Appeals dismissed; Court of Accounts' financial audit sanctions against railway company upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 30 martie 2016, sub nr. x/2016 reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - SA (denumită în continuare CNCF " CFR" SA) în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi A României a formulat contestaţie împotriva încheierii nr. III/14 din 8 martie 2016 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de soluţionare a contestaţiilor.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 4104 din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea De Conturi a României, a anulat în parte Încheierea nr. III/14 din 8 martie 2016 emisă de pârâtă, Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 şi Raportul de control nr. x din 11 decembrie 2015 cu privire la punctul 1 din Decizie privind "Neînregistrarea în evidenţa contabilă a CNCF CFR SA a contractului de concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002, prin care i-au fost concesionate bunurile proprietate publică în vederea realizării scopului şi obiectului său de activitate" şi măsura corelativă prev. la pct. 1 din Decizie. A respins în rest acţiunea ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva Sentinţei nr. 4104 din 16 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA şi pârâta Curtea de Conturi a României au formulat recurs.

1.3.1 Recursul reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA

Recurenta consideră că sentinţa civilă atacată este nelegală pentru lipsa motivării, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5, art. 14 alin. (6), art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"

În acest sens, se arată că instanţa de fond ar fi trebuit să-şi motiveze temeinic şi argumentat, soluţia de respingere în parte a acţiunii ca nefondată, or, aceasta nu este motivată, instanţa de fond a redat în considerentele hotărârii exact şi întru totul, argumentele Curţii de Conturi, expuse în întâmpinare.

Considerentele referitoare la punctele 3, 11 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 şi măsurile corespondente de la pct. 19.1 şi 19.2, pct. 13 privind "Petiţie Electrificare" şi măsurile corespondente de la pct. 11.2 şi pct. 20 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 şi soluţia referitoare la respingerea contestaţiei ca nefondată, sunt nelegale prin neanalizarea argumentelor CFR SA şi coroborarea probatoriului administrat. Prima instanţă nu a indicat probele care au fost administrate în cauză şi care au creat instanţei convingerea că se impune respingerea acţiunii. În opinia recurentei, deşi prima instanţă a soluţionat fondul cauzei, nicio susţinere a CFR SA nu a fost cercetata, nicio probă nu a fost reţinută şi nu a constituit suport al concluziilor instanţei, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

În continuare, recurenta arată modalitatea în care prima instanţă a preluat susţinerile pârâtei invocate în întâmpinare, fără a analiza şi susţinerile sale în argumentarea soluţiei pronunţate.

Se mai susţine că din contestaţia dedusă judecăţii, rezultă că CFR SA a solicitat primei instanţe în probatoriu, admiterea următoarelor probe: înscrisuri şi expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică, în combaterea constatărilor de la pct. 13 din Decizie, însă prima instanţă a respins această solicitare, fără a motiva în mod clar, pertinent măsura dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

În concluzie se precizează că prima instanţă a pronunţat o soluţie care nu soluţionează fondul cauzei, afirmaţiile CFR SA nu au fost efectiv şi real cercetate iar din considerentele sentinţei recurate nu se poate observa ce probe au fost administrate, ce probe au fost respinse şi care sunt motivele care au format convingerea instanţei în sensul că această probă cu expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică nu este necesară soluţionării cauzei.

Totodată, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că sentinţa civilă recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 1357 (1) din noul C. civ., art. 998 din vechiul C. civ., art. 3715 lit. b) din C. proc. civ. 1865, art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 1091 C. civ. 1864, O.M.F.P. nr. 3055/2009 şi O.M.F.P. nr. 1802/2014.

Referitor la pct. 3 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016, se susţine că din conţinutul prevederilor art. 1357 (1) din Noul C. civ., rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Recurenta precizează că pentru sumele menţionate s-au efectuat diligente de către direcţiile de specialitate, dar aceste sume nu au putut fi încasate din cauze neimputabile CFR SA, astfel că nu constituie prejudiciu pentru companie, pentru motivele prezentate punctual în contestaţie şi neanalizate de către prima instanţă. În concret, se arată că respectivii clienţi au intrat în faliment în timpul procesului în care s-a solicitat recuperarea creanţei; executorul judecătoresc a stabilit lipsa bunurilor urmăribile în etapa execuţională astfel că respectivii clienţi au fost declaraţi insolvabili de către executorii judecătoreşti; CFR SA s-a înscris la masa credală cu sumele în cauză, dar, ţinând seama de natura creanţei chirografare, nu s-a mai putut recupera decât o parte din creanţă; CFR SA s-a înscris la masa credală cu sumele în cauză, însă procedura de faliment a clienţilor a fost închisă pe baza hotărârii judecătoreşti, clientul fiind radiat de la Registrul Comerţului; clientul a fost dizolvat.

Consideră astfel că CNCF CFR SA nu se mai poate îndrepta împotriva societăţilor radiate. Persoanele vinovate de nerecuperarea acestor prejudicii astfel cum a fost reţinut de Curtea de Conturi nu sunt angajaţii companiei, ci chiar societăţile împotriva cărora s-au făcut diligente care însă s-au soldat cu rezultate negative (imposibilitatea obiectivă de recuperare) din motive neimputabile companiei.

Din această perspectivă, apreciază că măsura dispusă de Curtea de Conturi în privinţa recuperării prejudiciului de la persoanele responsabile înseamnă de fapt operarea acestui transfer de răspundere dinspre persoanele juridice debitoare către salariaţii CNCF CFR SA. fiind înlăturată practic vinovăţia debitorilor care au creat efectiv prejudiciul companiei (prin folosirea unor mecanisme acceptate de lege, de a se sustrage de la executarea silită: dizolvare, radiere, declararea insolvabilităţii).

Invocă în acest sens dispoziţiile art. 3715 lit. b) din C. proc. civ. 1865, potrivit cărora executarea silită încetează dacă nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri.

De asemenea, a invocat reglementările cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei - art. 123 pct. 8 - aplicabil majorităţii cauzelor societăţilor faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei, conform cărora creditorii care deţin creanţe chirografare (stabilite prin titluri executorii date de instanţele judecătoreşti) nu deţin un rang preferenţial în recuperarea creanţei la masa credală.

Consideră recurenta că prima instanţă a aplicat greşit O.M.F.P. nr. 3055/2009 şi O.M.F.P. nr. 1802/2014, potrivit cărora scoaterea din evidenţa contabilă a creanţelor nerecuperabile, pentru care creditorul a făcut diligente în vederea recuperării, dar care din motive neimputabile acestuia nu au mai putut fi recuperate în termenul legal de prescripţie, reprezintă o operaţiune prevăzută de legislaţia financiar-contabilă - O.M.F.P. nr. 3055/2009 şi O.M.F.P. nr. 1802/2014 - şi totodată un drept al creditorului de a elimina aceste creanţe din evidenţele sale. Raţiunea acestor norme financiar-contabile a fost aceea de a se elimina din evidenţa contabilă a societăţii aceste creanţe neîncasate, fără ca prin aceasta să se producă vreun prejudiciu în patrimoniul societăţii.

Se subliniază că pentru categoria de creanţe neîncasate, dar aflate în termenul de prescripţie, pentru care efectuează diligente de recuperare, acestea nu constituie prejudiciu, nefiind finalizate procedurile judiciare.

Faptul că respectivii clienţi au intrat în insolvenţă fie în timpul procesului în care s-a solicitat recuperarea creanţei, fie în etapa execuţională/au fost declaraţi insolvabili de către executorii judecătoreşti nu constituie un fundament legal pentru atragerea răspunderii societăţii CNCF CFR SA şi reţinerea unui prejudiciu în sarcina acesteia.

Pentru sumele aferente debitorilor CFR SA din contul 4111 "Clienţi" Creanţele aflate în contul 4111, pentru care s-au efectuat diligente de către CFR SA, dar care nu au putut fi încasate din motive neimputabile creditorului şi care au intrat sub incidenţa prescripţiei, urmează a fi scoase din evidenţa contabilă a societăţii.

Pentru sumele aferente debitorilor CFR SA din contul 4118 "Clienţi incerţi sau în litigiu" creanţele CFR SA stabilite prin hotărâri definitive şi pentru care, în procedura execuţională, debitorul a fost declarat insolvabil, se arată că motivele pentru care nu s-au mai recuperat sumele respective nu sunt imputabile CFR SA. Din analiza situaţiei clienţilor neîncasaţi prevăzuţi în tabelul nr. 2 reiese faptul ca pentru aceste sume s-au efectuat diligente, în sensul obţinerii unor hotărâri judecătoreşti favorabile companiei, dar care nu au mai putut fi valorificate din motive neimputabile acesteia (intrarea în faliment a debitorului, declararea acestuia ca insolvabil în procedura execuţională, radierea debitorului de către Registrul Comerţului).

Pentru sumele aferente debitorilor CFR SA din contul 461 - "Debitori diverşi", există sume pentru care s-au efectuat diligente de către CFR SA, dar care nu au putut fi încasate din motive neimputabile societăţii şi care au intrat sub incidenţa prescripţiei, situaţie în care se aplică procedura de trecere pe costuri. Recurenta mai menţionează faptul că la data înregistrării contestaţiei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, faţă de situaţia reţinută de organul de control, a fost încasată suma de 161.563.862,07 RON.

Referitor la pct. 11 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016, solicită să se constate netemeinicia constatărilor referitoare la alte cheltuieli privind deplasările efectuate de specialiştii în relaţii sociale, această decontare realizându-se în condiţii legale.

Se susţine, în acest sens că, rezultat al negocierilor Contractului Colectiv de Muncă şi Acordurilor încheiate ulterior, la CNCF CFR SA s-a înfiinţat funcţia de specialist relaţii sociale care să fie ocupată de salariaţii care deţin funcţii eligibile în organizaţiile sindicale.

Posturile corespunzătoare acestei funcţii sunt prevăzute în organigrame şi state de funcţii şi au întocmite fişe de post pentru realizarea obiectivelor prevăzute în art. 104, astfel: informarea salariaţilor asupra implicaţiilor tehnice, economice, juridice şi sociale ale programului de restructurare şi reformă al CFR; participarea, în cadrul CFR SA, la dezbateri cu privire la probleme de drept al muncii şi drept sindical; informarea salariaţilor asupra cazurilor de sustrageri din patrimoniul CFR SA în scopul eliminării acestora; identificarea acelor clauze din contractul colectiv de muncă ce au creat dificultăţi în interpretare şi aplicare şi propuneri în sensul clarificării şi îmbunătăţirii conţinutului acestora; propuneri concrete în scopul optimizării organizării muncii, îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi respectării normelor de protecţie a muncii. Aceste activităţi se întrepătrund cu cele de natură sindicală, salariaţii care deţin aceste funcţii fiind şi lideri în structurile sindicale, beneficiind şi de cele două zile libere prevăzute la art. 103 din CCM.

În această situaţie, se susţine că specialiştii în relaţii sociale beneficiază de diurnă atât pentru deplasările efectuate conform art. 103 din CCM, cât şi pentru deplasările necesare îndeplinirii activităţilor de la pct. a)-e) de mai sus (specifice funcţiei), aceştia fiind delegaţi de conducerea unităţii pentru exercitarea sarcinilor corespunzătoare atribuţiilor de serviciu, conform art. 43 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.

Se mai arată că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, potrivit cărora "pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile băneşti pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii în interesul serviciului, se acordă în condiţiile prevăzute de contractele colective sau individuale de muncă, iar CNCF CFR SA a decontat diurna de deplasare cu respectarea acestor prevederi.

Referitor la pct. 13 din Decizia nr. 111/2 din 11 ianuarie 2016, recurenta consideră că abaterile reţinute de organul de control sunt inexistente şi pe cale de consecinţă măsura de recuperare dispusă nu poate fi aplicată.

În argumentarea punctului său de vedere invocă texte de lege ce reglementează activitatea sa, susţinând că a fost înfiinţată prin H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - SA. prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, desfăşurând activităţi de interes public naţional în scopul realizării transportului feroviar public şi al satisfacerii nevoilor de apărare a ţării. Totodată, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române republicată, cu modificările şi completările ulterioare, CNCF CFR SA administrează infrastructura feroviară publică.

Pe de altă parte, CNCF CFR SA realizează venituri prin perceperea TUI-ului (tarif de utilizare a infrastructurii) de la operatorii feroviari. Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităţilor de infrastructura feroviara şi tarifarea utilizării infrastructurii feroviare, tarifele de utilizare a infrastructurii sunt plătite administratorului infrastructurii, iar acesta le utilizează la finanţarea activităţilor sale. Conform prevederilor legale sus-menţionate, CNCF CFR SA, ca administrator al infrastructurii feroviare publice a statului, are obligaţia de a exploata infrastructura feroviară publică, dar şi de a asigura funcţionarea acesteia, suportând costurile aferente.

Începând cu anul 2004, când s-a externalizat activitatea de electrificare, CNCF CFR SA a asigurat întreţinerea şi repararea infrastructurii de electrificare prin intermediul unor contracte de prestări servicii. încheiate cu S.C. A. SA înfiinţată prin H.G. nr. 1283/2004 ca filială a CNCF CFR SA, iar în temeiul H.G. nr. 569/2006 privind aprobarea Condiţiilor de închiriere a instalaţiilor de tracţiune electrica şi de electroalimentare şi a reţelei de telecomunicaţii C.F.R., cu echipamentele aferente, ale infrastructurii feroviare publice, s-a încheiat contractul de închiriere a infrastructurii de electrificare cu filiala SC A. SA.

Potrivit dispoziţiilor contractuale, filiala SC A. SA urma să administreze infrastructura de electrificare şi totodată să realizeze venituri din exploatarea acesteia. Pentru început, veniturile filialei urmau să fie asigurate de CNCF CFR SA pentru administrare şi exploatare. Ulterior, după obţinerea licenţei de distribuţie de către filială, veniturile urmau să se obţină de filială direct de la operatorii de transport feroviar, CNCF CFR SA nemaiavând obligaţia plăţilor către filială.

Consideră recurenta că prevederile Contractului de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006 au fost interpretate în mod greşit de către organul de control dar şi de către prima instanţa care a preluat în totalitate susţinerile Curţii de Conturi din întâmpinare.

Contractul de închiriere, încheiat în anul 2006, avea ca scop constituirea premiselor pentru ca filiala să acţioneze ca furnizor şi distribuitor de energie în sistemul feroviar, el reprezentând o măsură necesară, nu şi suficientă. Pentru realizarea acestui scop ar mai fi fost necesară modificarea întregului pachet legislativ care reglementa funcţionarea sectorului feroviar, lucru care nu s-a întâmplat.

Recurenta precizează că, în contextul în care contractul de închiriere nu a putut şi nu poate produce efecte pentru aspectele susmenţionate, filiala SC A. SA nu poate să-şi asigure veniturile direct de la operatorii de transport feroviar, ci numai din contractul anual de întreţinere şi reparare a instalaţiilor de electrificare. Pe cale de consecinţă, contractul de întreţinere şi contractul de închiriere nu îşi produce efectele juridice în acelaşi timp.

Filiala A. SA, fără a deţine calitatea de administrator de infrastructură feroviară publică, a închiriat instalaţiile de electrificare (aşa cum sunt definite în H.G. nr. 581/1998) prin contractul nr. x din 6377/1.144 din 5 septembrie 2006. Filiala se substituie CFR SA în ceea ce priveşte întreţinerea şi repararea bunurilor închiriate precum şi furnizarea de energie electrică. De altfel, în contractul de închiriere, aşa cum este precizat la art. 2.2: scopul închirierii este asigurarea posibilităţii ca locatarul să acţioneze pe piaţa de transport feroviar din România ca distribuitor şi furnizor de energie electrică. Acest obiectiv a fost atins în ceea ce priveşte furnizarea de energie electrică în sistemul feroviar. Rolul de distribuitor pe reţeaua feroviară nu poate fi atribuit filialei fără a aduce atingere prevederilor referitoare la calitatea CNCF CFR SA de administrator de infrastructură feroviară.

În consecinţă, în opinia recurentei A. nu a putut şi nu poate realiza nici un venit din exploatarea instalaţiilor de electrificare, prevăzute la art. 7.25 din Contractul de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006. Veniturile respective sunt realizate de CFR SA, care la rândul său plăteşte pe A. numai pentru prestaţiile de întreţinere şi reparare pe care le face.

Dispoziţiile art. 7.25 din Contractul de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006 trebuie interpretate împreună cu art. 7.31 şi 7.32, care definesc sursele de venituri. Ulterior încheierii acestui contract, locatarul A., nu a putut uza de licenţa de distribuţie, deoarece conform art. 7, alin. (3), din H.G. nr. 569/2006, filiala care le închiriază (instalaţiile de tracţiune electrică şi de energoalimentare) se substituie în toate drepturile şi obligaţiile CNCF CFR SA care decurg din această administrare, conform legislaţiei specifice în vigoare (O.G. nr. 12/1998, H.G. nr. 581/1998 şi O.G. nr. 89/2003, cu modificările şi completările ulterioare). Art. 9.22 din contractul de prestări servicii precizează ce consum de energie electrică suportă filiala, şi anume contravaloarea utilităţilor pentru spaţiile închiriate de la CFR SA.

În opinia recurentei, se confundă consumul necesar funcţionării spaţiilor (fie ele şi închiriate ca în contractul de închiriere), cu consumul instalaţiilor-aşa numitele servicii interne, care servesc consumului acestora şi nu spaţiului respectiv. Ca exemplu, asemenea instalaţii (servicii interne) se află în teren, montate la înălţime, neocupând deci nici un spaţiu. Din acest motiv consideră că acest consum de energie electrică al serviciilor interne nu reprezintă un consum pentru utilităţi şi de aceea nu se regăseşte în nici unul din contracte şi deci nu există temei pentru a fi refacturat către A..

Mai mult, se arată că nu se face distincţie între consumul de utilităţi necesar spaţiilor administrative şi tehnologice ale locatarului şi consumul serviciilor proprii care este al instalaţiilor, şi nu al spaţiilor.

Recurenta mai precizează că potrivit directivelor europene din domeniul transporturilor şi al energiei (Directiva nr. 2012/34 şi nr. 2009/72), a cadrului legal naţional existent şi a corespondenţei purtate cu ANRE (Acte CFR SA nr. 2/2/150/2014, 2/2/771/2014 respectiv acte ANRE nr. 10739/2014 şi 29017/2014, prezentate cu ocazia controlului), CNCF CFR SA are obligaţia de a asigura " accesul terţilor", adică să permită operatorilor de transport feroviar să-şi selecteze singuri furnizorii, în condiţii de liberă concurenţă la fel ca în majoritatea statelor UE. Reglementatorul ANRE a stabilit costurile distribuitorului, care este unic pe o reţea, tocmai pentru a permite libera concurenţă prin intrarea pe piaţă a mai multor furnizori simultan. În acest context învederează că măsura dispusă de Curtea de Conturi este împotriva reglementărilor sus-menţionate pentru că ea duce la conflict cu condiţiile de furnizare şi distribuţie aprobate de ANRE, ducând la crearea unui monopol artificial pentru A. SA care este furnizor pe reţeaua feroviară, respectiv la distorsionarea climatului concurenţial din piaţa feroviară.

În concluzie, recurenta consideră că din interpretarea clauzelor contractuale ale celor două acte juridice (contractul de prestări servicii şi contractul de închiriere) nu reiese în mod explicit nici obligaţia filialei A. SA de a plăti consumul serviciilor proprii al substaţiilor şi nici dreptul CFR SA de a nu plăti acest consum. Chiar în situaţia ipotetică în care aceste contracte ar fi prevăzut explicit obligaţia filialei de a plăti acest consum, contravaloarea acestuia ar fi trebuit să se regăsească suplimentar în preţul contractului de prestări servicii, plătit de CNCF CFR SA.

În opinia recurentei, în mod greşit CCR şi-a motivat decizia de respingere a contestaţiei şi pe prevederile articolului 9.22 din contractul de prestări servicii, potrivit căruia filiala plăteşte utilităţile pentru spaţiile închiriate în cadrul acestui contract de prestări, adică sedii de districte, clădiri administrative, nu şi substaţiile. Pentru aceste spaţii aferente contractului de prestări servicii există contracte subsecvente de închiriere separate, încheiate direct la nivelul sucursalelor companiei. Dacă auditorii ar fi solicitat, sucursalele companiei ar fi putut pune la dispoziţia acestora pentru edificare, aceste tipuri de contracte, pentru a clarifica problema obiectului acestor contracte.

De asemenea, în încheierea contestată se invocă dispoziţiile H.G. nr. 569/2006 care prevăd obligaţia acoperirii de către filială a costurilor de administrare, din sumele plătite de CFR pentru această administrare, însă, CNCF CFR SA nu a achitat către filiala A. SA sume pentru administrare, pentru că aceasta nu a administrat infrastructura feroviară de electrificare.

1.3.2 Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României:

Recurenta a criticat modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a măsurii de la punctul 1 al Deciziei nr. III/2 din 11 ianuarie 2016. În acest sens, se susţine că prima instanţă a ignorat faptul că abaterea de la legalitate şi regularitate constatată, vizează, în esenţă, neînregistrarea în evidenţa contabilă bilanţieră a CN CF "CFR" SA a contractului de concesiune nr. x ianuarie 2002, prin care i-au fost concesionate bunurile proprietate publică în vederea realizării scopului şi obiectului său de activitate, bunuri a căror valoare contabilă a fost neechivoc stabilită de părţile contractante Ia suma de 1.263.464.710,01 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a ignorat amănuntul esenţial că, însuşi contractul de concesiune nr. x ianuarie 2002, stabileşte prin prevederile art. 3 şi 14 o valoare determinată a concesiunii, respectiv:

"Bunurile proprietate publică a statului prevăzute în Anexa nr. /, precum şi bunurile rezultate din investiţii, dezvoltări şi/sau modernizări ale acestora se atribuie în concesiune Companiei Naţionale de Căi Ferate "CFR" SA, fără plata redevenţei (...)" la valoarea totală a bunurilor din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului prevăzute în Anexa nr. 1 a acestuia, ce au fost ulterior modificate de Actul adiţional nr. x iulie 2012 la contractul de concesiune nr. x ianuarie 2002, la un total de 12.381.954.159,00 RON.

Totodată, precizează că, potrivit prevederilor art. 3 din Contractul de concesiune nr. x ianuarie 2002:

"Bunurile proprietate publică a statului prevăzute în Anexa nr. V au fost atribuite în concesiune CN CF "CFR" SA fără plata redevenţei, iar potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din acesta s-a stipulat că: în situaţia în care bunurile proprietate publică a statului, la data semnării prezentului contract, au elemente constitutive sau terenuri neinventariate sau neevaluate/reevaluate, acestea se vor inventaria şi evalua/reevalua".

Or, instanţa de fond nu a aplicat prevederile pct. 81 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055/2009, mai sus citat, potrivit cărora concesiunile primite se reflectă ca imobilizări necorporale atunci când contractul de concesiune stabileşte o durată şi o valoare determinate pentru concesiune.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, modul de înregistrare al contractelor de concesiune a bunurilor din domeniul public al statului este reglementat de art. 7 şi 13 din Legea nr. 15/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de pct. 81 alin. (2) din OMFP nr. 3055/2009 şi de Ghidul emis de Ministerul Finanţelor publice în anul 2010 - unele aspecte privind aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, parte componentă a reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3.055/2009 - Ghid practic - 2010.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea ca nefondat, a recursului declarat de partea adversă .

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză de ambele părţi sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1 Recursul reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA:

Un prim aspect de nelegalitate invocat se referă la incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În cauză, însă, prima instanţă a arătat motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea sa precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, judecătorul fondului a demonstrat în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare.

Verificarea sentinţei permite instanţei de control judiciar să stabilească atât faptele cât şi argumentele legale care au format convingerea pentru soluţia pronunţată. În acest sens, este de principiu că motivarea unei sentinţe nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar acest aspect se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Revenind la hotărârea atacată în prezenta cauză, Înalta Curte observă că, deşi succint, prima instanţă a răspuns argumentelor părţilor, a stabilit situaţia de fapt şi a analizat, în concret, toate criticile de nelegalitate invocate de recurenta reclamantă. Împrejurarea că şi-a însuşit anumite opinii ale autorităţii, nu conduce automat la concluzia necercetării fondului pretenţiilor deduse judecăţii, pentru a fi incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De remarcat este că prima instanţă a motivat şi respingerea administrării în cauză a probei cu expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică solicitată de recurenta reclamantă, apreciind că nu este utilă cauzei. Această opinie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, având în vedere că, în raport de obiectivele propuse pentru această expertiză, aşa cum au fost enumerate de parte în notele scrise, depuse la dosarul de fond şi constatările Curţii de Conturi de la pct. 13 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 pentru a căror combatere a fost propusă această probă, nu există o legătură de cauzalitate care să justifice administrarea ei. Este relevant a se constata că prin expertiza solicitată în faţa primei instanţe, recurenta reclamantă tindea la stabilirea modalităţii de interpretare a unor texte de lege, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată, motiv pentru care, justificat a fost respinsă administrarea acestei probe.

Aşadar, din perspectiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentinţa recurată este la adăpost de critică, Înalta Curte apreciind că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

În continuare, recurenta a criticat hotărârea prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, primul motiv de nemulţumire al recurentei se referă la modalitatea de soluţionare a pct. 3 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 privind "Neclarificarea şi neîncasarea sumelor din conturile de creanţe ale companiei în sumă estimată de 322.978.772,32 RON din care aflate în afara termenului legal de prescripţie prevăzut de lege pentru încasarea şi respectiv lichidare a acestora în sumă de 113,806.312,64 RON şi aferente deciziei penale nr. 1260/A/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti în sumă de 8,459.972 RON".

Recurenta susţine că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 1357 (1) din Noul C. civ., având în vedere că pentru sumele menţionate s-au efectuat diligente de către direcţiile de specialitate, dar aceste sume nu au putut fi încasate din cauze neimputabile CFR SA, astfel că nu constituie prejudiciu pentru companie.

Totuşi, instanţa de control judiciar reţine că, aşa cum s-a menţionat şi în actul de control, doar "5,80% din totalul creanţelor prescrise/neîncasate, se încadrează în categoria motivelor pentru neîncasarea creanţelor indicate de entitate", pentru restul recurenta neprezentând argumente valabile în combaterea constatărilor din actul de control.

Mai mult, se constată că măsura dispusă a fost aceea ca recurenta prin Consiliul de Administraţie să analizeze situaţia creanţelor prescrise/neîncasate în conturile menţionate şi să dispune clarificarea şi recuperarea, după caz, a prejudiciului, potrivit legii.

Măsura a fost dispusă în temeiul pct. 328 din OMFP nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate potrivit căruia: "La scăderea din evidenţă a creanţelor şi datoriilor ale căror termene de încasare sau de plată sunt prescrise, entităţile trebuie să demonstreze că au fost întreprinse toate demersurile legale, pentru decontarea acestora."

În acest context, aşa cum legal a reţinut şi prima instanţă, pentru contul 4118 Clienţi incerţi sau în litigiu, din suma de 101.936.932,88 RON doar debitori în sumă totală de 6.994.302,53 RON, respectiv 6,86%, au intrat în insolvenţă. Totodată, în ceea ce priveşte contul 461 "Debitori diverşi" din creanţele menţionate în suma totală de18.340.437,25 RON, doar debitorul B. menţionat la poziţia nr. 30 în sumă 92.018,61 RON (0.50%) a intrat în insolvenţă.

Nu în ultimul rând, în situaţiile financiare anuale din data de 31 decembrie 2014, au fost constate creanţe neîncasate în sumă totală de 322,988.955,84 din care, încasate în timpul controlului în sumă de 1.045.642,19 RON, în conformitate cu Decizia penală nr. 1260/AII din 7 octombrie 2014 în sumă de 8.459.972,00 RON, aflate în afara termenului legal de prescripţie prevăzut de lege pentru încasarea şi respectiv lichidarea acestora în sumă de 113.806.312,64 RON şi creanţe pentru care au existat hotărâri, sentinţe judecătoreşti nerecuperate la data controlului în sumă de 199.677.029,01 RON.

Din această perspectivă, este evident că nu pot fi primite susţinerile recurentei, care a subliniat că prima instanţă nu ar fi analizat motivele invocate de parte în justificarea neîncasării creanţelor. Or, este de netăgăduit că împotriva unor societăţi radiate, recurenta nu se mai poate îndrepta pentru executarea creanţelor sale, însă, acestea reprezintă un procent foarte mic din totalul celor constatate de Curtea de Conturi. Pe de altă parte, pentru creanţele a căror recuperare s-au epuizat toate modalităţile legale, era necesară eliminarea din evidenţa contabilă potrivit prevederilor O.M.F.P. nr. 3055/2009 şi O.M.F.P. nr. 1802/2014.

Apărările recurentei în sensul că aceste prevederi nu se aplică, întrucât reprezintă doar un drept al său, iar nu o obligaţie legală, nu pot fi avute în vedere, dispoziţiile legale neavând un caracter de dispoziţie, aşa cum încearcă aceasta să acrediteze. Astfel, scoaterea din evidenţa contabilă a creanţelor nerecuperabile, pentru care creditorul a făcut diligente în vederea recuperării, dar care din motive neimputabile acestuia nu au mai putut fi recuperate în termenul legal de prescripţie reprezintă o operaţiune prevăzută de legislaţia financiar-contabilă, iar raţiunea acestor norme financiar-contabile a fost aceea de a se elimina din evidenţa contabilă a societăţii aceste creanţe neîncasate.

Aşadar, prin menţinerea în contabilitate, cu încălcarea normelor financiar contabile imperative citate mai sus, a creanţelor ce nu mai pot fi recuperate şi pentru care entitatea a efectuat toate diligenţele necesare, se creează un prejudiciu în patrimoniul acesteia, constând în dezechilibrul între pasiv şi activ, ce nu poate fi justificat.

De altfel, se observă că intimata pârâtă a analizat în actul de control situaţia tuturor creanţelor nerecuperate, constatând că doar într-un mic procent sunt întrunite motivele invocate de recurentă, pentru restul, aşa cum au fost reţinute, neexistând motive temeinice pentru prescrierea acestora.

Susţinerile potrivit cărora falimentul unor debitori s-ar fi produs chiar în timpul controlului, iar procedurile sunt încă în desfăşurare, nu are, de asemenea relevanţă, în raport de dispoziţiile măsurii contestate - "Analiza de către Consiliul de Administraţie a situaţiei creanţelor prescrise/neîncasate înregistrate în conturile contabile 4111 "Clienţi", 4118 "Clienţi incerţi sau în litigiu" şi contul 461 "Debitori diverşi", clarificarea şi recuperarea, după caz, a prejudiciului, inclusiv de la persoanele responsabile, potrivit legii.

Ca atare, recurenta va fi obligată, în baza măsurii dispuse de Curtea de Conturi, să analizeze toate creanţele prescrise sau neîncasate din conturile de mai sus şi să ia măsurile adecvate, constând în eliminarea lor din evidenţa contabilă, recuperarea celor în termenul de executare, precum şi recuperarea de la persoanele responsabile, pentru acoperirea prejudiciului suferit.

Opinia recurentei în sensul că în modalitatea impusă de intimată se operează transferul responsabilităţii de la persoanele cu adevărat vinovate de nerecuperarea creanţei (debitori în faliment - radiaţi) la angajaţi ai societăţii care au efectuat toate demersurile legale pentru recuperare, nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Astfel, aşa cum s-a menţionat mai sus, în condiţiile în care recurenta a epuizat toate căile legale pentru executarea creanţelor, era obligată să procedeze la eliminarea acestora din evidenţele contabile, astfel încât să se evite dezechilibrul financiar. Prin nesocotirea prevederilor financiar contabile imperative citate în actul de control şi în hotărârea de fond, s-a creat un prejudiciu ce va fi recuperat de la persoanele responsabile, aşa cum s-a statuat în măsura criticată.

Nici prevederile legii insolvenţei referitoare la ordinea de preferinţă a creanţelor, nu poate conduce la o altă concluzie în privinţa legalităţii măsurii, întrucât recurenta urmează să efectueze toate demersurile necesare pentru recuperarea creanţelor ce nu sunt încă prescrise, iar înscrierea la masa credală a unui debitor în insolvenţă este una dintre căile legale de executare a unei creanţe.

Recurenta a mai criticat sentinţa din perspectiva soluţiei adoptate cu privire la pct. 11 din Decizia nr. III/2/11 ianuarie 2016 privind "Alte cheltuieli privind deplasările interne/externe".

Succint, s-a susţinut că instanţa de fond a făcut greşit aplicarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 întrucât, pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile băneşti pe perioada delegării şi detaşării în alta localitate precum şi în cazul deplasărilor în cadrul localităţii în interesul serviciului se acorda în condiţiile prevăzute de contractile colective sau individuale de muncă.

Se reţine că măsurile de la punctul 11 din decizie, criticată în prezentul recurs, au fost dispuse pentru remedierea abaterii care a avut în vedere facilităţile oferite liderilor de sindicat (maşina de serviciu, bonuri de carburant, delegaţii lunare) plătite de regionalele CFR, precum şi alte cheltuieli privind deplasările interne/externe.

Prima instanţă a pornit analiza de la prevederile art. 96 alin. (1) al Cap. IX din C. civ..M. pentru 2012 - 2013 - Dreptul sindical şi prevederile similare din acordurile încheiate ulterior: "Administraţia va asigura pentru activităţile sindicale ale organizaţiilor sindicale reprezentative semnatare ale prezentului acord următoarele: în Bucureşti... c)autoturisme fără şofer, astfel: pentru funcţia de specialist relaţii sociale - 30 de autoturisme cu carburant (cu o cotă lunară de maxim 150 litri, cu suportarea cheltuielilor aferente) ". Totodată, s-a stabilit că potrivit art. 103 din CCM pentru 2012 - 2013 şi prevederile similare din acordurile încheiate ulterior, " . . . . . . . . . .deplasările efectuate de salariaţi pentru tratarea unor probleme sociale, în baza convocărilor, cu aprobarea conducerii CNCF - CFR SA sau a sucursalelor CF, se consideră deplasări în interesul serviciului. Durata convocărilor al cărui cost este suportat de CNCF - CFR SA nu poate fi mai mare de două zile consecutive, cu excepţia cazului când sunt convocaţi la negocierea contractului colectiv de muncă sau a actului adiţional la contractul colectiv de muncă."

Din verificările efectuate s-a constatat că pentru lunile iulie, octombrie şi decembrie 2014 a fost depăşită cu câte 1 zi perioada de deplasare conform prevederilor art. 98 alin. (4) din CCM. Instanţa de fond a reţinut faptul că documentele prezentate nu justifică întreaga perioadă pentru care a fost, acordată diurna, recurenta reclamanta procedând eronat la decontarea acesteia pentru personalul cu funcţia de specialist în relaţii sociale, neluând în considerare prevederile CCM cu privire la condiţiile în care costul acestora este suportat de către CN CFR SA, respectiv în baza convocărilor, cu aprobarea conducerii CNCF - CFR SA sau a sucursalelor CF, durata convocărilor al cărui cost este suportat de CNCF - CFR SA neputând fi mai mare de 2 (două) zile consecutive.

Recurenta justifică aceste depăşiri prin aceea că nu au fost luate în considerare dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006. Or, potrivit acestui text de lege: "Pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile băneşti pe perioada delegării şi detaşării în alta localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii, în interesul serviciului, se acordă în condiţiile prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă".

Aşadar, nu se poate concluziona că nu au fost analizate şi avute în vedere aceste dispoziţii, în condiţiile în care s-a stabilit că diurna achitată salariaţilor trimişi în deplasare pentru tratarea unor probleme sociale a fost calculată eronat pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută în CCM, deplasările efectuate fiind în legătură doar cu activităţile sindicale conform situaţiilor prezentate şi nu au fost efectuate în interes de serviciu.

Susţinerile recurentei potrivit cărora s-a înfiinţat funcţia de specialist relaţii sociale care să fie ocupată de salariaţii care deţin funcţii eligibile în organizaţiile sindicale, iar potrivit fişei postului activităţile prestate se întrepătrund cu cele de natură sindicală, nu pot fi primite. Astfel, s-a constatat că luna aprilie 2014 a fost destinată negocierii prevederilor CCM, iar recurenta a decontat eronat diurna pentru personalul cu funcţia de specialist în relaţii sociale, neluând în considerare prevederile CCM cu privire la condiţiile în care costul acestora este suportat de către CN CFR SA, respectiv în baza convocărilor, cu aprobarea conducerii CNCF - CFR SA sau a sucursalelor CF.

Or, aceste formalităţi prevăzute explicit în contractul colectiv de muncă nu au fost dovedite şi îndeplinite în privinţa decontărilor de mai sus, astfel că, în mod legal au fost respinse argumentele recurentei sub acest aspect.

A mai fost criticată sentinţa instanţei de fond în privinţa soluţiei pronunţate cu privire la punctul pct. 13, prin care se reţine ca abatere de la legalitate şi regularitate faptul că "nu au fost stabilite, înregistrate şi urmărite în vederea recuperării, toate plăţile efectuate din bugetul gestionat la nivelul CFR SA aferente consumurilor de energie electrică de joasă tensiune, înregistrate la nivelul STE-urilor (substaţii de tracţiune electrică) fără a fi refacturate şi recuperate ulterior de la A. SA ".

Recurenta consideră că abaterile reţinute de organul de control sunt inexistente şi pe cale de consecinţă măsura de recuperare dispusă nu poate fi aplicată datorită specificului companiei materializat în actele normative ce reglementează funcţionarea sa.

Se susţine că prevederile Contractului de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006 au fost interpretate în mod greşit de către organul de control dar şi de către prima instanţă întrucât acesta avea ca scop constituirea premiselor pentru că filiala să acţioneze ca furnizor şi distribuitor de energie în sistemul feroviar, el reprezentând o măsură necesară, nu şi suficientă. Pentru realizarea acestui scop ar mai fi fost necesară modificarea întregului pachet legislativ care reglementa funcţionarea sectorului feroviar, lucru care nu s-a întâmplat, însă Legea nr. 13/2007, Legea nr. 123/2012 şi Directiva 2012/34) apărute ulterior au clarificat situaţia, arătând că CNCF CFR SA este singurul îndreptăţit să perceapă încasări.

Înalta Curte constată că obiectul Contractului de închiriere a instalaţiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice, nr. 1/63 77/1.144/09.2006 încheiat între Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA Bucureşti în calitate de locator şi SC "A. " SA Bucureşti în calitate de locatar, este acela de închiriere a instalaţiilor de electrificare aparţinând infrastructurii feroviare publice, în vederea administrării acestora de către locatar pentru o perioada de 20 ani, începând cu data de 5 septembrie 2006.

Totodată, Contractul de prestări servicii nr. x din 26 iunie 2014 are ca obiect prestarea de servicii energetice şi lucrări de montare, exploatare, întreţinere, modernizare, reparaţii şi intervenţii la instalaţiile de electrificare, inclusiv asistenţa tehnică.

În concret, s-a stabilit că la nivelul substaţiilor de transport electric - servicii interne, a fost înregistrat şi achitat consumul de energie electrica din bugetul sucursalelor CN CFR SA. Pentru anul 2014 entitatea a înregistrat în evidenţa contabilă a fiecărei sucursale costuri cu energia electrică achiziţionată de la diverşi furnizori de energie la nivelul substaţiilor STE în valoare totală de 1.804.878,47 RON fără TVA.

Prima instanţă a concluzionat că potrivit punctului 2.10 din Contractul de închiriere a instalaţiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice nr. x din septembrie 2006, închirierea instalaţiilor de electrificare care fac obiectul contractului se face cu preluarea simultană şi integrală a obligaţiilor asumate de locator privind asigurarea continuităţii funcţionării instalaţiilor preluate. În acest sens locatarul are obligaţia, potrivit punct 7.25 din contract, să acopere cheltuielile de administrare a instalaţiilor de electrificare din veniturile aferente exploatării acestora, pentru desfăşurarea transporturilor publice de mărfuri şi călători.

Mai mult, potrivit punctului 2.8 din contractul de închiriere locatorul asigură contracost, în limita posibilităţilor tehnice, utilităţile necesare pentru activităţile desfăşurate de către locatar, iar prin contractul de prestări servicii nr. x din 26 iunie 2014 se precizează la punctul 9.22 obligaţia prestatorului de a achita, pe bază de contract, contravaloarea utilităţilor consumate (apă, energie electrică, energie termică, gaze naturale etc.) pentru spaţiile închiriate de la beneficiar.

Pornind de la aceste dispoziţii legale şi contractuale, legal s-a stabilit că măsura dispusă de Curtea de Conturi la pct. 13 al Deciziei este conformă.

Instanţa de control judiciar nu poate primi argumentele recurentei ce decurg din invocarea legislaţiei ce reglementează funcţionarea sa, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Hotărârii Guvernului nr. 569/2006 privind aprobarea Condiţiilor de închiriere a instalaţiilor de tracţiune electrică şi de electroalimentare şi a reţelei de telecomunicaţii C.F.R., cu echipamentele aferente, ale infrastructurii feroviare publice: "Cheltuielile de administrare a bunurilor care se închiriază, conform prevederilor art. i, pentru desfăşurarea transporturilor publice de mărfuri şi de persoane se acoperă din veniturile aferente exploatării acestora de către filiala care le închiriază. (2) Veniturile aferente exploatării bunurilor de natura infrastructurii feroviare publice, care se închiriază, se constituie din sumele plătite de Compania Naţională de Cai Ferate"C.F.R." - SA pentru administrarea întreţinerea şi repararea acestora, precum şi din alte surse. (3) în procesul de administrare a bunurilor prevăzute la alin. (1), filiala care le închiriază se substituie în toate drepturile şi obligaţiile Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - SA care decurg din această administrare, conform legislaţiei specifice în vigoare."

Este de principiu, aspect necontestat de recurentă, că energia electrică consumată de operatorii de transport feroviar se recuperează de la aceştia prin tariful de utilizare a infrastructurii, iar SC A. SA în calitate de prestator al serviciilor energetice şi al lucrărilor de montare, exploatare, întreţinere, modernizare, reparaţii şi intervenţii la instalaţiile de electrificare, inclusiv asistenţă tehnică, etc., încasează contravaloarea serviciilor/lucrărilor realizate. Pe de altă parte, din prevederile contractuale (Contractele de prestări servicii nr. x din 1 octombrie 2013 şi nr. y din 26 iunie 2014) nu rezultă că entitatea beneficiară, CN CFR SA, suportă cheltuielile cu energia electrică aferentă prestărilor de servicii efectuate şi facturate de filială.

Recurenta susţine că prin asocierea unei clauze dintr-un contract (art. 9.22 din contractul de prestări servicii) cu o definiţie din alt contract (din Contractul de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006) s-a ajuns în mod greşit la o denaturare a sensului acestora, neglijându-se faptul că fiecare clauză contractuală se interpretează în spiritul actului juridic din care face parte. Mai mult, se subliniază faptul că se confundă consumul necesar funcţionării spaţiilor (fie ele şi închiriate ca în contractul de închiriere), cu consumul instalaţiilor, asemenea instalaţii (servicii interne) se află în teren, montate la înălţime, neocupând deci nici un spaţiu.

În legătură cu aceste susţineri, este relevant faptul că activele infrastructurii feroviare publice (instalaţiile de electrificare - liniile de contact, PCV- uri, clădiri, grupuri electrice, clădiri, substaţii tracţiune electrice STE-uri, grup electrogen, etc), care se închiriază, au fost predate către SC "A. " SA conform Protocolului de predare-primire nr. 1/6094 din 22 august 2006, aspect pe care recurenta nu l-a contestat şi nu a justificat cum administrarea instalaţiilor de electrificare ar fi din perspectiva veniturilor în sarcina filialei, dar din cea a costurilor în sarcina sa.

În actul de control s-a reţinut că pentru anul 2014, entitatea a înregistrat, în evidenţa contabilă a fiecărei sucursale, costuri cu energia electrică achiziţionată de la diverşi furnizori de energie la nivelul substaţiilor STE, în valoare totală de 1.804.878,47 RON (fără TVA), iar SC A. SA, în calitate de prestator al serviciilor energetice şi al lucrărilor de montare, exploatare, întreţinere, modernizare, reparaţii şi intervenţii la instalaţiile de electrificare, inclusiv asistenţă tehnică, etc., încasează contravaloarea serviciilor/lucrărilor realizate.

Aşa cum legal a reţinut şi prima instanţă, din prevederile contractuale (Contractele de prestări servicii nr. x din 1 octombrie 2013 şi nr. y din 26 iunie 2014) nu rezultă că recurenta CN CFR SA, suportă cheltuielile cu energia electrică aferentă prestărilor de servicii efectuate de SC A. SA şi nici nu au fost prezentate documente din care să rezulte modul de aplicare al prevederilor pct. 9.22 din Contractele de prestări servicii nr. x din 1 octombrie 2013 şi nr. y din 26 iunie 2014 referitor la achitarea de către prestator (SC A. SA), pe baza de contract, a contravalorii utilităţilor consumate.

De asemenea, din prevederile legale şi contractuale mai sus menţionate, rezultă că veniturile locatarului aferente exploatării bunurilor de natura infrastructurii feroviare publice, care se închiriază, se constituie din sumele plătite de Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - SA pentru administrarea, întreţinerea şi repararea acestora şi nu din suportarea contravalorii energiei electrice de către locator.

Aşadar, argumentele recurentei nu pot fi primite, întrucât în condiţiile în care reglementările legale ce au fost aprobate după încheierea contractului de închiriere nu mai permiteau respectarea clauzelor contractuale, CN CFR SA avea obligaţia amendării Contractului de închiriere, respectiv încheierii unor acte adiţionale care să fie conforme noilor reglementărilor legale, sau în condiţiile imposibilităţii modificării clauzelor, a respectării prevederilor contractuale, care reprezintă legea părţilor.

Unei atari concluzii nu se opun nici prevederile directivelor europene din domeniul transporturilor şi al energiei (Directiva nr. 2012/34 şi nr. 2009/72) şi nici principiul liberei concurenţe potrivit căruia CNCF CFR SA are obligaţia de a asigura " accesul terţilor", adică să permită operatorilor de transport feroviar să-şi selecteze singuri furnizorii, în condiţii de liberă concurenţă la fel ca în majoritatea statelor UE.

Este evident că prin suportarea costurilor serviciilor interne din substaţii de către filială care prestează serviciile către beneficiar şi facturează în continuare către aceştia costul serviciilor prestate, nu se ajunge la situaţia ca măsura dispusă de Curtea de Conturi să fie împotriva reglementărilor sus-menţionate şi nici nu produce un conflict cu condiţiile de furnizare şi distribuţie aprobate de ANRE, aşa cum a susţinut recurenta.

În conformitate cu considerentele de mai sus, Înalta Curte apreciază că motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu sunt fondate, urmând ca recursul său să fie respins în consecinţă.

1.2 Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României:

Recurenta pârâtă a criticat sentinţa tot prin prisma incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă cu privire la soluţionarea abaterii stabilite la punctul 1 al deciziei contestate.

Se susţine că măsura de la acest punct a fost anulată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 7 şi 13 din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor pct. 81 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu normele europene.

Înalta Curte reţine că abaterea de la legalitate viza, în esenţă, neînregistrarea în evidenţa contabilă bilanţieră a CN "CFR" SA a contractului de concesiune nr. x ianuarie 2002, prin care i-au fost concesionate bunurile proprietate publică în vederea realizării scopului şi obiectului său de activitate, bunuri a căror valoare contabilă a fost neechivoc stabilită de părţile contractante la suma de 1.263.464.710,01 RON.

Recurenta susţine că prima instanţă a ignorat amănuntul esenţial că însuşi contractul de concesiune stabileşte prin prevederile art. 3 şi 14 o valoare determinată a concesiunii.

Se observă, în contradicţie cu argumentele pârâtei, că prima instanţă nu a ignorat prevederile contractuale, însă a stabilit că în actul de control pe de o parte se precizează că bunurile proprietate publică care i-au fost concesionate CNCF CFR SA prin contractul concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002 sunt înregistrate corect în contul contabil extrabilanţier 8038, iar pe de alta parte că nu este înregistrat şi contractul de concesiune.

Totodată, corect s-a reţinut că potrivit art. 3 din contractul de concesiune nr. x din 2002, care prevede:

"Bunurile proprietate publică a statului prevăzute în anexa nr. 1, precum şi bunurile rezultate din investiţii, dezvoltări şi/sau modernizări ale acestora se atribuie în concesiune Companiei Naţionale de Cai Ferate "CFR" SA, fără plata redevenţei, în conformitate cu prevederile art. 3 din H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "CFR" SA., recurenta-reclamantă a apreciat că respectivul contractul concesiune nu stabileşte o valoare determinata a concesiunii.

Astfel, în acord cu cele statuate de instanţa de fond, "totalul bunurilor", înscrise în Anexa nr. 1 la actul adiţional al contractului de concesiune, nu reprezintă valoarea determinata a concesiunii, ci valoarea de inventar a bunurilor care fac obiectul contractului de concesiune.

În acest context, nici invocarea pct. 81 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055/2009, mai sus citat, potrivit cărora concesiunile primite se reflectă ca imobilizări necorporale atunci când contractul de concesiune stabileşte o durată şi o valoare determinate pentru concesiune, nu poate conduce la o altă soluţie în cauză, având în vedere că recurenta pârâtă a pornit de la o premisă greşită şi anume aceea că în contract s-ar fi stabilit o valoare a concesiunii, aspect inexact potrivit celor de mai sus.

Aceste argumente sunt întărite şi de prevederile pct. 354 din O.M.F.P. nr. 1802/2014 conform cărora bunurile de natura patrimoniului public, primite în administrare de către operatorii economici, nu se evidenţiază în conturile bilanţiere ale acestora. Drepturile şi obligaţiile, precum şi unele bunuri care nu pot fi integrate în activele şi datoriile entităţii se înregistrează în contabilitate în conturi în afara bilanţului, denumite şi conturi de ordine şi evidenţă. În această categorie se cuprind şi bunurile publice primite în administrare, concesiune şi cu chirie de către regii autonome, societăţi/companii naţionale, societăţi.

În acelaşi sens, este şi adresa Ministerului Finanţelor Publice - ANAF nr. 8969 din 25 februarie 2016, din care rezultă că "bunurile de natura patrimoniului public, primite în administrare de către operatorii economici, nu se evidenţiază în conturile bilanţiere ale acestora ... Bunurile luate în administrare, concesiune sau chirie se reflectă în conturi în afara bilanţului (contul 8038), iar la sfârşitul duratei contractului de administrare, concesiune, închiriere, bunurile se restituie proprietarului". În acest context, este evident că nu poate fi imputată abaterea de mai sus recurentei reclamante, care a procedat potrivit instrucţiunilor primite de la autoritatea fiscală conform celor de mai sus.

Date fiind aceste argumente, instanţa de control judiciar apreciază ca nefondat şi recursul declarat de pârâtă.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, va dispune respingerea recursurilor declarate de ambele părţi ca nefondate, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 4104 din 16 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - LM