FEADR rural development funds and interpretation of artificial conditions for payment under EU Regulation 65/2011

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 1 aprilie 2016, pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 7 Centru Alba Iulia, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor bugetare din 15 iulie 2015, înregistrat sub nr. x din 21 iulie 2015, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 35429 din 25 septembrie 2015 şi obligarea la restituirea sumei de 316.575,71 RON, precum şi la obligarea dobânzii, începând cu data de 9 decembrie 2015 şi până la data restituirii efective a sumei.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 288 din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă susţine că sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aspect ce rezultă din faptul că instanţa fondului a reţinut în mod greşit faptul că reclamanta nu ar fi depus la dosarul cauzei toate informaţiile cu privire la cele două societăţi, respectiv "A." SRL şi "B." SRL, în condiţiile în care chiar reprezentanta AFIR recunoaşte că certificatele constatatoare eliberate de ONRC, au fost depuse la dosarul cauzei, odată cu cererea de finanţare şi print-o simplă verificare se putea vedea acest lucru.

Se menţionează, de asemenea de către instanţa de fond, că simpla consultare a acestor informaţii nu era suficientă pentru calificarea celor două societăţi ca fiind întreprinderi legate, fiind necesar să se stabilească şi dacă cele două societăţi acţionează în tot sau în parte pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.

Instanţa de fond nu face altceva decât să confirme concluziile reprezentanţilor AFIR, menţionând că reprezentantul reclamantei, cu prilejul întocmirii declaraţiei depusă la dosarul de finanţare, ar fi depus o declaraţie contrară realităţii.

Or, susţine recurenta că toate documentele analizate de către reprezentanţii AFIR cu prilejul întocmirii deciziilor contestate, precum şi documentele analizate de către instanţa de fond, printre care Certificatele eliberate de ONRC, au fost depuse odată cu cererea de finanţare, la dosarul de finanţare, finalizat la data de 30 mai 2011;

- la momentul acordării finanţării, reprezentanţii AFIR, analizând inclusiv certificatele ONRC, au apreciat că declaraţia dată de reprezentantul subscrisei este conformă cu realitatea, deoarece au acordat finanţarea;

- după cca. 4 ani de zile, reanalizând aceleaşi documente, au apreciat că declaraţia reprezentantului subscrisei, nu ar fi conformă cu realitatea;

- certificatele au fost anexate cererii de finanţare, orice persoană interesată, poate consulta site-ul ONRC şi poate afla informaţiile dorite, despre orice societate comercială înmatriculată în România. Mai multe decât atât, pentru reprezentanţii AFIR, era şi o obligaţie legală de verificare şi informare, înainte de acordarea oricărei finanţări.

Astfel, sentinţa pronunţată de către instanţa de fond, nu lămureşte toate aspectele sus-menţionate, pe care reclamanta, prin intermediul reprezentanţilor, le-a menţionat în toate contestaţiile formulate.

În considerentele sentinţei instanţei de fond, pag. 11 alin. (2), se menţionează: "Este adevărat că activitatea celor două societăţi diferă, colaborează şi acţionează cel puţin în parte, însă într-o proporţie semnificativă din activitatea lor, pe piaţa lucrărilor de construcţii".

Făcând menţiunea că cele două societăţi, într-o proporţie semnificativă din activitatea lor, ar colabora pe piaţa lucrărilor de construcţii, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să preia aprecierea reprezentanţilor AFIR şi anume că 87 din încasările subscrisei ar proveni de la "B." SRL

Or, sus-menţionatele aprecieri ale reprezentanţilor AFIR, au fost contestate în repetate rânduri de către reclamantă, în toate contestaţiile formulate, deoarece se bazează pe aprecieri unilaterale şi hazardate ale reprezentanţilor AFIR.

În atare condiţii, când reclamanta a contestat în repetate rânduri susţinerile reprezentanţilor AFIR, instanţa de fond, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să administreze probe pentru verificarea celor menţionate de reprezentanţii AFIR, respectiv expertiză contabilă pentru analizarea raporturilor dintre cele două societăţi.

O altă eroare a instanţei fondului priveşte numărul de angajaţi ai societăţii B. SRL, arătând recurenta reclamantă că din cuprinsul raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei rezultă un număr de 9 angajaţi în perioada 2009-2010 şi nu 14, cum reţine instanţa fondului.

Astfel, reclamanta a contestat susţinerile că la data depunerii cererii de finanţare, 30 mai 2011, "B." SRL ar fi avut un număr de 14 salariaţi şi, mai mult decât atât, a şi dovedit că la data depunerii cererii de finanţare numărul de salariaţi era sub 9, ceea ce în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) îi conferă statutul de microîntreprindere.

De asemenea, a mai dovedit că "B." SRL, la data depunerii cererii de finanţare 30 mai 2011, avea statut de microîntreprindere şi îndeplinea criteriile de eligibilitate pe Măsura 312 privind finanţarea FEADR.

În atare condiţii, este mai mult decât evident că sentinţa instanţei de fond se sprijină pe considerente lipsite de suport legal, sprijinindu-se pe o eroare evidentă.

Mai mult decât atât, instanţa de fond, apreciază că în condiţiile în care "B." SRL ar fi exclusă de la categoria de microîntreprindere, acest calificativ s-ar extinde şi asupra reclamantei, în calitate de întreprindere legată, iar în continuare, instanţa de fond apreciază că reclamanta nu era o microîntreprindere şi ar fi fost descalificată pentru accesarea finanţării.

Nicăieri în cuprinsul actelor de control şi a deciziilor întocmite de reprezentanţii A FIR, nu s-a făcut această menţiune, iar instanţa de judecată, nu poate analiza decât motivele invocate de reprezentanţii AFIR în sprijinul retragerii finanţării şi nu altele (nu poate completa deciziile emise de către AFIR).

Oricum, menţiunile instanţei de fond, sunt contrazise flagrant de către Raportul de expertiză extrajudiciară întocmit în cauză, care a analizat societatea "B." SRL

Hotărârea instanţei de fond se sprijină pe motive contradictorii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., arătând recurenta reclamantă sub acest aspect că, în considerentele sentinţei, pag. 10 alin. (4), se menţionează că reclamanta nu ar fi depus la dosarul de finanţare certificatele eliberate de ONRC.

Or, în cuprinsul încheierii din 21 noiembrie 2016, se precizează, pag. 1 alin. (11), că respectivele înscrisuri depuse de reclamantă reprezintă certificatele eliberate de ONRC şi altele şi care au fost depuse odată cu cererea de finanţare.

În atare condiţii, sentinţa instanţei de fond conţine motive contradictorii.

O altă critică a recurentei vizează neexercitarea rolului activ de către instanţa de fond, critică formulată în raport de faptul că judecătorul fondului nu a analizat jurisprudenţa CJUE, invocată prin contestaţia formulată.

În acest sens, reclamanta a arătat că, potrivit art. 4 pct. 8 din Regulamentul nr. 65/2011, în baza căruia s-au constatat neregulile, nu se efectuează nicio plată către beneficiarii în cazul în care s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare pentru a obţine aceste plăţi.

Or, atâta timp cât între data formulării cererii de finanţare, data achitării tranşelor şi data încheierii Procesului-verbal de constatare a neregulilor, condiţiile avute în vedere la accesarea sprijinului financiar nerambursabil nu s-au modificat, efectuarea plăţilor dovedeşte că Agenţia nu a constatat existenţa vreunei nereguli.

Regulamentul CE nr. 65/2011 nu era în vigoare la data la care s-a formulat cererea de finanţare, iar contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute în Ghidul solicitantului, care nu cuprinde nicio prevedere privind crearea de condiţii artificiale pentru a obţine fonduri nerambursabile, singura restricţie fiind aceea ce viza persoanele care aveau calitatea de acţionar sau asociat majoritar în mai multe societăţi comerciale şi care nu puteau să deruleze mai multe proiecte în acelaşi timp şi pentru aceleaşi tipuri de investiţii în cadrul măsurii 312.

În aceste circumstanţe, în cauză devin incidente prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei, potrivit cărora "obligaţia de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi şi atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil", fiind îndeplinită şi condiţia prevăzută la paragraful II al textului legal, întrucât procesul-verbal ce constituie şi titlu de creanţă a fost încheiat la data de 15 iulie 2015, la aproape 2 ani de zile de la achitarea sumei de 314.989,97 RON.

Astfel cum se arată în Hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-434/12 Slancheva, atunci când se constată existenţa unor indicii care pot permite să se concluzioneze în sensul creării artificiale a condiţiilor necesare pentru a beneficia de o plată în sensul articolului 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011, cererea de plată va fi respinsă numai dacă se constată că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul FEADR nu poate fi atinsă, considerente ce îşi menţin valabilitatea şi atunci când este în discuţie rambursarea sumelor în condiţiile art. 5 din Regulamentul (UE) 65/2011.

În concluzie, obiectivul general al Măsurii 312 privind creşterea numărului de locuri de muncă şi a veniturilor adiţionale, precum şi obiectivul specific al Măsurii 312, constând în crearea şi menţinerea locurilor de muncă în spaţiul rural, a fost atins.

Or, niciuna dintre Hotărârile CJUE nu a fost analizată de către instanţa de fond, care nu a răspuns nici motivelor invocate de subscrisa prin acţiunea introductivă, în atare condiţii, instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului.

În fine, recurenta reclamantă invocă şi încălcarea dreptului la apărare, particularizată prin respingerea probei testimoniale şi a probei cu expertiză, astfel că, pentru toate motivele arătate în cererea de recurs, solicită casarea sentinţei civile atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect cenzurarea legalităţii Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 35429 din 25 septembrie 2015, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Procesului - Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 15 iulie 2015.

Prin procesul-verbal anterior amintit s-a reţinut faptul că societatea reclamantă a accesat nelegal o finanţare nerambursabilă în cadrul schemei de ajutor din FEADR - Măsura 312, prin aceea că nu a îndeplinit condiţiile de eligibilitate, prin raportare la statutul necesar de microîntreprindere.

Soluţionând acţiunea reclamantei, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată, validând legalitatea procesului-verbal de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare pentru considerentele arătate în cuprinsul Sentinţei civile nr. 288 din 6 decembrie 2016.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, reclamanta a formulat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 288 din 6 decembrie 2016 şi deşi s-a prevalat, în mod formal numai de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8, dezvoltarea acestora învesteşte instanţa de control judiciar şi cu analiza incidenţei dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest din urmă aspect, recurenta reclamantă a arătat faptul că prima instanţă a respins în mod greşit solicitarea de încuviinţare a probei cu testimoniale şi cu expertiză tehnică, critică ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din moment ce vizează încălcarea dreptului la apărare.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a cererii reclamantei vizând încuviinţarea probei testimoniale şi a celei cu expertiză nu reflectă încălcarea dreptului la apărare al părţii, din perspectiva dispoziţiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ., în contextul în care reclamanta nu a demonstrat pertinenţa şi concludenţa probatoriilor solicitate.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că problematica dedusă analizei instanţei de contencios administrativ a vizat lămurirea raporturilor dintre societatea reclamantă şi societatea B. SRL, respectiv stabilirea faptului dacă societatea reclamantă este întreprindere legată cu cealaltă societate, analiză ce nu presupune audierea unui martor sau administrarea probei cu expertiză tehnică ci efectiv verificarea documentaţiei aflate la dosarul cauzei.

Cât priveşte cel de al doilea motiv de casare, recurenta reclamantă susţine că sentinţa civilă atacată conţine motive contradictorii, cu referire la faptul că, deşi în considerentele sentinţei(la pag. 10 alin. (4) se menţionează că reclamanta nu ar fi depus la dosarul de finanţare certificatele eliberate de ONRC, în cuprinsul încheierii din 21 noiembrie 2016 (pag. 1 alin. (11) se precizează că respectivele înscrisuri reprezintă certificatele eliberate de ONRC şi altele care au fost depuse odată cu cererea de finanţare.

Dezlegând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că legiuitorul a avut în vedere fie existenţa unor motive contradictorii, fie contradictorialitatea existentă între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, în ambele ipoteze casarea fiind necesară întrucât nu se poate stabili, cu certitudine, care au fost motivele pentru care instanţa a pronunţat soluţia criticabilă.

În raport de aceste menţiuni, critica recurentei reclamante este nefondată, întrucât ceea ce subliniază aceasta nu reprezintă o contradicţie între considerente, ci o pretinsă contradicţie între teza expusă de judecătorul fondului în cuprinsul sentinţei civile şi menţiunile cuprinse în practicaua aceleiaşi sentinţe, în partea referitoare la consemnarea susţinerilor părţilor.

Or, este evident că nu pot exista "considerente contradictorii" în contextul în care pretinsul antagonism ar exista între susţinerile părţilor şi concluziile instanţei, ipoteza avută în vedere de legiuitor, cu prilejul edictării prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizând exclusiv contrarietatea ivită între motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că nici la nivel aparent nu ar exista contradicţia învederată de recurentă, întrucât ceea ce a avut în vedere judecătorul fondului şi rezultă din ansamblul motivării este faptul că intimata pârâtă nu a avut cunoştinţă, la data depunerii cererii de finanţare, de toate informaţiile din care rezultă calitatea de întreprindere legată cu SC B. SRL, informaţii ce nu se rezumă doar la menţiunile existente în Registrul Comerţului cu privire la cele două societăţi.

Nefondat este şi cel de al treilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă, respectiv motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constatând Înalta Curte că sentinţa atacată este conformă normelor reprezentate de dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, procesul-verbal de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare a fost întocmit în urma constatării faptului că societatea reclamantă avea calitatea de întreprindere legată cu societatea B. SRL, nefiind, aşadar, o microîntrepindere autonomă, condiţie de eligibilitate în cardul programului de finanţare nerambursabilă.

Această calitate de întreprindere legată a fost corect analizată de prima instanţă, prin raportare la prevederile art. 44 - (1) din Legea nr. 346/2004, rezultând, din probatoriul administrat în cauză, faptul că SC A. SRL şi SC B. S.R.L, sunt controlate de una şi aceeaşi persoană, întrucât asociatul unic al SC A. SRL, domnul C. este asociat cu participaţie de 90% şi în societatea SC B. SRL, alături de soţia sa, doamna D., care deţine 10% din părţile sociale ale societăţii şi, de asemenea, că SC A. SRL şi SC B. SRL, colaborează şi acţionează cel puţin în parte, însă într-o proporţie semnificativă din activitatea lor, pe piaţa lucrărilor de construcţii.

Fără îndoială, S.C B. SRL nu avea calitatea de microîntreprindere la data depunerii cererii de finanţare de către SC A. SRL, întrucât depăşea numărul maxim de salariaţi, având, în cursul anului 2009 un număr mediu de 10 angajaţi, un număr mediu de 8 angajaţi în 2010 şi în 2011 un număr mediu de 14 angajaţi, depăşirea plafonului de maxim 9 angajaţi fiind sesizată şi pentru anii 2012 - 2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 346/2004, datele utilizate pentru calculul numărului mediu anual de salariaţi, cifra de afaceri netă anuală şi activele totale sunt cele raportate în situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar precedent, aprobate de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor.

(2) Dacă la data întocmirii situaţiilor financiare anuale întreprinderea nu se mai încadrează în plafoanele stabilite la art. 3 şi 4, aceasta nu îşi va pierde calitatea de întreprindere mică, mijlocie sau microîntreprindere decât dacă depăşirea acestor plafoane se produce în două exerciţii financiare consecutive.

Prin urmare, în raport de numărul mediu de angajaţi din 2009 şi 2011, SC B. SRL nu avea calitatea de microîntreprindere.

Astfel, concluzia echipei din cadrul intimatei pârâte, însuşită şi de instanţa fondului, este aceea că beneficiarul real al finanţării nerambursabile nu este societatea recurentă ci societatea SC B. SRL, societate ce nu era eligibilă, neavând statutul de microîntreprindere în perioada de referinţă avută în vedere de intimata pârâtă.

În mod greşit susţine recurenta reclamantă faptul că prima instanţa a adăugat motivării procesului-verbal contestat, prin aceea că a examinat calitatea de microîntreprindere a societăţii B. SRL, fiind de observat că în cuprinsul procesului-verbal este analizată expres calitatea acestei din urmă societăţi, prin raportare la dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 346/2004.

În mod întemeiat a înlăturat prima instanţă argumentele reclamantei, potrivit cărora pârâta se prevalează de propria culpă, fiind de observat faptul că legătura de dependenţă dintre cele două societăţi nu rezultă din actele anexate cererii de finanţare ci din coroborarea tuturor elementelor menţionate în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare.

Altfel spus, nu poate fi imputată intimatei pârâte o pretinsă inconsecvenţă cu privire la aprecierea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate în persoana societăţii reclamante, din moment ce informaţiile ce au condus la o atare concluzie au ajuns la cunoştinţa intimatei ulterior, cu prilejul verificării suspiciunii de neregulă.

În plus, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei, potrivit cărora "obligaţia de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi şi atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil," întrucât actul comunitar exclude culpa beneficiarului, or, în speţa de faţă, recurenta reclamantă nu poate pretinde că elementul în raport de care a fost obligată să returneze finanţarea nu putea fi prefigurat, cât timp este exact autoarea eroii în care a fost indusă autoritatea pârâtă cu privire la îndeplinirea condiţiei de eligibilitate reprezentată de caracterul autonom al microîntreprinderii.

În fine, nefondată este şi critica recurentei reclamante, prin care încearcă să demonstreze faptul că obiectivele generale şi specifice ale Măsurii 312 au fost atinse în cauză, nefiind posibilă în atare context restituirea finanţării nerambursabile.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care sintagma "crearea de condiţii artificiale" nu este prevăzută explicit ca reprezentând o neregulă sau abatere în cuprinsul contractului de finanţare, se impune interpretarea prevederilor art. 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, act normativ aplicabil în speţă, prin raportare la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 12 septembrie 2013, pronunţată în Cauza nr. C-434/12 - Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia, în sensul că:

"1) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că condiţiile de punere în aplicare a acestuia necesită prezenţa unui element obiectiv şi a unui element subiectiv.

Potrivit primului dintre aceste elemente, este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze împrejurările obiective ale speţei care permit să se concluzioneze că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) nu poate fi atinsă.

Potrivit celui de al doilea element, este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăţi a urmărit în exclusivitate să obţină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menţionate. În această privinţă, instanţa de trimitere se poate baza nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice şi/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiţii similare, ci şi pe indicii care dovedesc existenţa unei coordonări deliberate între aceste persoane.

2) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiţii, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcţională sau că există o legătură juridică între candidaţii la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speţă să fi fost luate în considerare."

Menţionează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, că articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiţii, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcţională sau că există o legătură juridică între candidaţii la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speţă să fi fost luate în considerare.

Însă, astfel cum s-a arătat şi în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare, în cauza de faţă nu a fost atins obiectivul reprezentat de crearea şi diversificarea serviciilor pentru populaţia rurală prestate de către microîntreprinderi, din moment ce probatoriul administrat în cauză atestă că beneficiarul real al finanţării nerambursabile a fost SC B. SRL.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica recurentei reclamante din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de SC A. SRL Şelimbăr împotriva Sentinţei nr. 288 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - LM