Insurance Guarantee Fund Appeal Dismissed; Re-Assessment of Auto Repair Claim Ordered Upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei nr. 3771 din 2 februarie 2017 emisă de pârât cu obligarea la plata despăgubirilor în cuantum total de 80.325,28 RON şi a dobânzii penalizatoare stabilite prin Sentinţa nr. 2051 din26 februarie 2015 a Judecătoriei Braşov, calculată din data de 31 august 2015 (dată la care a fost ultima dată actualizată de executorul judecătoresc) până la data plăţii efective, precum şi plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de desfăşurarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 2843 din data de 5 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A anulat Decizia FGA nr. 3771 din 2 februarie 2017. A dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat. A respins în rest pretenţiile formulate ca neîntemeiate.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2843 din data de 5 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că Sentinţa civilă nr. 2843 din 5 iulie 2017 este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale şi vădit eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, precum şi a unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond.

Societatea A. SRL, a formulat cererile de plată, înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x din 16 martie 2016, y din 18 aprilie 2016, z din 17 martie 2016, prin care a solicitat să fie despăgubit din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor (denumit în continuare F.G.A.), cu suma de 80.325,28 RON conform Sentinţei civile nr. 2051 din 26 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. x/2012.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 213/2015 dispune la alin. (1) că: Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

FGA nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi FGA funcţionează în baza unor dispoziţii legale, care a analizat cererea şi a aplicat întocmai dispoziţiile legale.

FGA nu este succesoarea în drepturi şi obligaţii a vreunui asigurător, în acest caz, Societatea B. SA şi nu FGA datorează despăgubiri prin "efectul legii", aşa cum a înţeles reclamantul.

FGA nu plăteşte pentru asigurătorul în faliment, după cum nici asigurătorul în faliment nu plăteşte prin FGA.

Instanţa de fond confundă obligaţia de plată a FGA cu obligaţia de plată a asigurătorului.

Astfel, FGA plăteşte în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei nr. 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment şi nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligaţiilor fiind cu totul şi cu totul diferit.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări, în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale recurentului FGA, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent şi statutul juridic de autoritate distinctă, ale FGA conferă FGA-ului, legitimitate procesuală activă în dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi a Normei nr. 16/2015 a ASF, procedură obligatorie şi nu opţională.

Instanţa de fond a dedus că, FGA ar fi un succesor, cu titlu particular sau universal, al vreunui asigurător declarat în faliment (B. SA în acest caz).

Astfel, art. 18, alin. (1) din Norma nr. 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraţilor dispune: "După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, Fondul va prelua de la asigurător evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare".

În acest caz FGA a preluat de la asigurătorul B. S.A. şi dosarul de daună respectiv dar, pentru ca şi creditorii de asigurare să fie despăgubiţi sunt obligaţi să parcurgă o procedura administrativă necontencioasă obligatorie, procedură respectată de reclamantul din cauza dedusa judecaţii.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 dispune la alin. (1):

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens". Aceste cereri sunt analizate şi instrumentate de FGA în baza legii fiind o obligaţie legală şi nu plăteşte pur şi simplu suma solicitată de creditorul de asigurare. Fondul plăteşte din surse proprii şi nu din sursele asigurătorului în faliment.

În opinia instanţei de fond FGA trebuie să plătească fără analiză, să aibă în vedere numai înscrisurile depuse de reclamantă şi să plătească.

Astfel, art. 13, alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede foarte clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Această obligativitate a instrumentării dosarelor de daună de către FGA este prevăzută şi de dispoziţiile Normei nr. 16/2015 a ASF în cuprinsul art. 21, alin. (2): "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare".

Faţă de cele menţionate mai sus, FGA a procedat şi a analizat cererea reclamantului, a înscrisurilor depuse de acesta şi a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat în baza legii de la asigurătorul B. S.A.

FGA nu este un asigurător, ci funcţionează ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi resursele financiare ale FGA provin din următoarele surse:

a) contribuţii de la asigurători;

b) dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători;

c) sume din fructificarea disponibilităţilor;

d) sume din recuperarea creanţelor Fondului;

e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii;

f) împrumuturile de la instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului, potrivit disp. art. 5, alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Se poate observa că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA beneficiază de o posibilitate de finanţare subsidiară în acele situaţii excepţionale în care nu poate plaţi compensaţiile către creditorii de asigurare.

Raţiunea legiuitorului pentru includerea acestei prevederi este faptul că, depozitele şi plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de siguranţă" pentru Fond însuşi.

Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări FGA este obligat să acţioneze ca un profesionist, fiind în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenţi la FGA, aceasta fiind şi raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte a dosarelor de daună de către FGA.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător", legea reglementând atât procedura, cât şi condiţiile în care pot fi despăgubiţi creditorii de asigurări.

În acelaşi sens, recurentul invocă Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care, aşa cum se menţionează la art. 1 "reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, de administrare şi de utilizare a resurselor financiare ale acestuia, precum şi procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile acestuia."

Având în vedere dispoziţiile art. 11 şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"art. 11 - Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege "şi, respectiv, "art. 13 alin. (3) - în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă ", în cadrul şedinţei Comisiei Speciale din data de 13 iulie 2016, Fondul a decis, în analizarea fiecărei cereri de plata, obiect al prezentei cauze, respingerea acestora, având în vedere că persoana care a formulat cererea (SC A. SRL) nu are calitatea de creditor de asigurare, decizia fiind motivată sub acest aspect.

Contestaţia formulată nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Aşa cum s-a menţionat mai sus, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, Fondul de garantare a asiguraţilor asigura efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare prevăzut de această lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt creditori de asigurare:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă o transpunere a directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, transpusă în legislaţia noastră care definea "creanţa de asigurare" ca fiind orice suma care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate anterior, când unele elemente de datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operaţiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea ca fiind creanţe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II). Astfel potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din aceasta Directivă:

"creanţă de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) literele (b) şi (c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...).

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de către petentă, a cărei obligaţie este izvorâtă din alte raporturi juridice, care reprezintă creanţe chirografare şi nu de asigurări, fiind înscrise de altfel la masa credală de către lichidatorul judiciar, aşa cum chiar contestatoarea a arătat în contestaţia formulată.

Condiţia rezolutorie menţionată şi invocată de contestatoare se referă strict la situaţia creditorilor de asigurări (aşa cum sunt definiţi de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015), care, potrivit dispoziţiilor legale beneficiază de două posibilităţi legale de recuperare a sumelor cuvenite, respectiv, fie urmează procedura de plată administrativă şi solicită în condiţiile Legii nr. 213/2015 despăgubirea cuvenită de la Fond urmează procedura de faliment a asigurătorului depunând cerere de admitere a creanţei în cadrul acesteia (art. 17 din Legea nr. 213/2015), cerere ce va fi analizată de lichidatorul judiciar.

Menţiunea făcută de lichidatorul judiciar, respectiv a plăţii creanţelor sub condiţia rezolutorie a plăţii de către Fond, nu are efecte juridice asupra cererilor contestatoarei, având în vedere dispoziţiile legale invocate, creanţele contestatoarei nefiind creanţe de asigurări, ci creanţe chirografare. Aceasta condiţie rezolutorie operează doar în situaţia în care creditorul de asigurări primeşte despăgubiri din partea Fondului (creditorul de asigurări având opţiunea de a alege între a se adresa Fondului şi a se înscrie la masa credală), efectuarea plăţii ducând la desfiinţarea obligaţiei de plată a creanţelor înscrise la masa credală, raţiunea fiind aceea de a exclude posibilitatea efectuării unei duble plaţi.

Potrivit art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015: "(I) După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Prin urmare, recurentul nu se substituie asigurătorului în nicio situaţie şi nici nu preia funcţiile unui asigurător. Legea prevede că Fondul poate fi obligat la plată numai cu privire la creanţele de asigurări, aşa cum sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, şi doar cu respectarea procedurii stabilite de această lege.

Din dispoziţiile legale invocate rezultă fără echivoc faptul că Fondul nu preia obligaţiile societăţii de asigurare aflată în insolvenţă. Preluarea obligaţiilor societăţii aflate în faliment este imposibilă ţinând cont şi de faptul că poziţia procesuală pe care instituţia recurentă o are în dosarul de faliment al societăţii de asigurare este aceea de creditor de asigurări (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă). Conform art. 267 alin. (2) din legea menţionată, creanţele Fondului de garantare sunt creanţe de asigurări.

Limitarea obligaţiilor Fondului de garantare a asiguraţilor derivă din dispoziţiile legale, astfel cum au menţionate mai sus. Fondul putând proceda, în condiţiile Legii nr. 213/2015 şi a Normelor emise în aplicarea acesteia, doar la plata către creditorii de asigurări definiţi în mod expres, a creanţelor de asigurare certe, lichide şi exigibile.

Or, unităţile service (contestatoarea din prezenta cauză) nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege pentru a putea recupera din partea Fondului sumele solicitate, acestea având un drept de creanţă izvorât dintr-un contract de prestări servicii ce naşte drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante. Fondul garantează plata de despăgubiri în baza obligaţiilor izvorâte din contracte de asigurare.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta SC A. SRL s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal solicitând anularea Deciziei nr. 3771 din 2 februarie 2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea la plata despăgubirilor în cuantum total de 80.325,28 RON şi a dobânzii penalizatoare stabilite prin Sentinţa nr. 2051 din 26 februarie 2015 a Judecătoriei Braşov, calculată din data de 31 august 2015 (dată la care a fost ultima dată actualizată de executorul judecătoresc) până la data plăţii efective.

Prin decizia contestată, recurenta-pârâtă a reţinut că din documentaţia depusă la dosarul de daună nr. x rezultă că A. SRL a încheiat cu B. SA un contract de colaborare în temeiul căruia service-ul s-a obligat să repare autoturisme pentru care pârâta deschisese anterior dosare de daună, iar contravaloarea reparaţiilor era achitată de societatea de asigurări.

Din situaţia de fapt a rezultat că, la data de 14 august 2010 autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x, proprietate a C. SRL şi asigurat cu poliţa CASCO seria x nr. x emisă de societatea B. SA a fost avariat de către conducătorul acestuia, dl. D..

În aceste condiţii, ca urmare a instrumentării dosarului de daună nr. x s-a constatat că nu se justifică acordarea sumei de 80.325,28 RON deoarece, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 16/2015, petentul nu are calitatea de creditor de asigurări impunându-se astfel respingerea cererii înaintate de A. SRL.

Prima instanţă a reţinut că în speţa de faţă este vorba despre o creanţa născută din contractul de asigurare, în temeiul căruia reclamanta are calitatea de beneficiar al asigurării în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b), pct. ii) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b), pct. ii) din Legea nr. 213/2015 beneficiarul asigurării este o terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât conform cărora unităţile service (contestatoarea din prezenta cauză) nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege pentru a putea recupera din partea Fondului sumele solicitate şi că acestea au un drept de creanţă izvorât dintr-un contract de prestări servicii ce naşte drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante, deoarece, în cauza de faţă, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că această calitate de beneficiar al asigurării a fost consfinţită cu putere de lucru judecat prin Decizia Tribunalului Braşov nr. 554/R din data de 10 mai 2013, pronunţată în primul ciclu procesual al Dosarului nr. x/2012, unde s-a reţinut că suntem în prezenţa unei stipulaţii în folosul unui terţ, reclamanta având calitatea de beneficiară a indemnizaţiei de asigurare, calitate izvorâtă din contractul de asigurare.

În raport de aceste aspecte nu pot fi reţinute alegaţiile recurentului-pârât, referitoare la faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este asigurător, că reclamanta nu ar fi suferit o pagubă, că are acoperit prejudiciul şi că prejudiciul există.

Înalta Curte constată că art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede că "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

De asemenea, se constată că art. 18, alin. (1) din Norma nr. 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraţilor dispune: "După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, Fondul va prelua de la asigurător evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare".

În acest caz FGA a preluat de la asigurătorul B. SA şi dosarul de daună nr. x, aspect recunoscut de către recurentul-pârât prin motivele de recurs cu precizarea că, în vederea obţinerii despăgubirii, creditorii de asigurare trebuie să parcurgă o procedura administrativă necontencioasă obligatorie, procedură respectată de reclamantul din cauza dedusă judecaţii.

Recurentul-pârât susţine că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare şi că, textul reprezintă o transpunere a directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, transpusă în legislaţia noastră care definea "creanţa de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate anterior, când unele elemente de datoriei nu sunt cunoscute încă.

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în speţa de faţă, în vederea recuperării prejudiciului cauzat, rezultat din contractul de asigurare - poliţa CASCO seria x nr. x emisă de societatea B. SA reclamanta a urmat procedura necontencioasă prin formularea cererilor de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x din 16 martie 2016, y din 18 aprilie 2016, z din 17 martie 2016.

Faţă de aceste aspecte, chiar dacă recurentul-pârât a dat eficienţă dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale", precum de dispoziţiile art. 21, alin. (2) din Norma nr. 16/2015 ASF potrivit cărora: "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare", în mod greşit a apreciat că petentul nu are calitatea de creditor de asigurări.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reţinând că sentinţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva Sentinţei nr. 2843 din 05 iulie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.

GGC - LM