Broadcaster's challenge to hate-speech fine rejected; appeal deemed unfounded as sanction upheld.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.04.2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A), constatarea nulităţii Deciziei nr. 206/17.03.2016 emise de C.N.A. şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 50.000 RON; în subsidiar, înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment şi reducerea sancţiunii contravenţionale proporţional cu gradul de pericol social, în principal, la minimul acesteia de 5.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3744 din 25 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea şi a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de B..

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că C.N.A. nu a ţinut cont la individualizarea sancţiunii de criteriile indicate de textul de lege şi nici nu a optat pentru aplicarea somaţiei, măsură care ar fi fost adecvată având în vedere că reclamanta nu a produs niciun prejudiciu care să justifice o conduită vădit nelegală. Legiuitorul a dorit să facă o departajare clară între fapta ilicită săvârşită de difuzorul de programe audiovizuale şi fapta săvârşită de o altă persoană, ce nu are calitatea de prepus al difuzorului de programe şi care nu face afirmaţiile considerate vătămătoare în cadrul unui program media, departajare ce rezultă fără îndoială şi din paragraful 2 al alin. (1) al art. 40 din Codul audiovizualului.

În consecinţă, obligaţia difuzorului de a solicita punctul de vedere al persoanelor vizate de afirmaţiile din cadrul programului media difuzat există doar în ipoteza în care acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale. Per a contrario, întrucât difuzorul serviciilor media nu a fost cel care a emis acuzaţiile şi nici un prepus al acestuia (în speţă, moderatorul) nu avea obligaţia de a solicita în mod expres un punct de vedere relativ la cele discutate. Instanţa în mod eronat a soluţionat cauza menţionând că aceste critici de nelegalitate sunt neîntemeiate, respingând toate apărările printr-o singură frază, fără a motiva.

Recurenta a făcut referire la jurisprudenţa CEDO relevantă privind libertatea de exprimare, susţinând că este indubitabil faptul că ţine de esenţa unei societăţi democratice respectarea libertăţii de exprimare a jurnalistului, drept concretizat inclusiv în libertatea de a informa publicul şi de a aduce critici cu privire la activitatea autorităţilor şi a instituţiilor din domeniul justiţiei.

Prima instanţă nu a avut însă în vedere caracterul pamfletar al emisiunii şi faptul că o anumită doză de exagerare este permisă jurnaliştilor care promovează acest gen de emisiuni. Mai mult, analizând conduita moderatorului, în ansamblul emisiunii televizate şi pe întreg parcursul derulării acesteia, se poate observa, dincolo de orice dubiu, atitudinea nepărtinitoare a acestuia, publicul având posibilitatea să discearnă şi să-şi formeze în mod liber propria imagine relativ la temele de discuţie abordate şi susţinerile invitaţilor.

A invocat hotărârea CEDO în cauza Lavric c. României (Cererea nr. 22231/05, Decizia din 14 ianuarie 2014) potrivit căreia statul a încălcat dreptul la viaţă privată al doamnei Lavric, prevăzut în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin exonerarea răspunderii unui jurnalist pentru două articole în care acesta a criticat în termeni excesivi activitatea reclamantei, aducându-i atingere reputaţiei. În speţă nu este o situaţie similară celei analizate de CEDO, susţine recurenta, nefiind în ipoteza unor critici xenofobe ori rasiste adresate întregii comunităţi maghiare, aria de discuţii purtându-se pe marginea acţiunii de atentat dejucat la Tg. Secuiesc, afirmaţii cu valoarea unor simple judecăţi de valoare, neangajante de răspundere pentru moderatorul emisiunii, fiind informată opinia publică cu privire reacţiile provocate de faptele pentru care era cercetat penal dl. C., afirmaţiile făcute nefiind vătămătoare pentru acesta.

Pornind de la premisa că informaţia de interes public trebuie să urmărească conştientizarea publicului cu privire la interesele sale generale, într-un context social existent la un moment dat, precum şi la modul în care acestea pot fi satisfăcute, se constată că referirile de natură politică au fost realizate în termeni critici, dar rezonabili, în domeniul politic plaja de limitări fiind mult mai restrânsă. Mai mult, toate informaţiile prezentate în cadrul emisiunii reprezintă fapte şi date de interes public, necontestate, reale, veridice, care au avut ca sursă informaţiile culese de la instituţiile statului (site-ul DIICOT, conform comunicatului de presă din 01.12.2015), deci informaţii bazate pe fapte reale, emanate chiar de la autorităţile publice.

Recurenta a invocat, pe lângă jurisprudenţa CEDO, şi Actul final de la Helsinki din 1975, Declaraţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 29.04.1982 şi Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 23.02.1984 referitoare la "Principiile relative la publicitatea televizată". Consecinţa consacrării legislative, dar şi cu valoare de principiu autonom a libertăţii de exprimare se datorează faptului că această libertate individuală este o valoare autonomă, nesubordonată interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment dat. Absenţa caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului şi ar crea posibilitatea ingerinţei statului în actul de creaţie, informare şi exprimare al individului. Caracterul autonom al libertăţii de exprimare nu exclude limitarea exerciţiului acestui drept, în condiţiile concret şi expres prevăzute de lege.

Elementele constitutive ale acestei libertăţi, astfel cum sunt concepute în art. 10 CEDO, constau în: libertatea de a căuta liber informaţii; libertatea de a comunica ideile şi informaţiile, fără a fi limitat; libertatea de a beneficia liber de informaţii şi idei, pe plan intern şi internaţional. Toate aceste idei fundamentale, care conturează conţinutul libertăţii de opinie şi de exprimare, au în vedere accesul la sursele de informaţii care emană de la guvern şi administraţie şi au ca destinatari şi subiecţi în acelaşi timp, indivizii în general, dar şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în mass-media. Statul are faţă de acest drept al presei trei tipuri de obligaţii: obligaţia pozitivă de a asigura exerciţiul acestui drept prin garantarea existenţei unor mijloace de informare diversificate; obligaţia de a supraveghea exercitarea acestei libertăţi efective. Statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei şi să asigure diversificarea transmiterii dezbaterilor politice, astfel încât chiar şi partide ce nu se află la guvernare să aibă acces la transmiterea soluţiilor ce pot fi oferite diverselor probleme existente în plan politic, social sau economic.

Exprimarea liberă a ideilor în presă presupune absenţa controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulaţia informaţiilor şi ideilor trebuie să se facă fără niciun fel de cenzură. Această libertate se aplică oricărui gen de informaţii, indiferent de suportul lor material, care poate consta în: publicaţii scrise, emisiuni radiofonice şi televizate. Statul are obligaţia de a nu cenzura, iar regimul de autorizare trebuie să fie fundamentat pe raţiuni practice legate de penuria "undelor" şi nu pe restricţii deghizate ale libertăţii de exprimare.

Indiferent de structura organizatorică adoptată de radio şi televiziune, ca monopol de stat sau sub formă de concesiune exclusivă acordată unor întreprinderi particulare sau publice concurente, acestea trebuie să garanteze libertatea de exprimare şi pluralismul informaţiei. Curtea s-a exprimat în acest sens în cauza Handyside vs, Regatul Unit din 1976, în care a menţionat că se bucură de libertatea de exprimare şi persoanele care au idei ce "şochează, contrazic sau neliniştesc statul sau o oarecare parte a poporului." Este de datoria presei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei îi corespunde dreptul publicului de a le primi (Hotărârea Sunday Times c. Marea Britanie, 26 aprilie 1979, 6538/74).

Eventualele afirmaţii făcute de realizatorul emisiunii constituie judecăţi de valoare emise în exercitarea dreptului său la libera exprimare, iar critica este izvorul libertăţii, este punctul de pornire al alegerii, al formării opiniei, este cea care poate ridica semnele de întrebare în faţa unor percepţii consacrate ori pur şi simplu enunţate şi poate crea idei, opinii noi.

Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ce ţin mai ales de "protecţia reputaţiei şi a drepturilor altuia", "securitatea naţională", "autoritatea puterii judiciare", îi incumbă totuşi sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra chestiunilor politice, ca şi asupra altor teme de interes general (De Haessi Gijsels c. Belgiei, Thoma c. Luxemburgului, Colombani şi alţii c. Franţei).

Prevederile constituţionale şi cele cuprinse în actele internaţionale indicate nu fac diferenţa între expunerea de date sau ştiri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are ca scop principal asigurarea posibilităţii formării opiniei altor persoane prin expunerea tuturor informaţiilor necesare în acest sens.

Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertăţii de exprimare este că asigură posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare să împărtăşească ideile şi opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi este persoana care vine în faţa publicului să împărtăşească aceste idei, opinii, faţă de care statul are o obligaţie negativă şi anume, aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunătorul de public. Instituţiile de mass-media publice trebuie să servească necesităţii contribuabililor, în mod echitabil, independent politic şi ideologic.

Însă, în cazul radio-televiziunilor private sau comerciale, intervenţia statului se rezumă, la fel ca în cazul presei scrise, la respectarea generală a principiului de a nu interveni, asigurând astfel garantarea concurenţei pe piaţă, evitarea monopolurilor care pot conduce la limitarea sau suprimarea libertăţii de exprimare.

S-a observat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, că o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertăţii de exprimare a presei este acordată expunerii în presă a opiniilor politice sau ştirilor şi informaţiilor privitoare la persoanele având funcţii politice, întrucât astfel de informaţii sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertăţii de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei şi încălcarea unuia dintre cele mai importante garanţii ale statului de drept.

Art. 10 din Convenţie permite şi publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnităţii unei persoane, dacă subiectul este de interes public şi a fost tratat cu bună-credinţa (CEDO, secţia I, hotărârea Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01).

Într-o altă speţă (CEDO, secţia I, hotărârea Osterreichischer Rundfunk c. Austria, 7 decembrie 2006, 35841/02), Curtea a statuat că, întrucât reclamantul era oficiul public de radiodifuziune, legea de funcţionare îl obliga să dea publicităţii orice informaţii de importanţă din domeniul politic. Presa are funcţia de comunicare, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, a informaţiilor despre chestiunile de interes general. În speţă, subiectul opiniilor exprimate prin agentul de presă era un cunoscut membru al unei cunoscute mişcări neonaziste din Austria. Curtea a considerat că motivele ce au justificat limitarea libertăţii de exprimare nu sunt nici pertinente, nici suficiente, astfel că art. 10 a fost violat.

Apreciată a fi un corolar al libertăţii de gândire, de opinie şi de credinţă religioasă, libertatea de exprimare presupune existenţa concomitentă a dreptului la informaţie şi învăţătură. Fără o informaţie actuală, complexă, la care individul să aibă acces atât prin mijloacele moderne mass-media, cât şi prin participarea directă şi garantarea la procesul educaţional organizat de stat, libertatea de exprimare şi libertatea conştiinţei ar fi golite de conţinut şi sens.

Recurenta a mai invocat disp. art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene susţinând că sistemele democratice, numai în cazuri excepţionale, admit limitarea expresiilor politice, numai în situaţii deosebite primează interesele statului în faţa acordării posibilităţii dezbaterii publice a unor probleme.

4.1. Intimatul pârât C.N.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând că recurenta nu înţelege să critice sentinţa, ci formulează o serie de motive noi, necuprinse în cererea introductivă de instanţă şi cu privire la care instanţa de fond nu a avut posibilitatea să se pronunţe. Astfel, recurenta apreciază că C.N.A. nu ar fi optat pentru aplicarea somaţiei publice, dar la fond, reclamanta a solicitat "înlocuirea amenzii cu avertisment", solicitare ce nu poate fi primită, deoarece Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu prevede o astfel de posibilitate. Pe cale de consecinţă, în această fază procesuală, recurenta nu poate invoca motive ce nu au fost supuse cenzurii instanţei de fond, acestea urmând a fi respinse, ca inadmisibile.

În legătură cu genul/tipul emisiunii "D.", difuzate de postul de televiziune A., anume acela de pamflet, a precizat că, indiferent de clasificarea dată unei emisiuni, radiodifuzorul are obligaţia de a respecta legislaţia audiovizuală, întrucât genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual.

Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii, care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională, trebuie să fie în concordanţă cu obligaţiile expres prevăzute de legislaţia audiovizuală la art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului, mai ales că emisiunea realizată de dl. E. se bucură de audienţă.

Intimatul a susţinut că jurnaliştii, ca şi alte persoane invitate în emisiuni au dreptul să-şi expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă recurenta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligaţia de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfăşoare în cadrul legal reglementat de legislaţia audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cu privire la limitele libertăţii de exprimare a menţionat că, în cauză, nu numai că nu a fost limitat exerciţiul dreptului la liberă exprimare, dar este o situaţie în care se impunea intervenţia autorităţii statului cu atribuţii în domeniul audiovizualului, ca măsură necesară într-o societate democratică, pentru ca programele audiovizuale cu un conţinut ca cel reflectat în raportul de monitorizare să fie difuzate numai cu respectarea prevederilor legale. Aşa-zisele opinii exprimate de prezentatorul emisiunii nu se încadrează în limitele prevăzute de Constituţia României şi de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului având în vedere că, potrivit art. 10 alin. (2) din CEDO, libertatea de exprimare, ca drept fundamental al omului, comportă anumite îndatoriri şi responsabilităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, iar art. 30 alin. (1) din Constituţia României dispune că dreptul la opinie garantează accesul persoanei la orice informaţie de interes public, aspect care excede faptei reţinute în sarcina reclamantei.

CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001).

În contextul dat, nu a existat o imixtiune în exercitarea dreptului la liberă exprimare al reclamantei, întrucât prin analizarea conţinutului emisiunii difuzate a fost constatată fapta ce a constituit abatere de la legislaţia audiovizuală, faptă sancţionată conform normelor legale în vigoare.

În privinţa reducerii cuantumului amenzii aplicate a susţinut că solicitarea nu este motivată în niciun fel, pe de o parte, iar pe de altă parte, sancţiunea a fost aplicată legal şi corect în raport cu criteriile reglementate de art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, iar cuantumul amenzii nu este excesiv (cuantumul maxim al amenzii pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului fiind de 200.000 de RON), având în vedere sancţiunile repetate primite de recurent pentru încălcarea aceloraşi prevederi legale.

Dreptului persoanei de a primi idei şi informaţii îi corespunde obligaţia celui care transmite ideile/informaţiile de a o face cu bună credinţă. Or, discursul d-lui E. la adresa comunităţii maghiare, dezvoltat pe parcursul a patru ediţii ale emisiunii "D." (1-4 decembrie 2015), a conţinut manifestări cu caracter xenofob, de natură să incite la ură împotriva comunităţii maghiare.

A mai arătat că sancţiunea nu a fost aplicată pentru genul emisiunii sau pentru tematica abordată în cadrul acesteia, ci pentru modul în care a fost tratat subiectul ales a fi discutat. Opţiunea de a alege subiectele puse în discuţie în cadrul unei emisiuni, precum şi calificarea acesteia într-un anumit gen aparţin exclusiv radiodifuzorilor, dar acest fapt nu stabileşte o excepţie prin care radiodifuzorilor ce difuzează astfel de emisiuni nu le mai sunt aplicabile prevederile legale din domeniul audiovizualului, tratarea subiectelor trebuind să se facă în aşa fel încât să se circumscrie tuturor condiţiilor legale. Recurenta nu contestă, în esenţă, fapta reţinută în decizia de sancţionare, dar, în lipsa unor motive întemeiate şi pertinente în susţinerea cauzei, formulează o serie de comentarii subiective prin care încearcă doar să justifice manifestările cu caracter xenofob ale prezentatorului/realizatorului emisiunii în contextul reţinut în actul atacat.

Totodată, sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, întrucât legislaţia audiovizuală din România, armonizată cu cea europeană, nu conţine sancţiuni pentru exprimarea de păreri, opinii, puncte de vedere referitoare la probleme de interes public sau cu privire la anumite persoane ori grupuri de persoane, ci ea a avut în vedere comentariile ce au însoţit aceste informaţii. C.N.A. nu a reţinut în sarcina recurentei, ca temei de aplicare a sancţiunii, faptul că informaţiile prezentate publicului referitoare la un presupus atentat de Ziua Naţională a României nu ar fi fost reale şi nici fapte de încălcare a reputaţiei, onoarei ori demnităţii d-lui C..

4.2. Intimata intervenientă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând că solicitarea aplicării somaţiei publice trebuia formulată în faţa primei instanţe şi nu direct în recurs. Aceasta se aplică doar faptelor care au un efect minor, ceea ce nu este cazul faptelor săvârşite de reclamantă.

Prima instanţă a stabilit în mod corect că sancţiunea a fost corect individualizată de C.N.A. şi că nu se impune reducerea cuantumului amenzii spre minimul ei special pentru că reclamanta a mai fost sancţionată anterior pentru fapte similare, cu o amendă de 30.000 RON.

Instanţa a apreciat în mod corect că, indiferent de tipul emisiunii în cadrul căreia sunt făcute, asemenea afirmaţii xenofobe sunt profund vătămătoare pentru climatul de toleranţă şi pace socială care ar trebui să fie încurajat de jurnalişti şi radiodifuzori.

Intimata intervenientă a mai arătat că, indiferent de aplicabilitatea sau pretinsa inaplicabilitate a art. 40 din Legea audiovizualului, autoritatea pârâtă a mai indicat un temei legal pentru aplicarea sancţiunii, şi anume art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual. Aşadar, fapta sancţionată nu este calificată doar prin raportare la art. 40, ci şi la alte norme care prescriu obligaţii în sarcina difuzorilor de programe. Interdicţia de a difuza programe care conţin discursuri instigatoare la ură este distinctă de domeniul dreptului la replică (reglementat de art. 41 şi următoarele din Legea audiovizualului). Exercitarea dreptului la replică este dată ca beneficiu persoanelor vătămate, şi nu autorităţilor care sunt chemate să sancţioneze discursul instigator la ură şi discriminator.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că dreptul la liberă exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea unei persoane şi că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale în temeiul legislaţiei pentru combaterea discriminării nu constituie o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare al recurentei-reclamante.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinări şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 206/17.03.2016 emisă de C.N.A., reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În sarcina reclamantei s-a reţinut faptul că în data de 1 decembrie 2015, postul de televiziune A. a transmis de la ora 23:00, emisiunea "D.", prezentată de dl. E.. Emisiunea a avut următoarele titluri: F., În apărarea extremiştilor, G. se dezice de extremişti, dar vrea o abordare corectă.

În debutul emisiunii, prezentatorul/realizatorul E. a făcut comentarii cu privire la atentatul "semiterorist" dejucat la Tg. Secuiesc, judeţul Covasna, de Ziua Naţională a României, atentat care l-a avut ca protagonist pe liderul formaţiunii extremiste maghiare "H.", C., care a fost reţinut de procurorii DIICOT pentru 24 de ore.

Printre alte comentarii, prezentatorul a afirmat că interesul acestuia era să lovească în simbolul zilei de 1 decembrie şi că la percheziţii anchetatorii au găsit sute de artificii şi exploziv de putere medie şi mică, dar şi dispozitive care permiteau acţionarea de la distanţă a artificiilor, precum şi o grenadă de Earth-Soft cu bile.

Analizând conţinutul ediţiilor emisiunii menţionate, membrii C.N.A. au constatat că acestea au fost difuzate cu încălcarea prevederilor art. 40 din Legea audiovizualului şi ale art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului, dispoziţii care interzic difuzarea programelor care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de naţionalitate, precum şi a oricăror forme de manifestări xenofobe. Prevederile invocate au caracter imperativ şi ele se circumscriu normelor legale care reglementează respectarea principiului nondiscriminării în programele audiovizuale.

Astfel, Consiliul a considerat că, în contextul în care la Târgu Secuiesc a fost dejucat un atentat de Ziua Naţională a României, afirmaţiile prezentatorului făcute pe această temă, în timpul celor patru ediţii ale emisiunii "D.", difuzate în perioada 1-4 decembrie 2015, au avut caracter xenofob la adresa minorităţii naţionale de etnie maghiară. De asemenea, a apreciat că, pe fondul prezentării organizaţiei extremiste "H.", care militează pentru refacerea Ungariei Mari, prezentatorul emisiunii a manifestat o atitudine ostilă şi de adversitate faţă de comunitatea maghiară din România afirmând, de exemplu, în ediţia din 1 decembrie 2015, că "maghiarul este extremist în totalitatea lui" şi că maghiarii sunt mai revanşarzi, sunt mai laşi, mai perverşi . . . . . . . . . .Maghiarul e laş . . . . . . . . . .Te loveşte pe la spate şi fuge." (...)

În acelaşi sens s-a exprimat prezentatorul, de exemplu, şi în cadrul ediţiei din 2 decembrie 2015, când a afirmat că "Sunt oribili ungurii în general ca bărbaţi." (...) "Nu există ungur în lumea asta care să nu deteste sau să nu conteste tratatul de la Trianon. Deşi ei nu cunosc în amănunt, pentru că nu sunt nişte tipi extrem de citiţi sau de culţi sau...", (...) toţi cetăţenii unguri din lume sunt duşmanii României. Fără discuţii."

Membrii C.N.A. au considerat că expunerea prezentatorului/realizatorului, în această manieră, exprimată în mod public, în cadrul unui program audiovizual, a depăşit limita comunicării publice stabilite de reglementările în vigoare în cadrul unui program audiovizual, neexistând justificare legală pentru exonerarea de răspundere a radiodifuzorului în ceea ce priveşte respectarea prevederilor legale incidente. Consiliul a considerat că opiniile exprimate de prezentatorul emisiunii nu se încadrează în limitele prevăzute de Constituţia României şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, având în vedere că libertatea de exprimare, ca drept fundamental al omului, comportă anumite îndatoriri şi responsabilităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, astfel cum stabileşte art. 10 alin. (2) din CEDO. Art. 10 din Convenţie nu protejează numai substanţa ideilor exprimate, ci şi modul în care acestea sunt exprimate, precum şi regula potrivit căreia "dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie şi pentru respectarea drepturilor aparţinând altor subiecte de drept".

În contextul dat, nu a existat o interferenţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare a radiodifuzorului, întrucât prin afirmaţiile ostile şi de aversiune la adresa comunităţii maghiare din România făcute de prezentatorul emisiunii în cele patru ediţii ale emisiunii "D.", radiodifuzorul nu a respectat îndatoririle şi responsabilităţile legale care interzic difuzarea programelor care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de naţionalitate, precum şi a oricăror forme de manifestări xenofobe.

Faţă de împrejurarea că radiodifuzorul a mai fost sancţionat pe parcursul anului 2015, prin Deciziile nr. 1/13.01.2015 (amendă de 20.000 RON) şi nr. 192/07.04.2015 (amendă de 30.000 RON), pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului şi a art. 47 din Codul audiovizualului, sancţiuni care nu şi-au produs efectul scontat de prevenţie şi nu au determinat radiodifuzorul să adopte o conduită de respectare a dispoziţiilor legale, ţinând cont de criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, respectiv, de gravitatea deosebită a faptei, precum şi de efectele acesteia asupra comunităţii maghiare din România, membrii Consiliului au sancţionat radiodifuzorul cu amendă în cuantum de 50.000 RON.

Prima critică formulată cu privire la legalitatea sentinţei se referă la faptul că C.N.A. nu a ţinut cont la individualizarea sancţiunii de criteriile indicate de lege şi nici nu a optat pentru aplicarea somaţiei, măsură care ar fi fost adecvată având în vedere că reclamanta nu a produs niciun prejudiciu care să justifice o conduită vădit nelegală.

Cu privire la această critică, instanţa de recurs constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulităţii deciziei de sancţionare, exonerarea de la plata amenzii, iar, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment, reducerea sancţiunii proporţional cu gradul de pericol social, la minimul de 5.000 RON.

Se constată aşadar că reclamanta nu a solicitat înlocuirea amenzii cu somaţie publică, nu a criticat decizia de sancţionare din perspectiva neaplicării de către C.N.A. a somaţiei publice, instanţa de fond nefiind învestită cu o asemenea critică, astfel încât în calea de atac a recursului nu pot fi invocate pentru prima dată noi motive de nelegalitate a actului administrativ supus cenzurii instanţei.

Cât priveşte susţinerea că C.N.A. nu a ţinut cont la individualizarea sancţiunii de criteriile indicate de lege, se reţine că este nefondată în condiţiile în care, potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an. Or, reclamanta a mai fost sancţionată în anul 2015, prin Deciziile nr. 1/13.01.2015 (amendă de 20.000 RON) şi nr. 192/07.04.2015 (amendă de 30.000 RON), pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului şi a art. 47 din Codul audiovizualului, repetarea comportamentului incriminat făcând imposibilă aplicarea unei sancţiuni mai reduse faţă de cea anterioară.

O altă critică adusă sentinţei vizează faptul că afirmaţiile despre care C.N.A. susţine că ar prezenta caracter xenofob şi antisemit se circumscriu specificului emisiunii - pamflet/satiră, natura emisiunii fiind prezentată în cadrul acesteia.

Critica este nefondată, în mod corect prima instanţă reţinând că, indiferent de clasificarea dată unei emisiuni, radiodifuzorul are obligaţia de a respecta legislaţia audiovizuală, întrucât genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual.

Este adevărat, după cum menţionează şi prima instanţă, că satira şi pamfletul folosesc ironia pentru a înfiera anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, însă în speţă, comentariile făcute la adresa comunităţii maghiare nu pot fi asimilate sau asociate tipului de pamflet pe care îl invocă întrucât, în discursul său, prezentatorul a manifestat aversiune faţă de membrii acestei comunităţi, fapt interzis de prevederile din legislaţia audiovizuală. Relevanţă din punct de vedere al respectării acestei legislaţii prezintă comentariile făcute pe marginea subiectelor abordate în emisiune şi nu categoria în care aceasta se încadrează.

Se invocă în cererea de recurs disp. art. 40 alin. (1) şi art. 47 alin. (2) din Codul audiovizualului arătându-se că în cadrul emisiunii nu a fost solicitat un punct de vedere sau un drept la replică faţă de afirmaţiile din emisiune. În consecinţă, afirmă recurenta, obligaţia difuzorului de a solicita punctul de vedere al persoanelor vizate de afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii există doar în ipoteza în care acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în decizia de sancţionare sunt indicate, ca norme încălcate de radiodifuzor, disp. art. 40 din Legea audiovizualului conform cărora este interzisă difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală, precum şi disp. art. 47 alin. (1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual potrivit cărora este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe. Rezultă că reclamanta nu a fost sancţionată contravenţional pentru încălcarea prevederilor legale invocate în cererea de recurs.

Art. 40 alin. (1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual prevede că, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

Întrucât aceste dispoziţii nu au fost avute în vedere la emiterea deciziei contestate, este irelevantă în soluţionarea recursului susţinerea că, întrucât difuzorul serviciilor media nu a fost cel care a emis acuzaţiile şi nici un prepus al acestuia, nu avea obligaţia de a solicita în mod expres un punct de vedere relativ la cele discutate.

Este vădit nefondată critica recurentei potrivit căreia instanţa a respins toate apărările printr-o singură frază, fără a motiva, Înalta Curte reţinând că din considerentele sentinţei rezultă cu claritate faptul că instanţa de fond a analizat pe larg toate motivele de fapt şi de drept invocate prin cererea de chemare în judecată răspunzând argumentat susţinerilor reclamantei, fiind evident că sentinţa răspunde exigenţelor instituite de art. 425 C. proc. civ.

În cererea de recurs se face referire la faptul că o anumită doză de exagerare este permisă jurnaliştilor care promovează emisiuni de tip pamflet, că în emisiune s-au făcut afirmaţii cu valoarea unor simple judecăţi de valoare, neangajante de răspundere pentru moderatorul emisiunii, că toate informaţiile prezentate în emisiune reprezintă fapte şi date de interes public necontestate, reale, veridice, care au avut ca sursă informaţiile culese de la instituţii ale statului şi că afirmaţiile nu au fost vătămătoare pentru dl. C..

Aceste susţineri nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru comentariile ce au însoţit aceste informaţii, comentarii ce au avut caracter xenofob la adresa comunităţii maghiare. În decizia de sancţionare nu se arată că informaţiile prezentate publicului referitoare la un presupus atentat de ziua naţională a României nu ar fi fost reale, ci se reţine faptul că afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii sunt manifestări interzise de art. 47 alin. (1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Aprecierea că respectivele afirmaţii nu au fost vătămătoare pentru dl. C. este irelevantă în soluţionarea cauzei, faţă de împrejurarea că reclamanta nu a fost sancţionată pentru fapte de încălcare a reputaţiei, onoarei ori demnităţii acestei persoane, ci pentru atingerea adusă interesului general ca prin emisiuni televizate să nu se instige la ură pe criterii etnice.

Cât priveşte doza de exagerare permisă jurnaliştilor care promovează emisiuni de tip pamflet, Înalta Curte reţine, pe de o parte, aşa cum s-a arătat, că genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual, iar, pe de altă parte, că prin afirmaţiile făcute de prezentatorul emisiunii s-a depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, nefiind vorba despre o simplă doză de exagerare. Prin demersul său jurnalistic au fost aduse grave prejudicii membrilor comunităţii maghiare.

Este de necontestat că jurnaliştii, ca şi invitaţii emisiunii au dreptul să-şi expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă reclamanta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligaţia de a lua toate măsurile legale pentru a asigura desfăşurarea emisiunilor pe care le difuzează, într-un cadru legal reglementat de legislaţia audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

A fost invocată în cererea de recurs jurisprudenţa CEDO în materia libertăţii de exprimare şi s-a susţinut că exprimarea liberă a ideilor în presă presupune absenţa controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulaţia informaţiilor şi ideilor trebuie să se facă fără niciun fel de cenzură.

Deşi recurenta insistă asupra necesităţii neexercitării cenzurii în comunicarea informaţiilor, indiferent de suportul lor material, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre cenzură câtă vreme aceasta presupune intervenţia autorităţii înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancţiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi.

CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Se susţine în cererea de recurs că potrivit jurisprudenţei CEDO, este de datoria presei să răspândească informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, iar obligaţia jurnalistului nu poate consta numai în răspândirea informaţiilor, urmând ca acesta să-şi exprime propria opinie ori de câte ori acest lucru face obiectul unei dezbateri publice.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reiterează faptul că sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru comentariile ce au însoţit aceste informaţii, iar exprimarea de către jurnalist a propriei opinii referitoare la subiectele discutate nu se poate face în orice condiţii şi în orice mod. Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională şi trebuie să fie în concordanţă cu obligaţiile expres prevăzute de legislaţia audiovizuală la art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului, cum corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate.

Atât timp cât comentariile care au însoţit informaţiile prezentate de realizator au avut caracter xenofob, ele reprezintă o încălcare nepermisă a prevederilor legale menţionate şi a principiilor consacrate de jurisprudenţa CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiţie şi echitate, prin utilizarea mijloacelor audiovizuale ca instrumente de denigrare a unor comunităţi/indivizi pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală; de manipulare cu rea-credinţă a opiniei publice, de deturnare a dezbaterilor de mare actualitate, precum şi de tratare discriminatorie a oricărei persoane.

Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea şi încurajarea libertăţii de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieţii cetăţii, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3744 din 25 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2019.