Building tax revaluation validity: cumulative requirements of appraisal, General Assembly approval, and accounting registration under Art. 253 Fiscal Code and O.G. No. 44/2004

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.02.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 1: anularea Dispoziţiei nr. 397028/19.12.2013 emise de D.G.I.T.L. Sector 1 - Serviciul juridic soluţionare contestaţii şi anularea Deciziilor de impunere diferenţe nr: 376896/31.10.2013, 376853/31.10.2013, 376909/31.10.2013, 376860/31.10.2013, 376865/31.10.2013, 376904/31.10.2013 emise de Municipiul Bucureşti - Consiliul Local Sector 1 - D.G.I.T.L.; anularea Dispoziţiei nr. 410726/19.12.2013 emise de D.G.I.T.L. Sector 1 - Serviciul juridic soluţionare contestaţii şi anularea Deciziei nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale emise de Municipiul Bucureşti - Consiliul Local Sector 1 - D.G.I.T.L.; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2111 din 16 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale sector 1 Bucureşti (D.G.I.T.L.) şi a anulat: Dispoziţia nr. 397028/19.12.2013 emisă de D.G.I.T.L. sector 1 Bucureşti - Serviciul juridic şi soluţionare contestaţii; Deciziile de impunere diferenţe nr: 376896/31.10.2013, 376853/31.10.2013, 376909/31.10.2013, 376860/31.10.2013, 376865/31.10.2013 şi nr. 376904/31.10.2013 emise de Municipiul Bucureşti - Consiliul local sector 1 - D.G.I.T.L.; Dispoziţia nr. 410726/19.12.2013 emisă de D.G.I.T.L. sector 1 Bucureşti - Serviciul juridic şi soluţionare contestaţii; Decizia nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale emise de Municipiul Bucureşti - Consiliul local sector 1 - D.G.I.T.L.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea cererii formulate de S.C. A. S.R.L.

În motivarea recursului arată că sentinţa este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu disp. pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, precum şi cu art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că în rejudecare, instanţa de fond a reţinut că baza de impunere folosită de pârâtă a fost valoarea denominată (6.761.569 RON Ron), care este egală cu valoarea de inventar rezultată din reevaluarea de la 31.12.2007, înregistrată în contabilitatea reclamantei, respectiv totalul de 6.761.569 RON Ron; baza de impunere ar fi trebuit să fie constituită din valoarea contabilă a clădirilor rezultată în urma ultimei reevaluări care, în speţă, este cea din 2004, organul fiscal reţinând valoarea din 2004 denominată. Prin urmare, consideră că nu sunt incidente disp. art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, fiind aplicabile disp. art. 253 alin. (6)1 din aceeaşi lege.

Cu toate acestea, opinia primei instanţe a fost în sensul că reclamanta a procedat la reevaluarea susţinută probator de raportul din 31.12.2007, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate şi aprobată de A.G.A. Astfel, din considerentele sentinţei recurate rezultă o contradicţie între cele reţinute de instanţă în sensul că, pe de o parte, organul fiscal a avut în vedere valoarea (în cuantum de 6.761.569 Ron) din 2004, aplicând denominarea, iar, pe de altă parte, reţinând că reclamanta a procedat la reevaluarea din 31.12.2007, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate şi aprobată de A.G.A.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în ianuarie 2009 intimata-reclamantă nu a invocat faptul că raportul de expertiză din dosarul nr. x/10.01.2008 ar avea o funcţie juridică diferită, ci aceasta se contrazice susţinând că acest raport şi suplimentul la raport au fost întocmite în scopul stabilirii valorii de piaţă a clădirilor şi a valorii de închiriere a terenului, iar pe de altă parte, în baza acestui raport şi a suplimentului a declarat valoarea clădirilor la data de 31.12.2008, care a constituit baza de impunere pentru anul 2009. În consecinţă, organul fiscal, analizând documentaţia, a procedat la înregistrarea valorii de impunere în cuantum de 4.810.696 RON Ron în evidenţele fiscale începând cu anul 2009. Pentru reevaluarea clădirilor legiuitorul nu face distincţie cu privire la funcţia juridică a raportului de reevaluare, fiind suficient ca raportul să fie întocmit în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, iar valoarea rezultată să fie aprobată de Hotărârea A.G.A. şi înregistrată în contabilitate.

Critică faptul că instanţa, analizând raportul de expertiză din dosarul nr. x/2008, a reţinut că scopul întocmirii acestuia a fost stabilirea valorii de circulaţie a clădirilor proprietatea reclamantei şi că cele două rapoarte (din 31.12.2007 şi din 10.01.2008) au denumiri diferite tocmai pentru a releva şi funcţia juridică diferită a acestora, deşi legislaţia fiscală nu distinge asupra funcţiei juridice a rapoartelor de reevaluare, astfel că pentru înregistrarea în evidenţele fiscale a reevaluării clădirilor este necesară, dar şi suficientă, prezentarea unui raport de reevaluare care să îndeplinească doar condiţiile prevăzute de pct. 55 lit. b) din H.G nr. 44/2004.

Recurenta-pârâtă susţine că pentru anul 2008, înscrisurile depuse la dosar sunt insuficiente pentru a proceda la calcularea cotei de impozit de 1,5% aplicabilă la valoarea de impunere a clădirilor înregistrate la rolul fiscal al S.C. A. S.R.L., astfel că organul fiscal a notificat societatea să prezinte declaraţiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, însoţite de documente justificative care să ateste data efectuării reevaluărilor, iar prin adresa nr. x/03.10.2013, societatea reclamantă i-a transmis următoarele documente: declaraţia fiscală în care precizează valoarea de impunere a clădirilor aflate în patrimoniul reclamantei la suma de 5.142.200 Ron; raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert tehnic B., la 10.01.2008, cu o valoare actualizată a clădirilor de 5.142.200 Ron; hotărârea A.G.A. din 10.01.2008 privind aprobarea valorilor de inventar ale clădirilor; bilanţ corectat potrivit adresei înregistrate la D.G.I.T.L. sub nr. x/03.10.2013 din decembrie 2008 în care este înscrisă valoarea de 5.142.200 Ron; întrucât valoarea de 5.142.200 Ron nu a fost cuprinsă în documentele contabile, prin adresa nr. x/02.10.2013, societatea reclamantă a solicitat corectarea erorilor din bilanţul contabil la data de 31.12.2007; copia facturii nr. x/14.01.2008 emise de expert tehnic judiciar şi copie OP nr. x/15.01.2008; declaraţia fiscală nr. 341817/03.10.2013 prin care s-a declarat o valoare de impunere a clădirilor în sumă de 5.142.200 Ron.

Aşadar, societatea reclamantă a încercat corectarea evidenţelor contabile, însă prin adresa nr. x/09.10.2013, D.G.R.F.P. Bucureşti i-a transmis că evidenţele contabile nu pot fi modificate, returnând documentaţia societăţii. Mai critică faptul că instanţa de fond nu s-a referit în considerentele sentinţei la demersurile întreprinse de societatea reclamantă pentru corectarea evidenţelor contabile.

Arată că prin adresa nr. x/27.11.2013, reclamanta a precizat că Raportul de evaluare din data de 04.01.2008 a fost depus din eroare la organul fiscal, cu toate că din Hotărârea A.G.A. din 10.01.2008, de aprobare a raportului, reiese că acesta a fost întocmit spre a fi depus la D.G.I.T.L. Sector 1.

Susţine că din verificarea documentelor prezentate s-a constatat că acestea nu sunt întocmite în conformitate cu disp. art. 3 din H.G nr. 1553/2003 şi pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, documentele fiind incomplete întrucât lipseşte Hotărârea A.G.A. de aprobare a raportului de evaluare întocmit la data de 31.12.2007, care prezintă o valoare a clădirilor în cuantum de 6.761.569 Ron.

Recurenta-pârâtă arată că ultima reevaluare întocmită cu respectarea prevederilor legale a fost efectuată în 2004, pentru anii fiscali 2005, 2006 şi 2007, iar în lipsa altor documente care să probeze faptul că pentru anul 2008 a fost efectuată reevaluarea clădirilor în ultimii 3 ani anteriori, respectiv în anii 2007, 2006 sau 2005, cota de impozitare care trebuia aplicată era de 10%, potrivit Hotărârii Consiliul Local al Sectorului 1 nr. 111/2007, sens în care s-a procedat la aplicarea diferenţei de cotă 8,5% asupra valorii de inventar a clădirilor, raportată la valoarea declarată de societate la ultima reevaluare, respectiv în anul fiscal 2004, fiind emise deciziile de impunere pentru diferenţă de impozit datorat.

Invocă prevederile alin. (5) şi (6) ale art. 253 din Codul fiscal şi ale pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 din care reies cele trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana juridică ce alege să-şi reevalueze bunurile printr-un raport de reevaluare, respectiv: raportul de reevaluare să fie redactat cu maxim 3 ani înainte de anul de referinţă; valoarea reevaluată a clădirii să fie aprobată de Consiliul de Administraţie al societăţii şi valoarea la care a fost reevaluată o clădire să fie evidenţiată şi în contabilitatea societăţii contribuabile.

Consideră că susţinerile intimatei-reclamante sunt neîntemeiate, deoarece Hotărârea A.G.A. din data de 25.02.2008 nu putea produce efecte în cadrul raporturilor juridice de drept fiscal stabilite între reclamantă şi organul fiscal pârât decât prin înregistrarea acesteia la instituţia publică pârâtă, dar Hotărârea A.G.A. din data de 25.02.2008, pentru aprobarea raportului de reevaluare din data de 31.12.2007, nu a căpătat dată certă, nefiind înregistrată la organul fiscal.

Precizează că din înscrisurile depuse la termenul din 09.06.2016 reiese faptul că bilanţul ce cuprinde valoarea de 6.761.569 RON, întocmit la data de 31.12.2007, a fost depus la Registrul Comerţului la data de 17.03.2008, însă în anul 2008 la organul fiscal au fost depuse documente care cuprind alte valori contabile. Procesul-verbal depus de reclamantă la termenul din 09.06.2016 nu face referire la Hotărârea A.G.A din 25.02.2008, ci la bilanţul contabil încheiat la data de 31.12.2007 privind profitul net al societăţii reclamante pe anul 2007 şi repartizarea profitului, astfel că procesul-verbal are un alt obiect decât hotărârea A.G.A. întocmită la data de 25.02.2008.

Situaţiile financiare au fost depuse la organul fiscal, dar a lipsit Hotărârea A.G.A. din 25.02.2008, motiv pentru care cerinţele prevăzute de pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 nu au fost îndeplinite şi, întrucât potrivit art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului, hotărârea în discuţie nu a fost depusă în acest termen la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru a fi opozabilă terţilor. De altfel, chiar recurenta a recunoscut că Hotărârea A.G.A. din data de 25.02.2008 a fost depusă direct la instanţa de judecată şi nici nu a făcut dovada (potrivit art. 249 din C. proc. civ.) publicării acesteia conform art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta mai precizează că nu a adus critici valorii probatorii a Hotărârii A.G.A. din 25.02.2008, ci a menţionat că aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa organului fiscal prin nicio cale prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte Dispoziţia nr. 397028/19.12.2013 emisă de D.G.I.T.L. sector 1 şi Decizia nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligaţiile accesorii, învederează că stabilirea majorărilor de întârziere aferente impozitului pe clădiri, stabilite în aceleaşi condiţii ca şi impozitul pe clădiri, reprezintă măsura accesorie în raport cu debitul (obligaţia principală ajunsă la scadenţă), conform principiului accesorium sequitur principale.

În raport cu disp. art. 255 alin. (1) coroborat cu art. 120 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi cu art. 255 alin. (1) din Codul fiscal, pentru diferenţe suplimentare de creanţe fiscale, începând cu data de 31 martie şi 30 septembrie 2008, organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată accesorii, stabilind în termenul de prescripţie prevăzut de art. 91 din Codul de procedură fiscală că impozitul pe clădiri este datorat încă din anul 2008, deoarece art. 120 alin. (2) din Codul de procedură fiscală impune ca în cazul rectificării unei declaraţii sau a unei decizii de impunere să se plătească şi dobânzi din ziua următoare scadenţei.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, că este neîntemeiat, deoarece considerentele la care face referire recurenta cuprind argumentele reţinute de instanţa de fond pentru soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, acestea nefiind contradictorii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că prima instanţă în mod corect a stabilit starea de fapt şi a aplicat textele de lege, iar faptul că Hotărârea A.G.A. din 25.02.2008, de aprobare a Raportului de evaluare la 31.12.2007, nu a fost depusă la organul administrativ ci direct la instanţa de judecată, nu înlătură forţa probantă a înscrisului, intimata-reclamantă apreciind că a respectat art. 253 pct. 5 din Legea nr. 571/2003 referitor la obligativitatea reevaluării clădirilor şi înregistrarea acesteia în contabilitate.

Mai susţine că, faţă de inexistenţa debitului principal, nu sunt datorate nici penalităţi, ceea ce conduce la anularea Dispoziţiei nr. 410726/19.12.2013 a D.G.I.T.L. sector 1 - Serviciul juridic soluţionare contestaţii şi a Deciziei nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale emisă de Municipiul Bucureşti - Consiliul Local Sector 1 - D.G.I.T.L.

Arată că Raportul de evaluare din data de 04.01.2008 a fost întocmit de societate în scopul stabilirii valorii de piaţă a clădirilor şi a valorii de închiriere a terenului în suprafaţă de 21.000 mp, teren ce nu aparţine societăţii, fiind proprietatea unei persoane fizice, pentru stabilirea nivelului chiriei datorate de societate.

Cu privire la depunerea pentru prima dată în instanţă a hotărârii A.G.A. din 25.02.2008 a invocat Decizia în interesul legii nr. 1/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, pe care a apreciat-o aplicabilă şi în prezenta cauză.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele de fapt şi de drept menţionate în cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Pârâta, în calitate de organ fiscal, apreciind că reclamanta nu a realizat o reevaluare a clădirilor aflate în proprietatea sa, din Bucureşti, str. x, în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referinţă 2008, a stabilit că aceasta datorează impozit pe clădiri prin aplicarea cotei de 10% la valoarea de inventar a clădirilor, iar nu de 1,5% cât achitase reclamanta. Prin urmare, pârâta a emis Deciziile de impunere diferenţe nr. 376896/31.10.2013, nr. 376853/31.10.2013, nr. 376909/31.10.2013, nr. 376860/31.10.2013, nr. 376865/31.10.2013 şi nr. 376904/31.10.2013. Contestaţia fiscală formulată de reclamantă, potrivit art. 205 Codul de procedură fiscală, a fost respinsă de pârâtă prin Dispoziţia nr. 397028/19.12.2013.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ipoteza invocată de recurentă fiind cea a motivelor contradictorii.

Înalta Curte constată că este nefondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanţă nu a menţionat în considerentele sentinţei motive contradictorii. Astfel, pentru invocarea acestui motiv de casare, recurenta a avut în vedere considerentele sentinţei potrivit cărora la nivelul anului 2004 s-a realizat o reevaluare, iar valoarea clădirilor pentru care se datora impozit a fost de 67.615.690.765 ROL. Prin urmare, pârâta a avut în vedere această valoare (denominată) drept bază de impunere pentru aplicarea cotei majorate de impozit de 10% - 6.761.569 RON. Această valoare denominată este într-adevăr egală cu valoarea de inventar rezultată din reevaluarea de la 31.12.2007 şi înregistrată în contabilitatea reclamantei, respectiv totalul de 6.671.569 - potrivit deciziilor de impunere diferenţe. Prin urmare, (aşa cum a subliniat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare), în condiţiile în care deciziile de impunere diferenţe au fost emise în aplicarea art. 253 alin. (6) şi (6)1 Codul fiscal, baza de impunere ar fi trebuit să fie constituită din valoarea contabilă a clădirilor rezultată în urma ultimei evaluări care, în speţă, ar fi fost cea din 2004 - organul fiscal a avut în vedere valoarea din 2004, aplicând denominarea.

A susţinut recurenta că aceste considerente conţin o contradicţie în sensul că, pe de o parte, instanţa a reţinut că organul fiscal a avut în vedere valoarea (în cuantum de 6.761.569 RON Ron) din 2004, aplicând denominarea, iar pe de altă parte, a reţinut că reclamanta a procedat la reevaluarea de la 31.12.2007, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate şi aprobată de A.G.A.

Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută această susţinere, întrucât prima instanţă a făcut două afirmaţii care nu vin în contradicţie, respectiv a afirmat că pentru stabilirea impozitului pe clădiri organul fiscal s-a raportat la valoarea din 2004, denominată, iar la data de 31.12.2007 reclamanta a procedat la reevaluarea clădirilor, valoarea rezultată fiind înscrisă în contabilitate şi aprobată de A.G.A.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu concluzia instanţei potrivit căreia a avut loc reevaluarea clădirilor la 31.12.2007 nu este de natură să evidenţieze vreo contradicţie între această concluzie şi afirmaţia vizând valoarea pe care organul fiscal a avut-o în vedere la stabilirea impozitului pe clădiri datorat de intimata reclamantă.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe care Înalta Curte îl consideră, de asemenea, nefondat, pentru că instanţa de fond a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în cauză, respectiv:

Potrivit art. 253 din Codul fiscal: (1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1%, inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. (6) În cazul unei clădiri care a fost dobândită înainte de 1 ianuarie 1998 şi care după această dată nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri este stabilită de consiliul local între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii, până la data primei reevaluări, înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice (alineat modificat prin O.U.G. nr. 30/2011, cu aplicabilitate de la 01.01.2012). (61) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare (...).

Conform pct. 54 - (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă se calculează pe baza cotei stabilite între 5% şi 10% care se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Prin prima reevaluare se înţelege reevaluarea cea mai apropiată de anul fiscal 2002.

Pct. 55 din H.G. nr. 44/2004 prevede că pentru executarea prevederilor art. 253 alin. (6) din Codul fiscal se au în vedere următoarele: a) în cazul contribuabililor care nu au efectuat nici o reevaluare a clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii de inventar a clădirii; b) în cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, prin procesul-verbal încheiat în urma şedinţei Consiliului de Administraţie s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării şi aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate şi clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administraţie.

Recurenta pârâtă a făcut aplicarea Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 111/2007 privind stabilirea nivelurilor impozitelor şi taxelor locale în Municipiul Bucureşti, pentru anul 2008, potrivit căreia cota de impozitare aplicată clădirilor care au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă este 1,5%, iar cota de impozitare aplicată clădirilor care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă este 10%. Apreciind că reclamanta nu a realizat o reevaluare a clădirilor aflate în proprietatea sa, din Bucureşti, str. x, în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referinţă 2008, a aplicat cota de impozitare de 10%.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că intimata reclamantă a procedat la reevaluarea clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă 2008, cu respectarea prevederilor legale sus menţionate.

Astfel, la dosar a fost depus raportul de evaluare la data de 31.12.2007 pentru imobilele situate în Bd. x, nr. 50 şi 52-54, sector 1 Bucureşti, întocmit de expertul B., în care se precizează că scopul acestui raport de evaluare este estimarea valorii juste a proprietăţii imobiliare pentru întocmirea situaţiilor financiare, în conformitate cu cerinţele IAS 16, cu OMFP nr. 1725/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene - IFRS şi Codul fiscal. Raportul de evaluare va stabili valoarea justă în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Potrivit concluziilor raportului, evaluatorul a estimat valoarea proprietăţii la 6.761.569 RON.

La dosar a fost depusă, de asemenea, Hotărârea Adunării generale a asociaţilor S.C. A. S.R.L. din 25.02.2008 în care se menţionează că ordinea de zi este următoarea: aprobarea raportului de evaluare a construcţiilor pentru întocmirea situaţiilor financiare, întocmit de expert inginer B. din data de 31.12.2007, pentru valoarea de 6.761.569 RON; valoarea reactualizată de 6.761.569 RON va fi cuprinsă în balanţa mijloacelor fixe la data de 31.12.2007 şi bilanţul contabil la data de 31.12.2007; aprobarea bilanţului contabil întocmit la data de 31.12.2007; aprobarea raportului tehnic de expertiză privind valoarea de circulaţie a construcţiilor la data de 4.01.2008 şi a valorii de închiriere a terenului în suprafaţă de 21.000 mp. pe care sunt amplasate construcţiile, întocmit de expert inginer B., din data de 4.01.2008; diverse. Conform menţiunilor din această hotărâre, ordinea de zi a fost aprobată cu unanimitate.

Se reţine, totodată, din înscrisurile depuse la dosar, că a fost înregistrată în contabilitatea societăţii reclamante valoarea menţionată în acest raport de evaluare, de 6.761.569 RON. Potrivit bilanţului reclamantei, balanţei mijloacelor fixe existente în luna decembrie 2007, aceasta avea înregistrată în contabilitate la 31.12.2007 o valoare de inventar a construcţiilor de 6.773.651 RON (valoare compusă din valoarea impozabilă de 6.671.569 rezultată din reevaluare, plus valoarea de 12.082 RON a clădirii neimpozabile), iar potrivit declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pe anul 2008, reclamanta a declarat o valoare impozabilă de 6.761.569 Ron.

Aşa cum se menţionează chiar în cererea de recurs, din disp. alin. (5) şi (6) ale art. 253 din Codul fiscal şi ale pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 reies cele trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana juridică ce alege să-şi reevalueze bunurile printr-un raport de reevaluare, respectiv: raportul de reevaluare să fie redactat cu maxim 3 ani înainte de anul fiscal de referinţă; valoarea reevaluată a clădirii să fie aprobată de Consiliul de Administraţie al societăţii şi valoarea la care a fost reevaluată o clădire să fie evidenţiată şi în contabilitatea societăţii contribuabile.

Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite aceste condiţii, astfel că aplicarea cotei majorate de impozit de 10% pentru anul 2008, conform Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 111/2007, nu se justifică.

Recurenta critică această constatare pe care a făcut-o şi instanţa de fond prin soluţia pronunţată, invocând mai multe aspecte şi anume:

Pe lângă raportul de evaluare din 31.12.2007 a mai fost întocmit un raport de evaluare de către acelaşi expert, în dosarul nr. x/10.01.2008, iar reţinerile prin care instanţa de fond apreciază că cele două rapoarte au denumiri diferite tocmai pentru a fi relevată şi funcţia juridică a acestora sunt eronate întrucât, pentru reevaluarea clădirilor, legiuitorul nu face distincţie cu privire la funcţia juridică a raportului de evaluare.

Înalta Curte reţine că este vorba despre raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de acelaşi expert, în dosarul nr. x/10.01.2008, având următorul obiectiv: stabilirea valorii de circulaţie, la data efectuării expertizei, a următoarelor imobile situate în Bucureşti, Bd. x, nr. 50 şi nr. 52-54 din sectorul 1, proprietatea reclamantei: corp A (şi sediu administrativ) cu destinaţie depozite; corp B - destinaţie depozite; corp C - clădire "la roşu" cu destinaţie sediu administrativ, precum şi stabilirea valorii de închiriere a terenului în suprafaţă de 21.000 mp. pe care sunt amplasate corpurile de clădire de mai sus. Conform acestei expertize, valoarea de circulaţie este de 5.142.200 RON, iar valoarea de închiriere a terenului este de 693.000 RON/lună.

Referitor la susţinerea că legiuitorul nu face distincţie cu privire la funcţia juridică a raportului de evaluare, instanţa de recurs constată că recurenta nu a precizat dacă reclamanta a încălcat dispoziţii legale prin întocmirea celor două rapoarte de expertiză care au avut obiective diferite, respectiv care este reglementarea ce nu permite unei societăţi comerciale să solicite efectuarea unor rapoarte de expertiză cu privire la acelaşi imobil, care să stabilească diferite valori ale acestuia, cum ar fi: valoarea de circulaţie, valoarea impozabilă ce urmează a fi înregistrată în evidenţele contabile.

În cauză a fost întocmit un singur raport de reevaluare a imobilelor pentru cei trei ani anteriori anului fiscal de referinţă 2008, în sensul art. 253 din Codul fiscal, respectiv cel din 31.12.2007, care a stabilit o valoare impozabilă de 6.761.569 RON, cel de-al doilea raport de evaluare, din ianuarie 2008, nefiind întocmit în scopul reevaluării imobilelor pentru stabilirea impozitului pe clădiri pe anul 2008.

A mai invocat recurenta faptul că Hotărârea A.G.A. din 25.02.2008 nu a fost depusă la organul fiscal, ci direct în instanţa de judecată şi că nu a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului apreciind că din aceste motive nu poate fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

Referitor la aceste susţineri instanţa de recurs reţine că, într-adevăr, această hotărâre nu a făcut parte din documentaţia depusă de reclamantă la organul fiscal pentru calcularea impozitului pe clădiri. Acest fapt nu este însă de natură să înlăture valoarea probatorie a acestui înscris, chiar recurenta menţionând în cererea de recurs că nu a adus critici valorii probatorii a hotărârii în discuţie, ci doar a precizat că nu a fost adusă la cunoştinţa organului fiscal prin nicio cale prevăzută de lege.

Cu privire la această împrejurare, intimata a invocat prin întâmpinare Decizia în interesul legii nr. 1/2002 prin care Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin O.G. nr. 126/29.08.1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că potrivit C. proc. civ., instanţele sunt datoare să încuviinţeze administrarea tuturor dovezilor susceptibile de a duce la dezlegarea pricinii (...) şi că a nu se admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se contravină principiului aflării adevărului şi să nu se pronunţe o soluţie dreaptă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

În răspunsul la întâmpinare recurenta invocă disp. art. 521 alin. (1) C. proc. civ. susţinând că efectul acestei decizii se aplică stricto sensu la disp. art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin O.G. 126/29.08.1998. Obiectul prezentei cauze nu antamează aceleaşi probleme de drept dezlegate prin această decizie, motiv pentru care argumentele intimatei privind încălcarea unui proces echitabil nu sunt întemeiate.

Referitor la aceste susţineri ale recurentei, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că Decizia nr. 1/2002 a fost pronunţată sub imperiul vechiul C. proc. civ. care nu reglementa procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel că nu sunt incidente disp. art. 521 alin. (1) din noul C. proc. civ.. Pe de altă parte, se constată că instanţa supremă a invocat în considerentele deciziei un principiu fundamental în desfăşurarea procesului civil, cel al aflării adevărului. Acest principiu era consacrat atât în vechiul C. proc. civ., în art. 130 alin. (2), care stabilea că judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor (...), dar este reglementat şi de noul C. proc. civ., în art. 22 alin. (2), care prevede că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, (...) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Se constată aşadar că îşi păstrează valabilitatea considerentele Deciziei nr. 1/2002 şi în condiţiile intrării în vigoare a noului C. proc. civ., în sensul că principiul aflării adevărului impune administrarea tuturor probelor pe care judecătorul le apreciază necesare pentru dezlegarea pricinii.

Prin Decizia nr. 235/3.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - SCAF a fost casată sent. civ. nr. 1823/10.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti - SCAF prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei, instanţa de control judiciar dispunând că, pentru stabilirea caracterului real sau pro causa al hotărârii invocate de reclamantă, prin care s-a aprobat reevaluarea şi înregistrarea în contabilitate la 31.12.2007 a noilor valori contabile ale clădirilor, se impune verificarea înscrierii procesului-verbal al şedinţei în registrul ţinut de societate, precum şi a împrejurării dacă această hotărâre a fost depusă la Oficiul Registrului Comerţului.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond s-a conformat celor dispuse de instanţa de control judiciar, iar reclamanta a depus la dosar dovada menţionării în registrul ţinut de societate a procesului-verbal al A.G.A din 25.02.2008, deci a respectării disp. art. 131 alin. (3) Legea nr. 31/1990, şi a precizat că hotărârea A.G.A. din 25.02.2008 nu a fost depusă la Oficiul Registrului Comerţului.

Înalta Curte apreciază că această împrejurare nu constituie un argument în soluţionarea favorabilă a recursului câtă vreme publicarea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor în registrul comerţului asigură doar opozabilitatea menţiunilor pe care actul de voinţă societară le cuprinde, fără a avea caracter constitutiv de drepturi şi fără a afecta valabilitatea acestui act care îşi produce efectele în plan intern, în cadrul entităţii juridice în care a fost adoptată. Mai mult, din înscrisurile de la dosar rezultă că reclamanta a depus la Oficiul Registrului Comerţului situaţiile financiare aferente anului 2007, în care este menţionată valoarea imobilelor în discuţie.

În consecinţă, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută întocmirea pro causa a raportului de evaluare din 31.12.2007 şi nici a Hotărârii A.G.A. din 25.02.2008, căci valoarea rezultată din reevaluare a fost înregistrată în contabilitate, a fost adusă la cunoştinţa organului fiscal odată cu depunerea bilanţului, a fost aprobată de Hotărârea A.G.A. care a fost înscrisă în Registrul Asociaţilor.

Referitor la neaducerea la cunoştinţa organului fiscal a acestei hotărâri se mai invocă în cererea de recurs disp. art. 278 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. privind momentul de la care data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit. Acest text de lege vizează tot opozabilitatea, or, aşa cum s-a arătat, cerinţa publicităţii în Registrul Comerţului (conform art. 131 alin. (4) din Legea 31/1990) - ca modalitate în care devine dată certă data hotărârii A.G.A. - nu afectează valabilitatea acestei hotărâri pe care instanţa nu are temei legal să o lipsească de valoare probatorie.

Recurenta mai arată că reclamanta a depus la D.G.I.T.L. sector 1 raportul de evaluare întocmit în luna ianuarie 2008 şi nu pe cel din 31.12.2007 prin care, susţine reclamanta, s-a realizat reevaluarea imobilelor.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că raportul de evaluare întocmit în luna ianuarie 2008 a fost depus ca urmare a primirii notificării nr. x/23.09.2013 din partea D.G.I.T.L. sector 1 prin care i se solicita depunerea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice, pentru clădirea situată în Bd. x, şi care a fost dobândită şi/sau a avut modificări ale masei impozabile începând cu data de 1.01.2008, până la data prezentei.

Faţă de conţinutul acestei notificări, ce poate fi înţeles în sensul solicitării de documente privind perioada 1.01.2008 - data emiterii notificării, reclamanta a depus la organul fiscal raportul de evaluare întocmit în luna ianuarie 2008 şi suplimentul la acesta, având în vedere că valoarea stabilită prin acestea - 4.810.696 RON - a fost înregistrată în contabilitate prin bilanţul contabil la 31.12.2008, ce a reprezentat baza de impunere pentru anul 2009. Valoarea menţionată în raportul de evaluare din 4.01.2008 nu a fost înregistrată în bilanţul contabil al anului 2007 şi, în consecinţă, nu produce efecte juridice cu privire la valoarea înregistrată în contabilitate în temeiul raportului de evaluare din 31.12.2007. De asemenea, a depus hotărârile A.G.A. din datele de 3.01.2008, 10.01.2008 şi 12.12.2008.

După primirea acestor documente, organul fiscal a comunicat reclamantei, prin adresa nr. x/31.10.2013, că avea obligaţia reevaluării clădirilor în discuţie în cei trei ani anteriori anului fiscal de referinţă 2008, respectiv anul 2007, 2006 sau 2005 în care societatea trebuia să facă reevaluarea clădirilor rezultând că, de fapt, organul fiscal a avut în vedere perioada 1.01.2005-31.12.2007. Prin urmare, reclamanta a transmis documentele care dovedeau reevaluarea clădirilor în cei trei ani anteriori anului fiscal de referinţă 2008.

În cererea de recurs se mai arată că instanţa de fond nu s-a referit în considerentele sentinţei la demersurile întreprinse de societatea reclamantă pentru corectarea evidenţelor contabile, respectiv a valorii clădirilor înregistrată în bilanţul contabil pe anul 2007, prin adresa nr. x/09.10.2013, D.G.R.F.P. Bucureşti comunicându-i faptul că evidenţele contabile nu pot fi modificate, motiv pentru care i-a returnat documentaţia.

Înalta Curte apreciază că nemenţionarea în considerentele sentinţei a acestor demersuri nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei, din moment ce valoarea clădirilor evidenţiată în bilanţul contabil la 31.12.2007, înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi la A.N.A.F. este cea care reiese din raportul de evaluare întocmit la data de 31.12.2007, şi anume 6.761.569 RON.

Critica privind anularea Deciziei nr. 398778/13.11.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale emise de Municipiul Bucureşti - Consiliul local sector 1 - D.G.I.T.L. şi a dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei este nefondată în condiţiile în care au fost anulate actele administrativ fiscale prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţiile fiscale principale.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 împotriva sentinţei civile nr. 2111 din 16 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2019.