Competence conflict: labor dispute over judicial salary differences vs. exclusive administrative jurisdiction for salary-setting acts

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 15.04.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Dâmbovita, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la calculul corect al indemnizaţiei de încadrare şi al celorlalte drepturi salariale aferente, la plata diferenţelor salariale, în cuantum de 572 RON brut lunar, începând cu data de 01.01.2019 şi în continuare, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare şi a indexărilor cu indicele de inflaţie, începând cu data scadenţei lunare a fiecărei obligaţii de plată a drepturilor salariale şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2720 din 10 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Dâmboviţa, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că salarizarea personalului bugetar, deci inclusiv a personalului din justiţie, este reglementată, începând cu data de 01.07.2017, prin Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 stabileşte o competenţa materială exclusivă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea contestaţiilor formulate de personalul nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale de către ordonatorul de credite.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 425 din 10 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, invocată de reclamant.

A fost declinată în favoarea Tribunalului Argeş, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Dâmboviţa Constată conflict negativ de competenţă.

În baza art. 134 din C. proc. civ. s-a dispus suspendarea din oficiu a judecării cauzei şi înaintarea dosarului la ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că în cauză nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acţiune se solicită sancţionarea plăţii parţiale a salariului avut şi cuvenit pentru munca prestată astfel că devin aplicabile în aceste condiţii prevederile privind jurisdicţia muncii, cuprinse în art. 269 din Codul muncii şi art. 208 din Legea nr. 62/2011 raportate la cele ale art. 36 alin. (3) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Pentru identificarea instanţei competente după materie este esenţial de stabilit obiectul cererii de chemare în judecată.

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu cererea formulată de reclamanţi prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Dâmboviţa la stabilirea încadrării salariale în raport de art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, art. 10 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 şi a prevederilor pct. 2 şi 3, Cap 1, lit. a) din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acţiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi al celorlalte drepturi salariale aferente prevăzute de lege şi plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Codul muncii:

"Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, art. 269 din acelaşi act normativ prevăzând că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."

Dând eficientă principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă în limitele învestirii, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate şi obiectul acţiunii de faţă, Înalta Curte apreciază este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă secţia specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalului.

Cum în speţă, faţă de calitatea de judecător a reclamantului şi calitatea de pârât a Tribunalului Damboviţa, sunt incidente şi dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (21) din C. proc. civ., potrivit cărora va fi sesizată una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, se constată că în mod riguros acţiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Argeş.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Dâmboviţa, în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.