Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5742/2019 AI generated

Legality of suspending VAT assessment pending criminal fraud proceedings upheld; taxpayer's action dismissed

Case Number Decizia nr. 5742/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the tax authority's appeal, quashed the lower court's decision, and dismissed the taxpayer's action in its entirety, thereby upholding the legality of the administrative suspension of the preliminary tax objection. The dispute concerned a fiscal inspection that established additional VAT payment obligations totaling approximately 19.8 million RON, which the tax administration suspended pending the resolution of related criminal proceedings for alleged fictitious transactions involving intermediary companies. While the Court of Appeal had previously annulled the suspension order on the grounds that the issuing of an assessment decision implied the authority's ability to resolve the matter without waiting for the penal outcome, the Supreme Court ruled that this interpretation would render the statutory provision on suspension inapplicable. Applying Article 214(1)(a) of Emergency Ordinance No. 92/2003 (Fiscal Procedure Code), the court held that the cumulative conditions for suspension were met: the tax authority had formally reported the case to the prosecutor's office, and the determination of the reality of the operations by the penal authorities would have a decisive influence on the administrative solution, as the core issue involved potential criminal fraud regarding the deductibility of VAT.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 496 din C. proc. civ, art. 496 din C. proc. civ., republicat, art. 488, pct. 8 C. proc. civ; Legality of suspending VAT assessment pending criminal fraud proceedings upheld; taxpayer's action dismissed: The dispute concerned a fiscal inspection that established additional VAT payment obligations totaling approximately 19.8 million RON, which the tax administration suspended pending the resolution of related criminal proceedings for alleged fictitious transactions involving intermediary companies. While the Court of Appeal had previously annulled the suspension order on the grounds that the issuing of an assessment decision implied the authority's ability to resolve the matter without waiting for the penal outcome, the Supreme Court ruled that this interpretation would render the statutory provision on suspension inapplicable. Applying Article 214(1)(a) of Emergency Ordinance No. 92/2003 (Fiscal Procedure Code), the court held that the cumulative conditions for suspension were met: the tax authority had formally reported the case to the prosecutor's office, and the determination of the reality of the operations by the penal authorities would have a decisive influence on the administrative solution, as the core issue involved potential criminal fraud regarding the deductibility of VAT.

Keywords

AI generated
VAT assessment tax fraud tax inspection suspension of payments pending proceedings tax procedure code

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 din C. proc. civ., republicat

Procedural basis cited in the dispositive section for admitting the appeal and quashing the lower court's decision.

art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

Grounds for the appeal cited in the dispositive section to justify the admission of the recourse.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, următoarele:

1. Anularea în tot a deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale prealabile nr. 173 din 13 iulie 2016 emisă de ANAF-DGSC, cu privire la:

- soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale privind obligaţii suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în sumă totală de 19.778.066 RON, reprezentând TVA suplimentară de plată şi accesoriile acesteia până la soluţionarea laturii penale;

- soluţia de respingere a contestaţiei ca fiind lipsită de obiect cu privire la suma de 1.940.245 RON, reprezentând contribuţii sociale precum şi accesorii aferente;

- suma de 1.256.342 RON, reprezentând impozit pe veniturile din salarii, contribuţii sociale precum şi accesorii aferente.

2. Anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 30 aprilie 2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 30 aprilie 2015, ambele emise de A.J.F.P. Vâlcea, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată, cu privire la care a fost soluţionată definitiv în sistemul căilor administrative de atac contestaţia fiscală prealabilă.

3. Subsecvent admiterii capetelor de cerere 1 şi 2, să se constate că debitul impus prin Decizia de impunere nr. x din 30 aprilie 2015 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 30 aprilie 2015 este nedatorat, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata acestuia.

4. Subsecvent admiterii capătului 1 de cerere, să fie obligată pârâta A.J.F.P. Vâlcea să reia procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei fiscale prealabile formulate de reclamantă cu privire la suma de 19.778.066, stabilită suplimentar la plată prin Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 30 aprilie 2015 şi Raportul de inspecţie fiscala nr. x din 30 aprilie 2015, ambele emise de A.J.F.P. Vâlcea, cu consecinţa emiterii unei decizii de soluţionare a contestaţiei.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2009 din 6 iunie 2017, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, anulând, în parte, Decizia nr. 173 din 13 iulie 2016, pentru punctul 1 ce vizează suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 19.778.066 RON.

Totodată, a obligat pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 30 aprilie 2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30 aprilie 2015, pentru suma de 19.778.066 RON, respingând în rest acţiunea, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, rejudecând pe fond, să se dispună respingerea acţiunii reclamantei.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâta a susţinut următoarele:

Organul de soluţionare a contestaţiei a pronunţat soluţia de suspendare a soluţionării în baza art. 214 alin. (1), lit. a) şi alin. (3) şi art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât între stabilirea obligaţiilor bugetare constatate suplimentar şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite exista o strânsă legătură, soluţionarea cauzei pe cale administrativa depinzând de constatările organelor de urmărire penală.

Astfel, se apreciază că decizia de soluţionare a contestaţiilor a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc.

Prevederea legală în materie nu impune obligaţia ca organul fiscal să arate în concret faptele pentru care se efectuează cercetări, organul fiscal este cel care sesizează organele de cercetare penală cu privire la existenţa indiciilor de săvârşire a unor fapte penale, faptele ca atare fiind stabilite, exclusiv, de organele penale.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, se arată că textul de lege impune două condiţii cumulative.

Prima condiţie impusa de textul de lege, condiţie ce este îndeplinită, se referă la faptul ca organul fiscal să fi formulat o sesizarea penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni de către reclamantă.

Organele de inspecţie fiscală din cadrul AJFP Vâlcea au întocmit şi transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea Sesizarea penală nr. 124054 din 26 mai 2015, solicitând începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

A doua condiţie impusă de textul de lege se referă la faptul că aceste infracţiuni pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 30 aprilie 2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x din 30 aprilie 2015, contestate, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Aceasta interdependenţă constă în faptul că în urma verificărilor în speţă se pune problema realităţii operaţiunilor desfăşurate de societatea verificată, respectiv înregistrarea unor operaţiuni fictive efectuate în scopul de a-şi crea un avantaj fiscal, având drept consecinţă diminuarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului consolidat al statului şi obţinerea unor sume de bani cu titlul de rambursări de la bugetul de stat.

Prin înscrierea scriptică, în documente, a intermediarilor societatea B. SRL şi societatea C. SRL, reclamanta a procedat în mod nelegal la deducerea TVA în cuantum de 12.811.089 RON, în baza facturilor emise de aceştia, facturi care au circulat doar scriptic între societăţi, faptic societatea A. SA, fiind achizitorul intracomunitar real. Relaţiile contractuale, comerciale şi financiare au fost controlate numai de reclamantă, astfel că societatea B. SRL şi societatea C. SRL au fost introduse numai într-un circuit al documentelor, în scopul de a beneficia de TVA deductibilă. Reclamanta, în perioada supusă inspecţiei fiscale, a beneficiat de rambursarea soldului sumei negative a TVA, cu control ulterior, în sumă totală de 12.753.889 RON.

Totodată, societatea B. SRL, pentru a nu achita la bugetul de stat TVA colectată rezultată din facturile emise către reclamantă, a procedat la deducerea TVA în baza unor achiziţii fictive de la societatea D. SRL şi societatea E. SRL La rândul lor, acestea din urmă au "justificat" livrările fictive cu achiziţii fictive de la societatea F. SRL şi societatea G. SA.

De asemenea, societatea C. SRL, pentru a nu achita la bugetul de stat TVA colectată rezultată din facturile emise către reclamantă, a procedat la deducerea TVA.

În speţă, se constată că aspectele asupra cărora organul de soluţionare a fost investit să se pronunţe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realităţii operaţiunilor derulate de reclamanta.

A proceda altfel decât emiterea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, ar fi însemnat ca organul de soluţionare a contestaţiei administrative să nu ia în considerare cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au înaintat organelor de cercetare penală actele administrativ fiscale ce cuprind constatările efectuate la reclamantă, constatându-se indiciile săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce ar fi putut duce la o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, cu toate consecinţele care ar fi putut decurge din această situaţie.

În aceste condiţii, poate exista o singură constatare a faptei, care cade în competenţa exclusivă a instanţei penale, datorită caracterului infracţional al faptei. Chiar dacă inspecţia fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către contribuabil (înregistrarea documentelor în contabilitate, respectarea termenelor de depunere a declaraţiilor, natura operaţiunilor pentru care s-a exercitat dreptul de deducere, etc), odată ce neregula fiscală trece în sfera penală (înscrierea cu intenţie în contabilitate a unor operaţiuni fictive), singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiciar penal în urma administrării unui probatoriu.

Arătam ca organele fiscale nu deţin atribuţiuni specifice organelor de cercetare penală, neputând astfel stabili dacă tranzacţiile efectuate de societăţile contestatoare sunt sau nu reale. Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfăşurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

De asemenea, practica judiciară s-a pronunţat constant în sensul necesităţii suspendării soluţionării contestaţiilor în astfel de cazuri, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 5130 din 4 decembrie 2012 pronunţată de ICCJ, prin care instanţa menţine decizia de suspendare a soluţionării cauzei până la definitivarea laturii penale, apreciind că "există suspiciuni cu privire la realitatea tranzacţiilor efectuate care au fost sesizate ca fiind fictive, la existenţa unei fraude de tip carusel în care este parte şi societatea reclamantă, instanţa apreciind că autoritatea recurentă este în imposibilitate obiectivă de a soluţiona contestaţia administrativă în sensul de a stabili cu certitudine, din punct de vedere administrativ dacă reclamanta intimată are sau nu dreptul la deducere a sumei reprezentând TVA plătită şi pretinsă la rambursare, respectiv de a fi verificată pe fond legalitatea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală prin care s-a refuzat dreptul de deducere."

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamanta societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului pârâtei, apreciind că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 214 din alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

În dezvoltarea apărărilor sale reclamanta - intimată a susţinut următoarele:

Aprecierea recurentei în sensul că ar fi obligatorie suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale prealabile (din motive de economie a actului de justiţie) este vădit contrară textului clar al prevederii despre care pretinde că a fost greşit interpretat.

Legiuitorul foloseşte sintagma "poate suspenda" şi nu "trebuie să suspende" sau "va suspenda" soluţionarea contestaţiei fiscale prealabile. Mai mult, termenii folosiţi (decizie motivată, înrâurire hotărâtoare) indică în mod clar că influenţa pe care ar putea să o aibă hotărârea penală din cauză trebuie să fie decisivă (ceea ce presupune că, implicit, nu toate urmăririle penale declanşate au efect înrâuritor şi/sau decisiv cu privire la soluţionarea contestaţiei fiscale prealabile). De fapt, prin punerea în sarcina organului de soluţionare a contestaţiei fiscale a obligaţiei de a motiva măsura suspendării şi prin folosirea termenului "hotărâtor" reiese cât se poate de clar ca premisa impusă de textul de lege este că organul fiscal are obligaţia de a demonstra caracterul înrâuritor pe care l-ar avea constatările organelor penale cu privire la soluţia asupra contestaţiei.

Reclamanta nu cunoaşte faptele pretins a se fi săvârşit de către aceasta şi care fac obiectul sesizării penale şi nici nu există indicii că s-ar fi demarat cel puţin urmărirea penală in rem cu privire la sesizarea depusă de către organele fiscale. Astfel, se concluzionează că în speţă s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 214 C. proc. fisc. de către pârâtă deşi din motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei nu rezultă că soluţionarea contestaţiei ar fi imposibilă, anterior soluţionării sesizării penale.

Mai mult, ceea ce organul fiscal susţine pe calea recursului este de fapt că acesta este dispensat de a justifica suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale prealabile fiind suficient simplul fapt că o sesizare penală a fost înaintată în cauză. În interpretarea recurentei, ori de câte ori organele fiscale sesizează organele penale cu privire la existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni cu consecinţa existenţei un prejudiciu fiscal, s-ar impune suspendarea procedurii administrative deoarece în caz contrar s-ar "fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză".

O atare interpretare contravine nu numai literei dispoziţiilor art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. dar şi spiritului reglementării, deoarece conferă autorităţii de soluţionare a contestaţiei un drept discreţionar şi abuziv de a dispune suspendarea procedurii administrative cu încălcarea, printr-un exces de putere, a accesului reclamantei la justiţie. În lipsa unor indicii suficiente privind impactul determinant al soluţiei pronunţate în dosarul penal asupra soluţionării contestaţiei, pare ca organul de soluţionare a aplicat doar formal dispoziţiile art. 214 C. proc. fisc, fără a lua în considerare interesele ambelor părţi şi necesitatea reală a suspendării.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. suspendarea procedurii administrative de soluţionare este (i) facultativă şi (ii) determinată exclusiv de caracterul hotărâtor pe care l-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra soluţionării contestaţiei. În speţă însă, decizia de suspendare a fost adoptată în mod arbitrar, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în lipsa unei analize asupra oportunităţii suspendării prin prima intereselor părţilor, întrucât, o astfel de analiză ar fi condus la concluzia că soluţia pronunţată în dosarul penal nu ar avea un impact semnificativ asupra modului de soluţionare al contestaţiei.

Aprecierea caracterului "înrâuritor" al cercetării penale nu se face în mod discreţionar şi subiectiv de către organul fiscal, ci trebuie justificat prin raportare la situaţia de fapt, argumentele contestaţiei precum şi elementele inerente sesizării penale.

În speţă, instanţa de fond a analizat motivarea măsurii de suspendare şi a efectuat o analiză juridică complexă a caracterului înrâuritor pe care l-ar avea constatarea săvârşirii unei infracţiuni asupra soluţionării contestaţiei fiscale, concluzionând în mod corect că măsura suspendării soluţionării contestaţiei este nelegală.

ANAF apreciază că organele fiscale nu ar avea competenţa în ansamblu de a stabili dacă anumite operaţiuni au fost sau nu reale în scopuri fiscale - competenţă implicită totuşi în vocaţia însăşi a unei autorităţi fiscale şi care a fost exercitată însă în speţă de către organul de inspecţie. Ori, dacă am admite că dacă într-adevăr "odată ce neregula fiscală trece în sfera penală [...] singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiciar penal", iar organul de inspecţie nu are nici măcar competenţa de a distinge care sunt "faptele" despre care totuşi afirmă că, oricare ar fi acestea, sunt cu siguranţă de natură penală, atunci o astfel de depăşire a competenţelor şi a "atribuţiunilor" organului de control ar fi trebuit sancţionată cu desfiinţarea titlului de creanţă fiscală şi nicidecum cu suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale prealabile. Stabilirea existenţei, sau după caz a inexistenţei documentelor care atestă realitatea livrărilor, precum şi dacă acestea sunt apte să constituie veritabile documente justificative, sunt chestiuni care pot fi stabilite de către organele de soluţionare a contestaţiei, fără a depinde de soluţionarea sesizării penale.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile recurentei pârâte referitoare la admiterea cererii de anulare a pct. 1 din Decizia nr. 173 din 13 iulie 2016 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. de suspendare a soluţionării contestaţiei administrate în ceea ce priveşte sumă totală de 19.778.066 RON reprezentând TVA şi accesoriile aferente, instanţa de control judiciar le găseşte întemeiate, hotărârea instanţei de fond din acest punct de vedere fiind nelegală, reprezentând rezultatul interpretării şi aplicării eronate a normelor de drept material aplicabile.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 214 din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din cele ce preced, rezultă că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale se impun a fi îndeplinite cumulativ, două condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 108 din vechiul C. proc. fisc. , de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiţii, este necesar ca declanşarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, care la finalizarea inspecţiei fiscale a descoperit indiciile săvârşirii unei infracţiuni, concretizată într-o plângere penală însoţită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Această condiţie de ordin formal este îndeplinită în cauză, întrucât s-a făcut dovada existenţei unei sesizări a organelor de cercetare penală din partea autorităţii de inspecţie fiscală în legătură cu descoperirea unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni. În acest sens A.J.F.P. Vâlcea a întocmit şi transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea plângerea penală nr. 124054 din 26 mai 2015, solicitând începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare cu privire la suma de 19.778.066 RON reprezentând TVA şi accesorii aferente acesteia cu care reclamanta a fost impusă în urma Raportului de Inspecţie Fiscală prin Decizia de impunere contestată.

Împrejurarea reţinută de instanţa de fond conform căreia starea factuală reţinută în sesizarea penală întocmită este identică cu cea din raportul de inspecţie fiscală este irelevantă sub aspectul verificării acestei condiţii, cerinţa legală fiind întocmirea şi înregistrarea unei sesizări penale conforme, al cărei conţinut nu este susceptibil a fi supus cenzurii instanţelor de contencios administrativ.

De fapt, instanţa de fond reţine nevaliditatea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei, prevalându-se de lipsa logicii reglementării. Astfel, se reţine că existenţa oricărei dileme a organului fiscal cu privire la realitatea operaţiunilor economice analizate din punct de vedere fiscal şi care ar putea fi rezolvată pe tărâm penal, ar trebui să împiedice organul fiscal la emiterea deciziei de impunere. Conduita contrară, în sensul emiterea deciziei de impunere demonstrează inexistenţa oricăror dubii cu privire la fictivitatea operaţiunilor verificate şi care a dus la sancţionarea fiscală a contribuabilului verificat, aspect care nu justifică suspendarea contestaţiei administrative pe acest temei.

Fără a contesta silogismul instanţei de fond, instanţa de control judiciar reţine totuşi că valorificarea acestuia ar lăsa fără aplicare dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contrar principiului de interpretare potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat). Astfel, o conduită a organelor fiscale care la finalizarea inspecţiei fiscale ar sesiza organele de urmărire penală, fără a mai întocmi şi emite decizie de impunere, ar lăsa fără utilitate reglementarea anterior citată, când organul fiscal competent nu ar mai fi învestit niciodată cu soluţionarea contestaţiei administrative în situaţia dată, iar suspendarea aceste căi administrative de atac nu ar mai putea fi aplicată.

Referitor la cea de-a doua condiţie legală, constant în jurisprudenţa ICCJ s-a reţinut că, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În acest sens este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că, decizia contestată conţine argumente suficiente care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia în procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrativă, fiind de lămurit, cu instrumentele specifice avute la îndemână de organele de cercetare penală, realitatea operaţiunilor desfăşurate de societatea reclamantă, respectiv înregistrarea unor operaţiuni fictive efectuate în scopul de a-şi crea un avantaj fiscal, având drept consecinţă diminuarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului consolidat al statului şi obţinerea unor sume de bani cu titlul de rambursări de la bugetul de stat.

Astfel, în privinţa intermediarilor societatea B. SRL şi societatea C. SRL, se susţine că reclamanta a procedat în mod nelegal la deducerea TVA în cuantum de 12.811.089 RON, în baza facturilor emise de aceştia, facturi care ar fi circulat doar scriptic între societăţi, faptic societatea A. SA, fiind achizitorul intracomunitar real. Se mai pretinde că relaţiile contractuale, comerciale şi financiare au fost controlate numai de reclamantă, astfel că societatea B. SRL şi societatea C. SRL ar fi fost introduse numai într-un circuit al documentelor, în scopul de a beneficia de TVA deductibilă.

În concluzie, se constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei, astfel că în mod legal s-a dispus o asemenea măsură prin decizia atacată, iar hotărârea instanţei de fond care a invalidat-o este dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă şi, casând sentinţa atacată, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 2009 din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2019.

GGC - LM