EU funding recovery: penalty interest barred by exclusive special regulation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 septembrie 2015, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgovişte a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, M.F.P. - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, obligarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice la plata către UAT Municipiul Târgovişte a:

a) sumei de 202.633,53 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, echivalent al folosinţei sumei de 1.326.302,12 RON cuvenită reclamantei pe perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015;

b) sumei de 44.258,52 RON, reprezentând creanţa bugetară executată silit şi suma de 3.717,72 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, echivalent al folosinţei sumei de 44.258,52 RON achitată de reclamantă, pe perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015;

c) sumei de 1.234.652,25 RON, reprezentând suma reţinută de MDRT prin actul administrativ "Informare privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. x, nr. 82591 din 4 noiembrie 2011" şi a sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare, echivalent al folosinţei sumei de 1.234.652,25 RON, până la data plăţii efective.

În şedinţa publică din data de 7 iunie 2016, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită obligarea pârâţilor la plata sumelor stabilite prin raportul de expertiză contabilă - expert A., cu titlu de dobândă penalizatoare, precum şi a celor încasate de minister în mod nelegal şi nerestituite până în prezent. 2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 145 din 7 iunie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte, de disjungere a capătului de cerere nominalizat prin litera "c", ca neîntemeiată, şi a admis excepţia prematurităţii acestui capăt de cerere, sens în care l-a respins ca prematur formulat.

De asemenea, a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâtul MDRAP la plata către reclamantă a sumei de 203.172,91 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 1.326.302,12 RON, pentru perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum şi la restituirea către reclamantă a sumei nedatorate în cuantum de 44.258,52 RON, cu dobânda aferentă de 3769,35 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015.

Instanţa a respins capetele de cerere nominalizate prin literele "a" şi "b", formulate în contradictoriu cu pârâţii MFP - ANAF - DGRFP Ploieşti şi AJFP Dâmboviţa, ca neîntemeiate.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 145 din 7 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului a arătat că instanţa de fond a admis în mod greşit acţiunea, întrucât motivarea s-a bazat pe faptul că intimata-reclamantă a fost lipsită de beneficiul sumelor cuvenite şi că se impunea ca ministerul să acopere prejudiciul constând în echivalentul folosinţei capitalului.

Recurentul-pârât a invocat excepţia prescripţiei capetelor de cerere a şi b, în raport cu disp. art. 19 alin. (1) şi (2) coroborate cu disp. art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinând că cererea de anulare a unui act administrativ şi cea de acordare de despăgubiri se introduc la instanţă în acelaşi timp, cererea de acordare de despăgubiri (morale sau materiale) fiind un capăt secundar de cerere. De la regula instituită prin aceste texte de lege există o excepţie, reglementată de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind posibilitatea formulării cererii de despăgubire la o dată ulterioară introducerii cererii în anulare, pornind de la ideea că la data formulării cererii de anulare, nu se cunoştea întinderea pagubei. Acest text de lege se aplică şi în situaţia în care intimata-reclamantă a cunoscut întinderea prejudiciului înainte de data formulării cererii de anulare, dar nu a formulat capătul de cerere privind despăgubirile în cadrul acţiunii principale, caz în care partea are posibilitatea de a formula în mod distinct acţiunea pentru repararea prejudiciului, însă sub condiţia imperativă a respectării termenului de prescripţie de un an, calculat de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Recurentul pârât a prezentat situaţia de fapt şi a menţionat ca pentru suma de 203.172,91 RON termenul de prescripţie curge de la data de 21 decembrie 2012, când a fost formulată acţiunea în anularea actului vătămător, moment la care intimata-reclamanta avea posibilitatea de a solicita inclusiv acordarea dobânzii legale rezultate din lipsa de folosinţă a sumei principale. Astfel, raportat la data înregistrării Dosarului nr. x/2012 (21 decembrie 2012), termenul de prescripţie de un an era împlinit la momentul introducerii prezentei acţiuni (31 august 2015). În subsidiar, începutul termenului de prescripţie putea fi, cel târziu, la data de 18 iunie 2013, când debitul a fost recuperat de către MDRAP prin executare silită, întrucât momentul reţinerii sumei de bani a fost considerat de intimata-reclamantă ca vătămător, iar aceasta a cunoscut întinderea pagubei la acel moment.

Cu privire la suma de 44.258,52 RON, reprezentând creanţa bugetară executată silit în baza Procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013, la care s-a adăugat suma de 3.717,72 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare rezultată din lipsa de folosinţă a sumei principale, cuvenite intimatei-reclamante pe perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015, a arătat că în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, intimata-reclamantă a solicitat atât anularea, cât şi suspendarea executării Procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013, iar prin hotărârea din data de 7 octombrie 2015, ce nu a fost comunicată încă, instanţa a admis acţiunea şi a anulat procesului-verbal atacat. Consideră că este lipsită de temei legal acţiunea prin care se solicită plata unor sume/despăgubiri reţinute prin acte administrative ce fac încă obiectul cercetării judecătoreşti, nefiind pronunţată o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Recurentul-pârât apreciază că termenul de prescripţie curge de la data de 13 martie 2014, când a fost formulată acţiunea în anularea actului vătămător, de la care intimata-reclamantă avea posibilitatea să solicite acordarea dobânzii legale rezultate din lipsa de folosinţă a sumei principale. În subsidiar, începutul termenului de prescripţie putea fi, cel târziu, la data de 29 aprilie 2014, când debitul a fost recuperat de MDRAP, acest moment putând fi considerat vătămător pentru intimata-reclamantă, care cunoştea întinderea pagubei.

Recurentul-pârât a invocat excepţia prematurităţii capătului de cerere b cu motivarea că, întrucât instanţa de fond a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privitor la plata sumei de 1.234.652,25 RON şi a dobânzii legale aferente, acelaşi raţionament se poate reţine şi în privinţa sumei de 44.258,52 RON. În acest sens, a invocat disp. art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din O.U.G. nr. 66/2011, din a căror interpretare coroborată reiese că procesul-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate este un act administrativ distinct de cel prin care se stabileşte creanţa bugetară principală.

A precizat că O.U.G. nr. 66/2011, ce reprezintă norma specială în speţă, nu reglementează situaţia particulară ce rezultă din soarta juridică a actelor administrative prin care se stabilesc creanţe bugetare accesorii, în ipoteza în care este anulat irevocabil actul administrativ de stabilire a creanţelor bugetare principale, singura referire în acest sens regăsindu-se în disp. art. 50 alin. (2) din noul C. proc. fisc. , care nu pot fi aplicate prin similitudine în speţă, întrucât acestea reglementează domeniul creanţelor fiscale.

Recurentul-pârât opinează că în cauză suntem în prezenţa unei creanţe bugetare nefiscale, neexistând niciun raport de impunere, astfel că această creanţă va urma regimul juridic al creanţelor fiscale numai în ceea ce priveşte colectarea. Mai mult, fiind vorba despre o creanţă cu izvor specific (O.U.G. nr. 66/2011), aceasta se supune prevederilor Codului de procedură fiscală nu în temeiul caracterului său de creanţă bugetară nefiscală, ci ca efect direct al unui act normativ care prevede, în mod expres, că dispoziţiile sale se completează cu prevederile Codului de procedură fiscală, ca lege generală.

Pe fond, recurentul-pârât a susţinut că nu există un temei legal sau contractual care ar putea îndreptăţi intimata-reclamantă la acordarea de dobânzi ca urmare a achitării cu întârziere a unor sume cu titlu de finanţare nerambursabilă, iniţial reţinute în temeiul unor acte administrative emise în baza unei legi speciale (O.U.G. nr. 66/2011) şi care constituie titluri de creanţă. Apreciază că nu sunt aplicabile cuantumurile prevăzute de O.G. nr. 13/2011, atât timp cât prin legea specială s-a instituit o dobândă distinctă, O.U.G. nr. 66/2011 reglementând la art. 42 doar dreptul instituţiei recurente de a solicita dobândă ca urmare a neachitării la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă.

Din această perspectivă, acţiunea nu îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a MDRAP, întrucât intimata-reclamantă nu a dovedit că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea actului administrativ anulat, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.

În ceea ce priveşte suma de 1.326.302,12 RON, stabilită prin Procesul-verbal CA nr. 70548 din 21 septembrie 2012, titlu de creanţă ce a fost anulat de instanţa, a menţionat că MDRAP a restituit integral această sumă în data de 27 iulie 2015, prejudiciul efectiv cauzat fiind acoperit integral.

Referitor la intervalul de timp dintre momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (13 martie 2015) şi data plăţii efective (27 iulie 2015) a susţinut că nu este prevăzut în mod expres un termen până la care instituţia recurentă era obligată să achite suma respectivă, iar prin Sentinţa civilă nr. 3830 din 3 decembrie 2013, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1152 din 13 martie 2015, s-a dispus anularea actului administrativ, fără a se menţiona în mod expres că restituirea debitului se va realiza într-un anumit termen.

Recurentul-pârât consideră că, întrucât este o instituţie publică centrală, devin incidente prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituţia debitoare fiind obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată, termen ce curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.

Prin urmare, consideră că nu se poate afirma că a achitat cu întârziere suma datorată, deoarece beneficia de un termen de 6 luni pentru efectuarea demersurilor necesare îndeplinirii obligaţiei de plată, obligaţia fiind executată la data de 27 iulie 2015. De asemenea, legătura de cauzalitate dintre actul administrativ şi prejudiciu nu este îndeplinită, sens în care invocă prevederile art. 9 alin. (22) din Contractul de finanţare nr. x din 3 septembrie 2009, care se coroborează cu prevederile art. 9 alin. (16) - (20) din acelaşi contract de finanţare.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgovişte a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate, arătând că acţiunea este întemeiată pe prevederile legale în materie de contencios administrativ, dar şi pe cele ale legii civile privind acţiunea în pretenţii, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că doar acesta ar fi îndreptăţit la solicitarea dobânzii aferente, întrucât s-ar răsturna principiul egalităţii părţilor contractuale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, faţă de următoarele considerente:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prima critică formulată de recurent vizează prescripţia dreptului la acţiune în privinţa capetelor a şi b din cererea de chemare în judecată, în raport cu disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de control judiciar reţine că la termenul de judecată din 15 decembrie 2015, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru capetele de cerere a şi b, invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, având în vedere considerentele cuprinse în încheierea de şedinţă de la acel termen.

Deşi recurentul nu este de acord cu soluţia pronunţată asupra acestei excepţii, nu a înţeles să declare recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 15 decembrie 2015 prin care a fost soluţionată excepţia în discuţie.

Conform art. 235 C. proc. civ., instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. Rezultă că, spre deosebire de încheierea preparatorie, încheierea interlocutorie anticipează în parte soluţia finală a procesului, prejudecând parţial fondul, şi leagă instanţa în sensul că aceasta nu mai poate reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere. Având în vedere soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru capetele de cerere a şi b, se reţine caracterul interlocutoriu al încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 15 decembrie 2015

Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, iar în conformitate cu disp. art. 494 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.

Prin urmare, împotriva încheierilor de şedinţă poate fi exercitată calea de atac odată cu fondul; în cauză, recurentul avea posibilitatea să formuleze recurs şi împotriva încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 15 decembrie 2015, odată cu recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate pe fondul cauzei. Cum nu a înţeles să exercite calea de atac a recursului şi împotriva acestei încheieri interlocutorii prin care a fost soluţionată o excepţie procesuală, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor din cererea de recurs referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru capetele de cerere a şi b.

Cea de-a doua critică din cererea de recurs se referă la prematuritatea capătului b din acţiune, faţă de împrejurarea că procesul-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013 nu a fost anulat definitiv de instanţa de judecată, astfel că ministerul nu este ţinut să restituie sumele reţinute prin acest act administrativ.

Cu privire la această critică, instanţa de control judiciar reţine că, urmare a solicitării pe care a adresat-o recurentului, acesta a depus la dosar o copie a referatului de nerecurare din data de 4 decembrie 2015, în care sunt prezentate motivele pentru care Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nu a formulat recurs împotriva Sentinţei nr. 2504 din 7 octombrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal prin care au fost anulate procesul-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013 şi Decizia nr. 169 din 9 septembrie 2015 emise de acest minister. În consecinţă, această sentinţă a rămas definitivă prin nerecurare la data de 11 decembrie 2015, anterior formulării recursului de faţă, astfel încât nu poate fi reţinută critica vizând prematuritatea capătului b din acţiune.

Ultima critică invocată de recurent se referă la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, de obligare la plata sumei de 203.172,91 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 1.326.302,12 RON, pentru perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum şi la plata sumei de 3769,35 RON reprezentând dobânda aferentă sumei de 44.258,52 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015.

Aceste solicitări rezultă din punerea în executare a procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x din 21 septembrie 2012, emis de ministerul pârât, prin care s-au reţinut în sarcina reclamantei, autoritate contractantă, abateri de la legislaţia achiziţiilor publice privind Contractul de lucrări nr. x din 23 martie 2010, fiind apreciate ca neeligibile cheltuieli în sumă totală de 1.348.044,78 RON. Procesul-verbal a fost menţinut prin respingerea contestaţiei prin Decizia nr. x din 19 noiembrie 2012, însă aceste acte administrative au fost anulate definitiv şi irevocabil de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 3830 din 3 decembrie 2013, recursul promovat de minister fiind respins ca nefondat de Î.C.C.J. prin Decizia nr. 1152 din 13 aprilie 2015.

După stabilirea sumei de 1.348.044,78 RON ca fiind datorată de UAT Târgovişte, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x din 21 septembrie 2012 a cărui executare nu a fost suspendată, ministerul pârât a demarat procedurile de executare prin intermediul AJFP Dâmboviţa, unde s-a format Dosarul de executare x/2013 şi s-a emis Somaţia nr. 11864 din 13 mai 2015, în care s-a precizat că scadenţa acestei creanţe este la 29.10.2012, suma fiind achitată integral de Municipiul Târgovişte la 18 iunie 2013. Urmare rămânerii definitive şi irevocabile a Sentinţei nr. 3830 din 3 decembrie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, suma apreciată ca neeligibilă a fost restituită Municipiului Târgovişte la data de 27 iulie 2015, prin ordinele de plată 7987 şi 7988.

Întrucât Municipiul Târgovişte nu a achitat suma de 1.348.044,78 RON la data scadentă, precizată în somaţia 11864 din 13 mai 2015, respectiv 29 octombrie 2012, ci la 18 iunie 2013, ministerul pârât a calculat dobânda datorată de reclamantă, în conformitate cu disp. art. 42 din O.U.G. nr. 66/2001, prin Procesul-verbal 53205 din 3 iulie 2013 stabilind în sarcina acesteia o dobândă de 44.258,52 RON, care a fost achitată de UAT Târgovişte cu ordinele de plată 181 şi 185 din 29 aprilie 2014, sumă ce nu a fost restituită până în prezent reclamantei, nefiind depuse la dosar dovezi cu privire la restituirea acestei sume.

Instanţa de fond a obligat pârâtul MDRAP să plătească reclamantei suma de 203.172,91 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 1.326.302,12 RON, pentru perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum şi să restituie reclamantei suma nedatorată în cuantum de 44.258,52 RON, cu dobânda aferentă de 3769,35 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015. A reţinut că suma de 44.258,52 RON, ce reprezintă dobânda aferentă debitului principal de 1.348.044,78 RON, pentru care instanţele au decis definitiv şi irevocabil că îndeplineşte condiţiile de eligibilitate, nu este datorată de Municipiul Târgovişte, ci se impune restituirea acesteia, fiind un accesoriu al sumei apreciate ca neeligibile de minister, anularea Procesului-verbal nr. x din 21 septembrie 2012 producând consecinţe juridice atât pentru suma de 1.348.044,78 RON, care a fost restituită de minister, cât şi pentru dobânda aferentă acesteia, neavând nicio relevanţă faptul că pentru dobândă ministerul pârât a emis un Proces-verbal distinct cu nr. x din 3 iulie 2013, ce face obiectul contestaţiei la executare a cărei judecată este suspendată în prezent de Judecătoria Târgovişte în Dosarul x/2014

De la data de 29 aprilie 2014 şi până la învestirea instanţei cu prezenta acţiune, reclamanta a fost lipsită nelegal de suma de 44.258,52 RON. Aceasta este îndreptăţită să beneficieze de folosinţa acestor sume, respectiv beneficiul nerealizat care este reprezentat de dobânda legală penalizatoare, aşa cum este reglementată prin O.G. nr. 13/2011, dobândă datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea acesteia la scadenţă, conform art. 1 alin. (3) din actul normativ special, rata dobânzii legale penalizatoare stabilindu-se la nivelul ratei dobânzii de referinţă, plus patru puncte procentuale, cum prevede art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În sarcina ministerului a reţinut comiterea unei fapte nelegale, reprezentate de emiterea Procesului-verbal nr. x din 21 septembrie 2012, anulat definitiv şi irevocabil prin hotărâre judecătorească; prin executarea acestui act administrativ, în patrimoniul Municipiului Târgovişte a fost cauzat un prejudiciu compus din suma de 44.258,52 RON, percepută cu titlu de dobândă pentru nerespectarea termenului scadent al plăţii debitului principal de 1.348.044,78 RON, la care se adaugă dobânda aferentă debitului principal, pentru intervalul în care acesta s-a aflat la dispoziţia MDRAP, respectiv 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum şi dobânda aferentă sumei de 44.258,52 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014, când a fost achitată de UAT Târgovişte şi până la 10 august 2015, între fapta ministerului de emitere a unui act administrativ sancţionat cu nulitatea şi această pagubă existând o legătură de cauzalitate, fiind incidente prevederile art. 1349, art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., precum şi cele ale art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, impunându-se ca ministerul să acopere paguba cauzată, în cuantumul stabilit de expert.

Conform art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., ce completează Legea nr. 554/2004 cum prevede art. 28, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere prin acţiunile sau inacţiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare.

De asemenea, creditorul are dreptul la reparaţia integrală a prejudiciului ce cuprinde pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care este lipsit, cum statuează art. 1531 alin. (1) şi (2) din C. civ., pentru obligaţiile ce au ca obiect o sumă de bani, prejudiciul este reprezentat de daunele moratorii reglementate de art. 1535 din acelaşi cod, ce sunt cuantificate legal prin art. 3 din O.G. nr. 13/2011, impunându-se deci ca ministerul pârât să acopere integral prejudiciul cauzat Municipiului Târgovişte, rezultat din emiterea unui act administrativ nelegal, compus din suma încasată, dar nedatorată şi echivalentul folosinţei capitalului reclamantei în perioadele 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, respectiv 29 aprilie 2014 - 10 august 2015.

Instanţa de fond a înlăturat apărarea ministerului ce vizează faptul că reclamanta nu este îndreptăţită să beneficieze de dobânda legală penalizatoare, prin O.G. nr. 66/2011 fiind reglementat dreptul la dobândă doar în favoarea ministerului, şi nu a beneficiarilor finanţărilor nerambursabile, întrucât reclamanta nu şi-a întemeiat în drept acţiunea pe prevederile actului normativ special, disp. art. 42 nefiindu-i aplicabile, ci pe disp. O.G. nr. 13/2011 care reglementează dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, prin această ordonanţă cuantificându-se legal prejudiciul cauzat prin lipsirea unui subiect de drept de disponibilităţile sale băneşti.

Înalta Curte apreciază că soluţia de obligare a recurentului la plata de dobânzi în conformitate cu disp. O.G. nr. 13/2011 a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 care, la alin. (1) şi (2), prevăd că creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanţă, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă. (2) Debitorul datorează pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1) până la data stingerii acesteia.

Instanţa de control judiciar are în vedere faptul că, atât timp cât materia dobânzilor datorate în cazul finanţării din fonduri nerambursabile - fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale aferente acestora, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 66/2011, este reglementată prin printr-un act normativ cu caracter special - O.U.G. nr. 66/2011, persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun, în speţă O.G. nr. 13/2011 pentru obţinerea de dobânzi, întrucât specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală).

Cu alte cuvinte, norma specială nu recunoaşte dreptul celor cu privire la care s-a reţinut săvârşirea unei nereguli în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora, în ipoteza în care actul administrativ prin care s-a constatat respectiva neregulă şi s-a stabilit creanţa bugetară rezultată din neregulă a fost desfiinţat, de a obţine dobânzi de la autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene care a emis actul administrativ desfiinţat, aferente sumelor pe care le-au achitat în temeiul acestuia. Prin urmare, beneficiarii fondurilor sus menţionate nu pot apela la normele de drept comun pentru a obţine aceste dobânzi, întrucât o asemenea abordare ar goli de conţinut prevederile actului normativ cu caracter special care nu reglementează posibilitatea obligării la plata dobânzilor a autorităţilor publice care emit procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare în conformitate cu disp. art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011. Din aceste considerente nu poate fi reţinută nici incidenţa prevederilor C. civ. invocate în sentinţa recurată.

Faţă de aceste argumente, se reţine că nu se mai impune analizarea susţinerilor recurentului privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale administrativ patrimoniale şi incidenţa prevederilor O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii.

În întâmpinare se susţine că, dacă s-ar considera că doar recurentul ar fi îndreptăţit la solicitarea dobânzii aferente, s-ar răsturna principiul egalităţii părţilor contractuale. Susţinerea nu poate fi reţinută ca argument în sensul respingerii recursului, întrucât în cauză este vorba despre un contract de finanţare care este un contract administrativ. Or, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea 554/2004, la soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice; va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând: va obliga pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice să restituie reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte suma de 44.258,52 RON; va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice la plata către reclamantă a sumei de 202.633,53 RON, respectiv a sumei de 3.717,72 RON şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice împotriva Sentinţei nr. 145 din 7 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice să restituie reclamantei Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgovişte suma de 44.258,52 RON.

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice la plata către reclamantă a sumei de 202.633,53 RON, respectiv a sumei de 3.717,72 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM