Customs debt liability for custodians of confiscated goods: failure to establish debtor status under Community Customs Code Article 203(3)

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 iunie 2016, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.N. Administraţia Porturilor Maritime SA, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Biroul Vamal Frontieră Constanţa Sud, a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 125 din 20 mai 2016 privind soluţionarea contestaţiei administrative, a deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 224 din 11 noiembrie 2015, precum şi a Procesului-verbal de control nr. x din 11 noiembrie 2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 205 din 31 octombrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.N. Administraţia Porturilor Maritime SA, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Biroul Vamal Frontieră Constanţa Sud şi a anulat Decizia nr. 125 din 20 mai 2016, Decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 224 din 11 noiembrie 2015, precum şi Procesul-verbal de control nr. x din 11 noiembrie 2015, încheiate de pârâte.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia General Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Pârâta ANAF a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar pârâta DGRFP Galaţi - AJFP Constanţa cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, prin cele două recursuri sunt susţinute aceleaşi argumente, după cum urmează:

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală arată că motivarea instanţei de fond este contradictorie întrucât, pe de o parte, instanţa reţine că obligaţiile fiscale au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante, în calitatea acesteia de custode al mărfurilor, pentru care se percep taxe vamale şi fiscale, iar pe de altă parte, se contrazice, reţinând în continuare că jurisprudenţa CJUE invocată de autorităţile pârâte se referă la obligaţii fiscale pentru mărfuri sustrase din antrepozitul vamal, iar reclamanta nu a fost autorizată ca antrepozitar vamal.

În realitate, potrivit legii, intimata-reclamantă datorează obligaţiile fiscale stabilite în cauză ca deţinătoare/gestionară a magaziei din care au fost sustrase mărfurile, aflate sub regim vamal de antrepozit, în urma confiscării lor de către organele de urmărire penală.

Recurenta-pârâtă DGRFP Galaţi - AJFP Constanţa arată, faţă de motivarea sentinţei, că instanţa nu a analizat cauza sub toate aspectele, respectiv, în raport de situaţia de fapt şi de drept în litigiu, ci a pronunţat soluţia având în vedere exclusiv susţinerile intimatei-reclamante şi ignorând apărările autorităţilor fiscale.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că, potrivit art. 98 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 şi art. 867 a din Regulamentul 2454/93, cantitatea de 1296 baxuri de ţigarete marca x şi 990 baxuri ţigarete marca x, cu statut vamal necomunitar, a fost plasată în urma confiscării sub regim de antrepozit vamal, în baza Ordonanţei nr. 757/P/2006 din 21 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală şi criminalistică.

Organele vamale au constatat că, deşi spaţiul în care au fost depozitate ţigaretele, respectiv magazia 1.3 din incinta 1A a Zonei Libere Constanţa Sud, se afla în proprietatea/gestiunea Administraţiei Porturilor Maritime Constanţa SA, aceasta nu a luat măsuri pentru a asigura evidenţa, paza şi depozitarea în bune condiţii a cantităţilor de ţigarete lăsate în custodia sa, conform procesului-verbal din data de 18 ianuarie 2006, în condiţiile în care avea cunoştinţă despre obligaţiile pe care le are cu privire la aceste mărfuri.

Instanţa de fond a nesocotit aceste aspecte, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor anterior menţionate, dar şi a art. 203 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, potrivit căruia statutul de mărfuri intrate în proprietatea statului prin confiscare conferă acestora regimul vamal de antrepozit, chiar dacă locul în care sunt reţinute mărfurile nu este un antrepozit vamal, iar deţinătorul acestuia nu este autorizat ca antrepozitar.

În cauză, obligaţia depozitării şi păstrării în bune condiţii a mărfurilor a revenit intimatei-reclamante conform procesului-verbal întocmit la data de 18 ianuarie 2006 de organele de poliţie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră- Direcţia Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere şi din cadrul Direcţiei Poliţiei de Frontieră Constanţa, fiind menţinută apoi prin rezoluţia Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nr. 43/D/P/2006 din 19 mai 2006 şi prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 757/P/2006 din 21 aprilie 2008.

Potrivit Hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-273/12, sustragerea de sub supraveghere vamală, în sensul art. 203 alin. (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, înseamnă orice acţiune sau omisiune care are drept rezultat, chiar dacă numai pe moment, împiedicarea accesului autorităţii vamale competente la mărfuri aflate sub supraveghere vamală şi a efectuării controalelor prevăzute de legislaţia vamală.

Intimata-reclamantă nu a luat măsuri pentru a asigura integritatea şi paza mărfurilor, nu a ţinut evidenţa lor, iar la datele la care au avut loc sustragerile nu avea cunoştinţă despre situaţia juridică a mărfurilor, fapte care se înscriu în seria acţiunilor/omisiunilor care determină naşterea datoriei vamale în sarcina intimatei-reclamante, în calitate de persoană care răspundea de îndeplinirea condiţiilor de utilizare a regimului vamal.

Cât priveşte susţinerile intimatei-reclamante conform cărora nu a avut obligaţia păstrării mărfurilor şi nici calitatea de custode al acestora, recurentele arată că procesul-verbal din 18 ianuarie 2006 comunicat A. SA, prin angajatul său care avea calitatea de gestionar al magaziei atestă că mărfurile reţinute în vederea confiscării au fost predate în custodia intimatei-reclamante, custodie care s-a menţinut potrivit Adresei nr. x din 2 noiembrie 2015 a IGPF - Garda de Coastă, după finalizarea cercetărilor în Dosarul penal x/2006, până la ducerea la îndeplinire a măsurii distrugerii mărfurilor contrafăcute, dispuse în Dosarul penal nr. x/2006

Nu pot fi reţinute nici susţinerile intimatei-reclamante potrivit cărora sustragerea mărfurilor nu a reprezentat eliberare pentru consum, în sensul art. 2067 din C. fisc. întrucât, potrivit alin. (1) lit. d) al textului de lege invocat, eliberare spre consum reprezintă şi importul de produse accizabile, chiar şi neregulamentar, cu excepţia cazului în care produsele accizabile sunt plasate, imediat după import, în regim suspensiv de accize. Or, în speţă, mărfurile au fost sustrase de sub supraveghere vamală în cadrul regimului de antrepozit vamal, fapt care se consideră import neregulamentar, ce determină exigibilitatea accizelor în sensul art. 2066 alin. (1) din C. fisc. , iar nu o pierdere iremediabilă sau o distrugere în sensul art. 2067 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Totodată, faptul că mărfurile au fost sustrase după expirarea termenului lor de valabilitate nu are nicio relevanţă întrucât, potrivit art. 212 din Regulamentul (CEE) 2913/92, datoria vamală menţionată la art. 201 - 205 şi 209 - 2011 ia naştere chiar dacă se referă la mărfuri care fac obiectul măsurilor de interdicţie sau restricţie la import sau export, de orice fel. Prin urmare, datoria vamală se naşte chiar dacă există restricţii asupra mărfurilor din punctul de vedere al posibilităţii consumului.

Instanţa de fond, admiţând cererea reclamantei, a încălcat prevederile legale anterior referite. Mai mult, cu privire la Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, instanţa reţine total eronat că apărările autorităţilor fiscale ar fi fost în sensul că acesta nu este aplicabil în cauză. În realitate, aceasta a fost susţinerea intimatei-reclamante. Această eroare este o dovadă în plus că instanţa nu a analizat în mod serios cauza, contrazicându-se în motivare, întrucât tocmai aplicarea în cauză a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 justifică stabilirea obligaţiilor fiscale.

Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit art. 203 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, o datorie vamală ia naştere în momentul sustragerii mărfurilor de sub supraveghere vamală, însă situaţia bunurilor puse sub sechestru şi simultan sau ulterior confiscate, înainte de a primi liberul de vamă, reprezintă o situaţie de excepţie de la aplicarea prevederilor art. 203.

Şi această concluzie a instanţei este formulată cu încălcarea dispoziţiilor de drept unional în materie vamală. Organele vamale au stabilit calitatea intimatei-reclamante de debitoare potrivit art. 203 alin. (3) teza a IV-a din Regulamentul (CEE) 2913/92.

Potrivit art. 233 lit. c) din acelaşi Regulament, o datorie vamală se stinge în cazul în care cu privire la mărfurile declarate pentru un regim vamal ce implică obligaţia de plată a drepturilor, mărfurile, înainte de a primi liberul de vamă, sunt fie puse sub sechestru şi simultan sau ulterior confiscate, fie distruse din dispoziţia autorităţilor vamale, fie distruse sau abandonate în conformitate cu art. 182, fie distruse sau iremediabil pierdute dintr-un motiv care ţine de natura lor sau de cazul fortuit sau forţă majoră.

În baza acestor dispoziţii legale, societatea care a introdus în ţară mărfurile necomunitare beneficiază de stingerea datoriei vamale în cazul în care mărfurile intră în proprietatea statului, prin confiscare, însă, mărfurile nu îşi schimbă statutul vamal, ele fiind considerate în antrepozit vamal până la acordarea unei alte destinaţii vamale admise sau până când sunt distruse. În consecinţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, sustragerea mărfurilor necomunitare intrate în proprietatea statului reprezintă sustragere de sub supraveghere vamală care dă naştere unei datorii vamale, la data la care s-a produs, debitor fiind: persoana care a sustras mărfurile, persoana care a participat la o astfel de acţiune sau care ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au fost sustrase de sub supraveghere vamală, persoana care a dobândit sau deţinut mărfurile şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie să mărfurile au fost sustrase de sub supraveghere vamală şi persoana care trebuie să execute obligaţiile care rezultă din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate acele mărfuri. În această ultimă categorie se încadrează intimata-reclamantă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA solicită respingerea recursurilor, ca nefondate, arătând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept substanţial incidente.

În concret, arată că instanţa a dat în mod just eficienţă dispoziţiilor art. 233 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, care se referă la stingerea datoriei vamale.

Reiterează că taxele vamale, accizele şi TVA au fost greşit stabilite în sarcina sa întrucât nu a avut obligaţia de inventariere a mărfurilor şi nici calitatea de custode al acestora. De asemenea, nu are calitatea de antrepozitar şi nici nu a efectuat operaţiuni de import pentru cantităţile de ţigarete la care s-a referit organul fiscal (sustrase de sub supraveghere vamală).

A. S.A. nu are, potrivit legii, competenţa şi autorizarea să efectueze operaţiuni cu produse accizabile, nefiind astfel posibil să fie atrasă răspunderea sa în calitate de antrepozitar autorizat.

Nu are şi nu a avut niciodată obligaţia de păstrare a baxurilor de ţigarete, motiv pentru care nu poate fi socotită debitoare a datoriilor vamale rezultate din sustragerea de sub supraveghere vamală. Nu este parte în procesul-verbal încheiat la 18 ianuarie 2006 şi nu a semnat acest document, din care, de altfel, nu rezultă că mărfurile au fost pasate în custodia sa. Ţigările au rămas în proprietatea B. SRL până la punerea în aplicare a măsurii confiscării şi distrugerii acestora iar fişele de magazie au fost întocmite de gestionari exclusiv în scop statistic, pe baza vizualizării mărfurilor.

A. SA nu şi-a asumat calitatea de custode. În calitatea sa de concesionar al bunurilor proprietatea statului a întreprins activităţi specifice în vederea îndeplinirii obiectivului concesiunii, sens în care a încheiat contracte de închiriere cu diverşi operatori portuari, fără a avea însă calitatea de a verifica mărfurile depozitate de către aceştia, obligaţie care revine proprietarilor de mărfuri şi autorităţii vamale unde aceste mărfuri se declară.

Însă din anul 2007, în mod repetat, a cerut IGPF - Direcţia Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere să ia măsuri pentru scoaterea din incinta Zonei Libere a mărfurilor sechestrate întrucât A. SA nu putea asigura păstrarea în bune condiţii a acestora şi, mai mult, ele ocupau fără nicio reglementare contractuală spaţiul de depozitare.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond în mod legal şi temeinic a constatat că, deşi aspecte reţinute de organul fiscal sunt parţial adevărate, acestea nu sunt în măsură să determine obligaţii vamale şi fiscale suplimentare în sarcina A. SA.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursurile prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte le constată fondate, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Instanţa de fond a nesocotit prevederile legale care au stat la baza impunerii obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina A. S.A., respectiv nu a procedat la o analiză coerentă a cadrului normativ [art. 98 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, coroborat cu art. 867 a din Regulamentul 2454/93, art. 203 alin. (1) şi (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, art. 2066, art. 2067 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal], aplicat la cauza dedusă judecăţii.

Judecătorul fondului reţine, într-o exprimare lapidară, că obligaţiile fiscale au fost stabilite în sarcina A. SA, în calitatea sa de custode al mărfurilor. Astfel, pare că acceptă aplicarea prevederilor art. 203 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 în cauza de faţă şi continuă prin invocarea art. 233 lit. d) din Regulamentul (CEE) 2913/92, în baza căruia reţine că datoria vamală s-a stins pentru mărfurile în cauză sustrase de sub supraveghere vamală întrucât acestea, înainte de a primi liberul de vamă, au fost puse sub sechestru şi confiscate, urmând să fie distruse (fiind mărfuri contrafăcute). Instanţa socoteşte prevederile art. 233 lit. d) din Regulament [cu menţiunea că trimiterea corectă era la lit. c), iar nu la lit. d) a articolului citat] ca reglementând o situaţie de excepţie de la aplicarea prevederilor art. 203 din acelaşi Regulament.

În ceea ce priveşte accizele, arată că acestea sunt datorate la ieşirea mărfurilor din antrepozit, potrivit art. 2066 şi art. 2067 din C. fisc. , însă în cauză, marfa nu putea ieşi din custodie întrucât s-a dispus confiscarea ei şi, ulterior, distrugerea. În ultimul rând, arată că argumentul operează şi în privinţa TVA, în conformitate cu art. 150 - 151 din C. fisc.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit cu aplicarea eronată a prevederilor art. 233 lit. c) din Regulamentul (CEE)2913/92 că, în cazul datoriei vamale stabilite de organul fiscal în sarcina A. SA, operează stingerea datoriei, pe baza temeiului de drept arătat.

Art. 233 lit. c) din Regulament prevede că, fără a aduce atingere dispoziţiilor în vigoare cu privire la prescrierea unei datorii vamale şi la imposibilitatea de a o recupera în cazul insolvabilităţii debitorului constatate pe cale judecătorească, o datorie vamală se stinge: (...) (c) în cazul în care, cu privire la mărfurile declarate pentru un regim vamal ce implică obligaţia de plată a drepturilor: (...) - mărfurile, înainte de a primi liberul de vamă, sunt fie puse sub sechestru şi simultan sau ulterior confiscate, fie distruse din dispoziţia autorităţilor vamale, fie distruse sau abandonate în conformitate cu articolul 182, fie distruse sau iremediabil pierdute dintr-un motiv care ţine de natura lor sau de caz fortuit sau forţă majoră.

Norma se aplică proprietarului mărfurilor care ajung să fie confiscate şi nu constituie o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor art. 203 alin. (1) din Regulament, potrivit căruia o datorie vamală la import ia naştere prin sustragerea de sub supravegherea vamală a mărfurilor supuse drepturilor de import.

Stingerea datoriei vamale operează pentru societatea care a introdus în ţară mărfurile necomunitare confiscate şi puse sub regim de supraveghere vamală, însă, mai departe, furtul mărfurilor intrate în proprietatea statului prin confiscare reprezintă sustragere de sub supraveghere vamală, care să naştere unei datorii vamale, la data la care s-a produs, debitorii vamali fiind: persoana care a sustras mărfurile de sub supraveghere vamală; orice persoană care a participat la o astfel de acţiune şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie în mod normal că mărfurile au fost sustrase de sub supraveghere vamală; orice persoană care a dobândit sau deţinut mărfurile în cauză şi care ştia sau ar fi trebuit să ştie, în mod normal, în momentul cumpărării sau primirii mărfurilor, că ele au fost sustrase de sub supraveghere vamală şi, după caz, persoana care trebuie să execute obligaţiile care rezultă din depozitarea temporară a mărfurilor sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate acele mărfuri, conform art. 203 alin. (3) din Regulament.

Obligaţiile fiscale suplimentare au fost stabilite de organul fiscal în sarcina intimatei-reclamante A. SA, considerată persoană care trebuia să execute obligaţiile ce rezultau din utilizarea regimului vamal sub care au fost plasate mărfurile.

Or, instanţa de fond nu s-a preocupat să lămurească chestiunea litigioasă esenţială, şi anume, dacă intimata-reclamantă intră în categoria debitorilor vamali la care se referă art. 203 alin. (3) din Regulamentul (CEE) 2913/92 privind Codul vamal comunitar, adică, dacă are calitatea de "persoană care trebuie să execute obligaţiile care rezultă (...) din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate acele mărfuri".

Intimata-reclamantă a invocat o seamă de argumente pe baza cărora susţine că nu are calitatea de debitor vamal, neintrând în categoria persoanelor definite de teza finală a art. 203 alin. (3). Aceste argumente nu au fost tratate de instanţa de fond.

Înalta Curte nu poate socoti că instanţa de fond le-a înlăturat, prin exprimarea lapidară şi nemotivată a concluziei potrivit căreia intimata-reclamantă ar fi avut calitatea de "custode al mărfurilor" deoarece legalitatea impunerii atârnă în mod determinant de încadrarea sau nu a intimatei-reclamante în categoria debitorilor vamali la care se referă art. 203 alin. (3) din Regulamentul (CEE) 2913/92, iar instanţa de fond nu şi-a motivat sentinţa în această privinţă.

În concluzie, se constată că este fondat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea instanţei de fond nu este motivată cât priveşte problema litigioasă centrală anterior enunţată, dar şi pentru că hotărârea cuprinde argumente contradictorii şi străine de natura cauzei (pe de o parte, reţinându-se implicit calitatea intimatei-reclamante de debitor vamal, iar pe de altă parte, fiind anulate sarcinile fiscale suplimentare pe un temei de drept inaplicabil şi pe baza unor motive neinvocate prin cererea introductivă).

De asemenea, Înalta Curte nu poate analiza pe fond argumentele subsumate de recurentele-pârâte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanţa de fond nu a dezlegat raportul juridic litigios din perspectiva normelor de drept substanţial incidente în materia taxelor vamale - art. 98 alin. (3), art. 203 alin. (1) şi (3) din Regulamentul CEE 2913/92 privind Codul vamal comunitar şi art. 867 a din Regulamentul 2454/93, împrejurare ce determină aceeaşi soluţie, de casare a cu trimitere spre rejudecare.

Cât priveşte accizele şi TVA, impunerea depinde, în egală măsură, de stabilirea calităţii intimatei-reclamante de debitor vamal (aceste obligaţii suplimentare fiind impuse pe temeiul importului neregulamentar, echivalent cu eliberarea spre consum).

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 205 din 31 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.

GGC - LM