Labor court jurisdiction affirmed for salary difference claims against Ministry of Justice, resolving negative conflict of competence in favor of labor section

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 263 din 11 aprilie 2019, Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a invocată de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Timişoara şi a declinat, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Timişoara.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat cauza privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Timişoara, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale .

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Prin acţiunea de faţă nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acţiune se solicită sancţionarea plăţii parţiale a salariului avut şi cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferenţe salariale (în cuantum de 18%), în sensul art. 170 -171 alin. (1) din Codul muncii.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii procesuale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut expres această soluţie legislativă, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei (de exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999:

"cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe").

Or, în ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuţie urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Aceasta, întrucât, conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2) din acelaşi cod, "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii speciale derogatorii".

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În cauza de faţă, reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ asimilat, câtă vreme reclamanţii nu au făcut referire la vreo decizie de încadrare salarială pe care să o conteste şi nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâţilor pentru recunoaşterea drepturilor pretinse. De asemenea, nu prezintă configuraţia unei contestaţii promovate potrivit art. 7 din Anexa V Legea nr. 253/2017 (reclamanţii nu s-au prevalat de existenţa unei hotărâri a organelor de conducere ale pârâţilor, prin care să le fi fost analizată contestaţia formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale).

În aceste condiţii, litigiului de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Timişoara în favoarea Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.