Jurisdictional conflict over magistrates' salary disputes: administrative contentment versus labor jurisdiction under Law 284/2010

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Prima instanţă învestită.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 28 februarie 2019, sub dosar nr. x/2019, scutită de plata taxei de timbru în temeiul art. 270 din Codul muncii, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. şi BB. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015 şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica-dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 676/16.05.2019, Tribunalul Bihor, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti-Secţaia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că prinin primul petit al acţiunii deduse judecăţii, reclamanţii în calitate de judecători la Judecătoria Oradea au solicitat "reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015".

Aşa cum s-a statuat de către Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 64/12.01.2011, pronunţată în recurs, spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamanţi, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Prin urmare, în speţă, instanţa este cea care trebuie să dea calificarea juridică a primului petit dedus judecăţii, ce reprezintă capătul principal de cerere, celelalte având un caracter accesoriu.

Analizând sub acest aspect cererea de chemare în judecată instanţa a constatat că în fapt nemulţumirea reclamanţilor rezultă din modul de stabilire a drepturilor salariale şi prin urmare, solicită reîncadrarea, recalcularea indemnizaţiei de încadrare începând cu data de 09.04.2015 prin luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială 440,16 RON, respectiv 484,18 RON începând cu data de 1.12.2015, precum şi plata unor diferenţe salariale, operaţiuni care nu se pot efectua decât în urma emiterii ordinului ministrului justiţiei, act administrativ prin care se stabilesc drepturile salariale ale personalului în cauză.

Cu alte cuvinte, reclamanţii chiar dacă nu au menţionat în primul petit în mod expres faptul că ar contesta ordinele de salarizare emise pe seama lor, totuşi prin motivele în fapt invocate, aceştia arată că sunt nemulţumiţi de modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, solicitând plata unor diferenţe băneşti rezultate în urma reîncadrării şi recalculării indemnizaţiei prin raportare la alte componente salariale care nu au fost luate în calcul la stabilirea drepturilor salariale prin ordinele ministrului justiţiei.

Astfel după cum a relevat şi pârâtul Ministerul Justiţiei, în cauza pendinte trebuie pus în discuţie, în mod evident, actul administrativ prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamanţilor, după intrarea în vigoare a noului sistem de salarizare.

Instanţa a constatat că drepturile salariale ale reclamanţilor au fost stabilite conform Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, respectiv ale Ordinului 93/C/04.01.2019, acte administrative care, atâta timp cât nu sunt contestate şi anulate de către o instanţă competentă, produc efecte juridice valabile.

Potrivit art. 7 CAP.VIII din Anexa VI la Legea 284/2010: " (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri ."

De asemenea, şi ulterior intrării în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, competenţa de soluţionare a litigiilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale aparţine, potrivit art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, instanţa a apreciat că prin formularea primului petit în sensul de a obliga angajatorul la "reîncadrarea salarială" reclamanţii urmăresc în fapt modificarea ordinelor de salarizare emise de ministrul justiţiei, astfel încât litigiul dedus judecăţii impune o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, pentru stabilirea drepturilor salariale, astfel cum s-a reglementat prin art. 7 de la Capitolul VIII, Anexa VI din Legea 284/2010; respectiv art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, în cazurile de acest gen, vizând nemulţumirea faţă de modul de stabilire a drepturilor salariale, competenţa materială de soluţionare aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

Faţă de considerentele expuse în precedent, văzând în mod suplimentar şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) şi art. 132 din C. proc. civ. instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bihor şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.06.2019, sub nr. de dosar x/2019

Prin sentinţa civilă nr. 424 din data de 10.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, invocată de reclamanţi. Şi a declinat, în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă, competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut următoarele:

Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Prin acţiunea de faţă nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acţiune se solicită sancţionarea plăţii parţiale a salariului avut şi cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Art. 7 prevede: (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile*).

În ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuţie urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis").

Aceasta calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Devin aplicabile în aceste condiţii prevederile privind jurisdicţia muncii, cuprinse în art. 269 din Codul muncii şi art. 208 din Legea nr. 62/2011 raportate la cele ale art. 36 alin. (3) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauza de faţă competenţa materială aparţine Tribunalului Bihor, secţia I civilă, în favoarea căreia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în solicitarea reclamanţilor de reîncadrare, recalculare indemnizaţiei de încadrare, începând cu data de 09.04.2015, prin luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială 440,16 RON, respectiv 484,18 RON începând cu data de 1.12.2015, precum şi plata unor diferenţe salariale, operaţiuni care nu se pot efectua decât în urma emiterii ordinului ministrului justiţiei, act administrativ prin care se stabilesc drepturile salariale ale personalului în cauză.

Din actele dosarului Tribunalului Bihor rezultă că drepturile salariale ale reclamanţilor au fost stabilite conform Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, respectiv ale Ordinului 93/C/04.01.2019, acte administrative care, atâta timp cât nu sunt contestate şi anulate de către o instanţă competentă, produc efecte juridice valabile.

Astfel, Înalta Curte constată că prin acţiunea dedusă reclamanţii contestă modul în care le-au fost stabilite drepturile salariale în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 şi a actelor normative următoare acesteia, privind privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 09.04.2015, invocându-se în acţiunea introductivă nelegalitatea şi netemeinicia stabilirii drepturilor salariale şi solicitându-se stabilirea acestora la nivelul maxim în acord cu prevederile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

Reclamanţii, care au calitatea de magistraţi judecători, invocă neaplicarea la calculul drepturilor lor salariale a valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON, valoare ce reprezintă cuantumul maxim stabilit printr-o hotărâre judecătorească, de care sunt îndreptăţiţi să beneficieze conform Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale.

Conform art. 8 alin. (1) şi (2) din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi. Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care prin lege specială sau prin prezenta lege se prevede altfel.

Conform art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, iar contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile (alin. (1). Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunţate sunt irevocabile (alin. (2).

Aşa cum rezultă din normele legale citate salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite. Totodată, în cazul în care angajatul este nemulţumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din textul de lege citat anterior.

În speţă, reclamanţii invocă apariţia unui text legal ce le-ar fi aplicabil şi care ar conduce la modificarea drepturilor lor salariale începând cu data de 09.04.2015, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un nou ordin de salarizare, în conformitate cu textul legal ce ar fi incident.

Înalta Curte apreciază că, din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

Prin urmare, în cazurile de acest gen, vizând nemulţumirea faţă de modul de stabilire a drepturilor salariale, competenţa materială de soluţionare aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. şi BB., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.