Judicial administration discretion in blocking transfer to leadership post: adequacy of motivation and non-applicability of execution-role criteria

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în principal, anularea Hotărârii secţiei pentru Procurori nr. 599/23.10.2018 şi a Adresei Consiliului Superior al Magistraturii nr. 23780/18.01.2019 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe transferul său de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În subsidiar, a solicitat anularea Hotărârii secţiei pentru Procurori nr. 599/23.10.2018 şi a Adresei Consiliului Superior al Magistraturii nr. 23780/18.01.2019 şi, pe cale de consecinţă, transferul său de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 84 din 23 aprilie 2019, a admis acţiunea formulată de reclamant şi, în consecinţă, a anulat Hotărârea nr. 599/23.10.2018 şi Adresa nr. x/18.01.2019 şi a obligat pârâtul la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe cererea de transfer a reclamantului, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât susţine că actul administrativ atacat este motivat de o manieră ce garantează legalitatea şi previzibilitatea măsurilor dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii şi că sentinţa de fond a aplicat greşit normele de drept material incidente în speţă, respectiv art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 1 şi 3 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin HPCSM nr. 193/2006.

Arată recurentul-pârât că normele care reglementează transferul au caracter speculativ şi conferă doar o vocaţie în sensul arătat, fără a crea, în mod automat un drept solicitantului.

Gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul recurentului-pârât, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la raţiunile şi necesităţile acestui sistem, pentru evitarea provocării unor grave disfuncţionalităţi în activitatea unităţilor de parchet implicate.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, recurentul-pârât arată că analiza cererii de transfer formulată de reclamat, s-a făcut prin prisma criteriilor legale.

Din modalitatea de reglementare a art. 3 din Regulament, rezultă că unul dintre criteriile avute în vedere la soluţionarea cererilor de transfer este cel care vizează asigurarea activităţii, iar lipsa posturilor de execuţie în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi faptul că postul de conducere, de şef de secţie era util pentru transfer au fost avute în vedere la luarea deciziei.

Totuşi, secţia pentru procurori a CSM a apreciat oportun ca un post de procuror şef secţie urmărire penală să fie ocupat de un procuror care să îşi asume atribuţiile de conducere şi care să ocupe funcţia de conducere, prin numire, conform dispoziţiilor legale.

Se mai arată că toate cererile de transfer soluţionate prin hotărârile la care s-a referit intimatul-reclamant în motivarea plângerii prealabile, au vizat situaţii în care, pe lângă postul de conducere vacant, mai exista cel puţin un post de execuţie vacant, util pentru transfer.

De asemenea, recurentul-pârât consideră că practica soluţionării cererilor de transfer de către secţia pentru judecători nu poate fi analizată şi opusă celei a secţiei pentru procurori, deoarece se referă la gestionarea unei cariere diferite.

Prin urmare, recurentul-pârât susţine că nu era oportună ocuparea prin transfer a unicului post vacant aferent unei funcţii de conducere de către un procuror cu funcţie de execuţie care a funcţionat timp de opt ani în cadrul unui parchet de pe lângă judecătorie şi care nu a exercitat, în fapt, atribuţiile specifice funcţiei de procuror şef secţia urmărire penală, prevalând interesul public al instituţiei.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentului-pârât se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat, normele de drept material considerate a fi aplicate în mod greşit, fiind cele ale art. 60 din Legea nr. 303/2004 şi art. 1 şi 3 din HPCSM nr. 193/2006.

2. Analiza motivelor de casare.

Din actele dosarului, Înalta Curte reţine că prin Hotărârea nr. 599/23.10.2018 a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă cererea intimatului-reclamant prin care s-a solicitat transferul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sau la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

În ceea ce priveşte cererea de transfer la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor s-a constatat lipsa posturilor vacante.

În privinţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a rezultat că sunt ocupate toate posturile de execuţie, fiind vacant un post de conducere, procuror şef secţie urmărire penală.

Secţia pentru procurori, deşi a constatat că postul de conducere poate fi ocupat prin transfer, a apreciat că este oportun, în conformitate cu practica sa constantă, ca postul de conducere să fie ocupat de procurori care exercită funcţii de conducere.

Prin răspunsul la plângerea prealabilă formulată, s-a explicitat faptul că unul dintre criteriile ce trebuie luate în considerare la soluţionarea cererilor de transfer, este cel care vizează desfăşurarea unei activităţi optime la toate unităţile de parchet.

Prima instanţă, admiţând acţiunea formulată de reclamant reţine că cererea de transfer a fost analizată prin prisma oportunităţii ocupării funcţiei de conducere de o persoană care să îşi asume atribuţiile specifice şi care să ocupe funcţia prin numire şi nu din perspectiva ocupării unei funcţii de execuţie, în conformitate cu disp. art. 3 din Regulament, lipsind motivarea actului atacat sub acest aspect.

Aceleaşi susţineri sunt formulate şi prin întâmpinarea intimatului-reclamant depusă în calea de atac a recursului.

Înalta Curte, analizând criticile formulate, prin prisma disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi apărările intimatului, apreciază că sunt întrunite în speţă motivele de nelegalitate invocate.

Astfel cum reţine şi prima instanţă, gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar este atributul Consiliului Superior al Magistraturii, însă la luarea deciziilor, autoritatea este obligată să acorde prioritate necesităţilor sistemului judiciar, interesul public prevalând faţă de interesul particular.

În materia transferului magistraţilor, disp. art. 3 din Regulament obligă autoritatea să aibă în vedere anumite criterii.

În speţă, recurentul-pârât în mod corect a optat să nu mai analizeze criteriile prevăzute la art. 3, deoarece a considerat că nu este oportun ca un post de conducere de şef de secţie urmărire penală să fie ocupat de un procuror ce nu poate îndeplini atribuţiile specifice funcţiei de conducere.

Recurentul-pârât s-a aflat în marja de apreciere conferită de dispoziţiile legale în vigoare, în sensul de a aprecia dacă un post de conducere poate fi ocupat de un procuror ce va desfăşura o activitate de execuţie.

Recurentul-pârât are dreptul şi obligaţia de a analiza o cerere de transfer, de exemplu şi prin prisma oportunităţii, care, în realitate, este o dimensiune a legalităţii actelor administrative.

Acest drept, care reprezintă totodată şi o obligaţie a autorităţii nu a fost contestat de instanţa de fond sau de intimatul-reclamant.

Astfel că, în ipoteza în care analiza cererii nu poate trece de exigenţa oportunităţii admiterii acestuia, recurentul-pârât nu este obligat să analizeze şi criteriile concrete prevăzute de art. 3 din Regulament.

Hotărârea nr. 599/23.10.2018 a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii conţine însă o singură frază care motivează soluţia adoptată, de respingere a cererii de transfer, pe considerentul că în mod constant, secţia pentru procurori a CSM a apreciat ca fiind oportun ca toate posturile de conducere de la parchete să fie ocupate de procurori care exercită funcţii de conducere.

Motivarea hotărârii atacate a fost considerată de prima instanţă ca insuficientă şi neconformă cu rigorile cuprinsului unui act administrativ, mai ales că nu pot fi luate în considerare explicaţii din înscrisuri anterioare sau ulterioare acestora.

Înalta Curte constată că, în principiu, motivarea actului administrativ trebuie să existe chiar în interiorul acestuia, însă în speţă, hotărârea atacată a fost precedată de informaţii/acte care au condus la adoptarea soluţiei, iar plângerea prealabilă şi soluţionarea acesteia, fac parte din procedura impusă de lege.

Aşadar, în mod greşit, prima instanţă a considerat că nu pot fi avute în vedere informaţiile sus-menţionate.

Cu privire la motivarea actului administrativ atacat, Înalta Curte apreciază că, deşi aceasta este extrem de sumară, reprezintă, în realitate, esenţa hotărârii adoptate.

Din actele dosarului, reiese că în realitate, cererea de transfer analizată nu a primit avizul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, exprimâdu-se opinia că postul în discuţie, este singurul post liber în statul de funcţii şi pentru ocuparea lui, solicitantul ar trebui să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 48, 49 şi 50 din Legea nr. 303/2004, transferul nefiind o modalitate de a ocupa o funcţie de conducere.

În aceste condiţii, transformarea unui post de conducere într-un post de execuţie ar perturba activitatea parchetului, în lipsa altor posturi vacante, considerându-se oportun ca postul să fie ocupat prin concursul organizat pentru funcţiile de conducere.

Referitor la practica secţiei, intimatul-reclamat a exemplificat anumite hotărâri prin care s-a aprobat transferul, deşi postul era aferent unei funcţii de conducere, însă situaţiile nu sunt comparabile, deoarece pe lângă acest post mai existau posturi de execuţie vacante.

În privinţa hotărârilor prin care s-a aprobat transferul unor judecători, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi avute în vedere, de asemenea, situaţiile nefiind comparabile.

Faţă de acestea, Înalta Curte susţine că prin hotărârea atacată, emitentul acesteia şi-a exercitat dreptul de apreciere în limitele impuse de lege, a apreciat corect asupra necesităţilor din sistemul judiciar, actul administrativ emis este motivat corespunzător, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, să se dispună admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 84 din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge contestaţia formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2019.