Administrative refusal to extend forest lease: failure to assess contractual binding force, non-retroactivity of forestry legislation, and protection of legitimate expectations under ECHR Article 1 Protocol 1.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin Sentinţa civilă nr. 2488 din 5 septembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 s-a dispus disjungerea capătului de cerere formulat de reclamantă, având ca obiect anularea în parte a Hotărârii Consiliului de Administraţie al ROMSILVA nr. 7 din 30 iulie 2015, în ce priveşte decizia, consemnată în art. 7 alin. (13), prin care a fost aprobată propunerea Serviciului juridic al ROMSILVA de a nu se prelungi durata Contractului de închiriere a terenului forestier aferent complexului de vânătoare nr. 5852 din 30 august 2005, precum şi orice acte care au stat la baza adoptării acestei hotărâri (Nota Serviciului juridic nr. 9661 din 29 iulie 2015, Notificarea nr. x din 11 iunie 2015 şi orice alte acte premergătoare);

În raport de dispoziţiile sentinţei de mai sus, s-a format, la data de 23 septembrie 2016 Dosarul nr. x/2016.

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2017, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere sale de intervenţie în interesul pârâtelor din prezentul dosar, susţinând interesele lor procesuale şi solicitând pe această cale respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1457 din 24 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Bihor. De asemenea a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtelor, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva Sentinţei nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL.

Un prim aspect de nelegalitate invocat este circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.."când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei."

În acest sens recurenta a susţinut că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind ignorate majoritatea criticilor de nelegalitate invocate de reclamanta A.

Se apreciază că motivarea sentinţei atacate se limitează la preluarea în bloc a argumentelor Romsilva. După cum se poate observa, motivarea (pag. 6 - 7 din hotărâre) se limitează la reluarea şirului de prevederi nerelevante invocate de pârâte, în schimb, instanţa nu a analizat niciuna din criticile de nelegalitate invocate de A. împotriva hotărârii Romsilva criticate.

În acest sens, s-a invocat împrejurarea conform căreia considerentele sentinţei atacate nu conţin niciun cuvânt privind argumentele A. referitoare la motivarea hotărârii Romsilva, care se întemeiază pe dispoziţii legale ulterioare încheierii contractului de închiriere (contractul încheiat în anul 2005 este anterior, spre exemplu, Codului Silvic - adoptat în anul 2008 şi noului C. civ. - intrat în vigoare în anul 2011), prevederi legale care sunt prin urmare inaplicabile temporal având în vedere principiul neretroactivităţii legii.

Astfel, se arată că prima instanţă a ignorat şi argumentele reclamantei cu privire la inaplicabilitatea din punct de vedere material a textelor legale invocate în susţinerea hotărârii Romsilva

De asemenea, recurenta arată că prima instanţă a ignorat argumentele privind încălcarea de către hotărârea Romsilva a dispoziţiilor legale imperative privind principiile forţei obligatorii şi irevocabilităţii convenţiilor, art. 969 C. civ. de la 1864), având în vedere că Romsilva s-a angajat prin art. 5 din Contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului A. de a decide după primii 10 ani dacă doreşte să înceteze sau să continue executarea contractului.

De asemenea, lipsesc din considerentele sentinţei atacate orice fel de referiri la motivele de nelegalitate a Hotărârii Romsilva rezultând din încălcarea art. 1225 şi 1236 din noul C. proc. civ. civil, care interzic obiectul ilicit şi cauza ilicită pentru orice acte juridice

Recurenta mai invocă faptul că motivarea sentinţei atacate nu tratează nici argumentul privind încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie care protejează principiile statului de drept, printre care şi încrederea legitimă în activitatea autorităţilor publice, având în vedere că Hotărârea Romsilva reprezintă un act de revocare/denunţare a unui act însuşit de către administraţia statală.

În fine, considerentele sentinţei atacate ignoră motivul de nelegalitate invocat de reclamantă privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 44 din Constituţie, ce protejează dreptul la protecţia bunurilor şi a proprietăţii (inclusiv protecţia speranţelor legitime), având în vedere că - prin Contractul de închiriere şi investiţiile realizate în legătură cu executarea acestuia - s-a născut un "bun" sau cel puţin o speranţă legitimă în favoarea A., care au fost încălcate de intimata-pârâtă prin Hotărârea Romsilva.

Se mai precizează că prima instanţa declară expres că nu analizează efectele Contractului de închiriere. Astfel, la pag. 7 din sentinţă, prima instanţă remarcă motivul de nelegalitate formulat de reclamantă în lumina art. 5 din Contractul de închiriere, însă se limitează să afirme că "valabilitatea acestei clauze precum şi consecinţele sale juridice, poate fi analizată doar în cadrul dosarului disjuns ce vizează Contractul de închiriere". Având în vedere că actul atacat în prezentul dosar vizează tocmai decizia autorităţii de a nu prelungi durata Contractului de închiriere, în opinia recurentei, la soluţionarea cauzei, nu putea fi ignorat actul juridic prin care aceeaşi autoritate a convenit că, la finalul duratei iniţiale de 10 ani, numai locatarul (A.) poate decide încetarea contractului.

Pe un alt palier de critică, recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta susţine că, pe de o parte, considerentele sentinţei atacate arată că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe o serie de prevederi legale inaplicabile temporal şi/sau material, preluate ca atare din apărările formulate de pârâte, iar pe de altă parte, sentinţa a ignorat normele de drept material invocate de reclamanta A..

Se apreciază că instanţa a constatat, în mod greşit, că prelungirea duratei Contractului de închiriere ar intra în conflict cu prevederile Codului Silvic din anul 2008. Prima instanţă s-a întemeiat pe o dispoziţie inaplicabilă temporal, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii. Prelungirea duratei iniţiale a contractului de închiriere, în lipsa manifestării de voinţă contrare din partea chiriaşului (A.), reprezintă un efect direct al conţinutului contractului de închiriere încheiat de părţi în anul 2005 (mai precis, un efect al articolului 5 din contract), iar acest efect nu poate fi guvernat de o lege ulterioară încheierii contractului. În acest sens, se invocă prevederile art. 1 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de închiriere şi la data intrării în vigoare a Codului silvic din 2008, dar şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (privind punerea în aplicare a noului C. civ.) care conţine aceeaşi soluţie:

"Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

Se subliniază că prezentul contract de închiriere a fost încheiat în anul 2005, în timp ce Codul Silvic, aplicat în mod greşit de către prima instanţă, a fost adoptat abia în anul 2008, fiind inaplicabil temporal faţă de efectele Contractului de închiriere, iar sentinţa atacată - ce a soluţionat cauza în lumina prevederilor respectivului act normativ - încalcă principiul neretroactivităţii legii.

Pe de altă parte, Codul silvic este inaplicabil material, având în vedere ca se referă la contracte de concesiune, iar nu la contracte de închiriere. Deşi a citat conţinutul art. 11 alin. (3) din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, prima instanţă nu a observat că ipoteza respectivului text legal priveşte doar contracte de concesiune, deci aplicabilitatea acestuia nu poate fi extinsă încât să includă şi contractul de închiriere din prezenta cauză.

Susţine recurenta că atât potrivit C. civ. anterior, cât şi potrivit C. civ. actual, contractele de închiriere dau naştere numai la drepturi de creanţă, constând într-un drept de folosinţă asupra bunului închiriat, în timp ce prin contractele de concesiune se transmite un drept real asupra bunului proprietate publică dat în concesiune, astfel că interdicţia instituită de art. 11 alin. (3) din Codul silvic din 2008 cu privire la încheierea de contracte de concesiune (prin care se acordă drepturi reale) nu poate fi extinsă şi faţă de încheierea contractelor de închiriere (prin care se acordă doar drepturi de creanţă), întrucât o astfel de interdicţie reprezintă o normă de excepţie, fiind astfel de strictă şi restrictivă aplicare.

Se mai precizează că sentinţa atacată se întemeiază, în mod greşit, pe norme legale care nu lipsesc de efecte art. 5 din Contractul de închiriere (care lasă numai chiriaşului opţiunea încetării contractului după 10 ani). În opinia recurentei, normele legale invocate de prima instanţă în cuprinsul hotărârii, nu împiedică producerea efectelor art. 5 din contractul de închiriere, care nu generează vreo consecinţă de natură a împiedica art. 5 din Contractul de închiriere să îşi producă efectele convenite de părţi, anume ca numai chiriaşul (iar nu şi locatorul) să poată opta pentru încetarea contractului după expirarea duratei iniţiale de 10 ani.

Se mai precizează că instanţa de fond a ignorat principiile forţei obligatorii şi a irevocabilităţii a convenţiilor civile. Prin validarea hotărârii Romsilva de a se opune prelungirii Contractului de închiriere, în ciuda celor convenite de Romsilva prin art. 5 din acest contract, prima instanţă a încălcat normele imperative conţinute de art. 969 alin. (1) C. civ. 1864 (aplicabil), prin care forţa obligatorie a actelor juridice a fost ridicată la nivel de principiu.

De asemenea, permiţând Romsilva să hotărască încetarea Contractului de închiriere, în ciuda faptului că prevederile acestui act nu îi confereau un drept de denunţare unilaterală, prima instanţă a încălcat şi norma imperativă prevăzută de art. 969 alin. (2) din acelaşi C. civ., prin care a fost ridicată la nivel de principiu şi irevocabilitatea contractelor.

Se arată că, în faţa primei instanţe, reclamanta a depus doctrină şi jurisprudenţă (ignorate de prima instanţă) din care rezultă o practică constantă a instanţelor judecătoreşti de a desfiinţa declaraţiile de încetare a contractelor emise în lipsa îndepliniri condiţiilor pentru valabila încetare a acestora. Or, existenţa dreptului de a denunţa unilateral un contract este o condiţie materiala de validitate a declaraţiei de denunţare. Având în vedere că Romsilva nu avea dreptul de denunţare a contractului de închiriere (nici în temeiul art. 1436 din C. civ. 1864, nici în temeiul art. 5 din contractul respectiv), prima instanţă trebuia să constate ca hotărârea Romsilva de încetare a acestuia este afectată de nulitate.

Nu în ultimul rând, recurenta a menţionat că, în mod greşit prima instanţă nu a constatat că Hotărârea Romsilva are un obiect şi o cauza ilicită, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale art. 1225 şi 1236 din noul C. civ.. Pe de o parte, hotărârea Romsilva are ca obiect încetarea contractului de închiriere, în lipsa dreptului autorităţii de a îl înceta şi cu ignorarea forţei obligatorii a art. 5 din respectivul contract. Prin urmare, obiectul acestui act administrativ contravine ordinii publice. Pe de altă parte, cauza (motivul determinant) pentru care intimata-pârâta a emis hotărârea Romsilva constă în eludarea obligaţiei asumate prin contractul de închiriere de a îl respecta pentru o perioadă de 49 de ani, dacă chiriaşul (A.) nu notifică încetarea acestuia după primii 10 ani. Prin urmare, Hotărârea Romsilva are şi o cauză ilicită.

În finalul demersului său judiciar, recurenta a arătat că instanţa de fond nu a aplicat normele imperative rezultând din art. 1 Protocolul 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi din art. 44 din Constituţie. În susţinerea acestui motiv de recurs, se precizează că actele administraţiei care încalcă drepturi şi interese legitime ale particularilor, inclusiv prin rezilierea unui contract, sunt nule pentru exces de putere. Chiar şi în situaţia în care legea lasă o marjă de apreciere autorităţilor publice, exercitarea acestei marje cu încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale particularilor reprezintă exces de putere, ce atrage nulitatea actului respectiv. În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a stabilit că, inclusiv un act de reziliere emis de o autoritate publică, poate fi adoptat cu exces de putere (în cazul în care încălcările contractuale nu sunt grave), situaţie în care se impune anularea respectivului act de reziliere. Afortiori, dat fiind că nu există vreo încălcare a Contractului de închiriere din partea A., nu se justifică opţiunea Romsilva de a se opune prelungirii sale în condiţiile convenite la semnarea acestuia, astfel încât hotărârea Romsilva a fost emisă cu exces de putere.

Concluzionează recurenta că a făcut o serie de investiţii semnificative în considerarea posibilităţii de a exploata Complexul de Vânătoare Balc pentru o perioadă îndelungată, de până la 49 de ani. Prin încetarea prematură a contractului de închiriere, A. îşi vede investiţiile neamortizate şi eforturile nerecompensate. Astfel, Hotărârea Romsilva de a înceta Contractul de închiriere, pe lângă faptul că a fost emisă fără drept, totodată vatămă grav drepturile şi interesele legitime ale recurentei A..

În dovedirea argumentelor sale, recurenta invocă o cauză aproape identică, în care CEDO a condamnat Marea Britanie pentru încălcarea speranţei legitime create unui particular, în cauza Stretch vs. Marea Britanie, Curtea Europeană a analizat situaţia unui particular care a încheiat cu o autoritate publică un contract de închiriere ce prevedea un termen iniţial de 22 de ani, precum şi dreptul exclusiv al chiriaşului de a opta pentru prelungirea contractului pe o perioadă suplimentară de 21 de ani. însă, instanţele statale din Marea Britanie au anulat clauza ce prevedea exclusiv în favoarea chiriaşului opţiunea prelungirii duratei contractuale. Pentru acest motiv, Curtea Europeană a condamnat statul britanic pentru încălcarea speranţei legitime (protejată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) creată particularului prin încheierea contractului de închiriere conţinând opţiunea respectivă de prelungire, chiar dacă clauza relevantă a fost ulterior declarată nulă. Curtea a avut în vedere tocmai interesul chiriaşului de a prelungi durata închirierii în scopul recuperării investiţiei efectuate:

"33% speţă, reclamantul a încheiat un contract de închiriere de terenuri de la Dorchester [n.n., autoritate publică] pentru o perioadă de 22 de ani. Potrivit prevederilor contractului de închiriere, a trebuit să ridice pe propria sa cheltuială o serie de clădiri în vederea utilizării acestora în industrie uşoară, pe care le putea subînchiria în vederea obţinerii chiriei. Contractul de închiriere conţinea o opţiune de reînnoire pentru încă 21 de ani. Cu toate acestea, atunci când solicitantul a anunţat că îşi exercită opţiunea, B. (care a succedat Dorchester ca autoritate locală) a considerat că, prin acordarea opţiunii [n.n. de prelungire], predecesorul său a acţionat ultra vires fără să cunoască acest lucru, dreptul de opţiune fiind, prin urmare, nevalid. Această linie de argumentare a fost reţinută, fără echivoc, de instanţele engleze [...]

Un ultim aspect pus în discuţie se referă la încălcarea principiul securităţii raporturilor juridice, prevăzut de art. 1 alin. (3) Constituţie, arătându-se că prin hotărârea Romsilva a fost afectată securitatea raporturilor juridice şi totodată încrederea în autorităţile publice. Art. 5 din Contractul de închiriere însuşit de Romsilva prevedea dreptul exclusiv al chiriaşului (A.) de a opta pentru prelungirea duratei acestuia până la 49 de ani. Prin Hotărârea Romsilva de a înceta contractul de închiriere (la finalul perioadei iniţiale de 10 ani şi cu opoziţia A.) s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, dar totodată - şi nu mai puţin important - s-a ştirbit şi încrederea particularilor în autorităţile publice.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Bihor, precum şi intimatul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu au formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că motivul de recurs invocat în prezentul demers judiciar este fondat.

Astfel, verificând considerentele hotărârii atacate, instanţa de control judiciar nu regăseşte motivele pentru care au fost înlăturate argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

În concret, prima instanţă nu a fost preocupată să răspundă criticilor de nelegalitate constând în inaplicabilitatea prevederilor legale invocate de pârâtă şi pe care prima instanţă şi-a întemeiat sentinţa, având în vedere principiul neretroactivităţii legii.

În acelaşi sens, judecătorul fondului nu a cercetat dispoziţiilor legale imperative privind principiile forţei obligatorii şi irevocabilităţii convenţiilor Cart. 969 de la 1864), din perspectiva invocată de reclamantă în acţiune, având în vedere că Romsilva s-a angajat prin art. 5 din Contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului A. de a decide după primii 10 ani dacă doreşte să înceteze sau să continue executarea contractului. Susţinerea conform căreia "valabilitatea acestei clauze precum şi consecinţele sale juridice, poate fi analizată doar în cadrul dosarului disjuns ce vizează Contractul de închiriere" nu poate fi împărtăşită de instanţa de control judiciar, în condiţiile în care actul administrativ atacat a avut ca obiect tocmai decizia autorităţii de a nu prelungi durata Contractului de închiriere, iar forţa obligatorie a contractului din perspectiva prevederilor art. 5 ale acestuia a fost invocat ca motiv distinct de nelegalitate în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, lipsesc din considerentele sentinţei atacate orice fel de referiri la motivele de nelegalitate ale Hotărârii Romsilva rezultând din încălcarea art. 1225 şi 1236 din noul C. proc. civ. civil, care interzic obiectul ilicit şi cauza ilicită pentru orice acte juridice, de asemenea menţionate în cererea de chemare în judecată.

Nu în ultimul rând, se constată că prima instanţă a ignorat motivul de nelegalitate invocat de reclamantă privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 44 din Constituţie, ce protejează dreptul la protecţia bunurilor şi a proprietăţii (inclusiv protecţia speranţelor legitime), reclamanta recurentă invocând în demersul său judiciar că prin Contractul de închiriere şi investiţiile realizate în legătură cu executarea acestuia - s-a născut un "bun" sau cel puţin o speranţă legitimă în favoarea A., care au fost încălcate de intimata-pârâtă prin Hotărârea Romsilva.

Procedând în acest mod, prima instanta nu a cercetat fondul cererii principale cu care a fost sesizata, preluând doar apărările formulate de pârâtă pe calea întâmpinării, iar pronunţarea unei soluţii direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de juridisdicţie.

Constatând că primul motiv de casare invocat de recurentă este fondat, iar admiterea acestuia conduce la casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei la prima instanţă, se apreciază că nu este necesară verificarea celui de-al doilea motiv de casare - art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanţă urmând să cerceteze în primă instanţă toate motivele de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată şi reiterate în prezentul recurs.

Concluzionând, este evident că toate aspectele reţinute mai sus corespund unei nemotivări a hotărârii şi necercetării fondului litigiului, motiv pentru care sunt incidente în cauză prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând să admită recursul declarat de reclamantă şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, potrivit considerentelor prezentei decizii.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe care va rejudeca pricina ţinând cont de îndrumările prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - LM