Aquaculture overpayment recovery reversed; administrative acts annulled, ministry ordered to pay costs

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 9 decembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale:

- anularea Deciziei nr. 18 din 20 octombrie 2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva titlului de creanţă stabilit prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 22 iulie 2016;

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 22 iulie 2016 pentru cererea de finanţare nr. x - Ordin de finanţare nr. x şi x - Ordin de finanţare nr. x din 5 septembrie 2011 cu titlul Acvacultura durabilă Situl Natura 2000 - ROSPA 0105 Valea Mostiştei-Acumularea Iezer;

- exonerarea sa de la plata creanţei bugetare rezultată din constatarea neregulilor în cuantum de 1.549.000 RON,

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1080 din 28 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta societatea A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta a susţinut următoarele:

Raţionamentul avut în vedere de judecătorul fondului cât şi concluzia la care s-a ajuns în baza acestui raţionament sunt greşite în opinia recurentei, interpretarea probaţiunii din dosar este neconformă cu realitatea şi pe cale de consecinţa soluţia pronunţată este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material.

Proiectul în discuţie prevedea posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru Situl Natura 2000, pentru o perioada de maxim 2 ani conform prev. art. 30 din Regulamentul CCE 1198/2006, chiar daca din punct de vedere formal reclamanta a depus două cereri pentru fiecare an în parte, procedura urmată fiind acceptată în mod expres de intimată, care nu a constatat absolut nici o neconformitate pe tot parcursul derulării celor doua proiecte.

Se reţine în mod nelegal în procesul-verbal contestat, raţionament îmbrăţişat şi de instanţa de fond că neregula ar consta în faptul ca beneficiarul "a solicitat prime pentru compensarea pierderilor de producţie înregistrate în cadrul amenajării piscicole Sultana în valoare totala de 3.098.000 RON (1.549.000 RON + 1.549.000 RON), valoare calculată pentru o suprafaţa de - 1549 Ha, la o compensaţie de 1000 RON/Ha, pentru fiecare an în parte (2008 şi 2009) şi nu calcularea unei singure compensaţii pentru o perioada de maxim 2 ani, nerespectând astfel prevederile legislaţiei comunitare şi naţionale şi anume art. 30 al Regulamentul CE nr. 1198/2006 al Consiliului privind Fondul European pentru Pescuit precum şi Deciziei Comitetului de Monitorizare nr. 16/2010".

Atât organul de control dar şi instanţa de fond definesc în mod greşit neregula în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, în ciuda faptului că în speţa sunt aplicabile prev. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 având în vedere prevederile Deciziei nr. 66 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale.

În acest sens sunt relevante şi prevederile din Contractului de finanţare (făcând aici referire generică la ambele Ordine de finanţare ce au format obiectul controlului) - art. 10 neregula are înţelesul prevăzut de O.G. nr. 79/2003.

Din analiza art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 rezultă ca existenţa neregulii este condiţionată de producerea în mod efectiv a unui prejudiciu bugetului general al Comunităţii Europene şi/sau bugetelor administrate de aceasta. Din modul de redactare a textului de lege rezultă că prejudiciul trebuie să fie cert, nu eventual, iar repararea acestuia presupune în mod obligatoriu dovedirea de către partea care îl invocă, respectiv pârâta, a existenţei actuale a acestuia, precum şi a cuantumului prejudiciului.

Din actele depuse de intimata nu rezulta în mod concret şi efectiv în ce modalitate a fost prejudiciat bugetul comunitar în condiţiile în care din verificarea prevederilor Ghidului Solicitantului Măsura 2.2 şi a Regulamentului nr. 1198/2006 rezulta doar că plata compensatorie nu poate depăşi 2 ani de la instituirea limitărilor impuse de includerea zonei în Sit Natura 2000.

Organul de control a încercat în mod nelegal să speculeze procedura pe care am urmat-o în încercarea de a-şi motiva culpa exclusivă, prin crearea aparenţei că cea de-a doua cerere de finanţare depusă în anul 2011 s-ar suprapune ca perioada pentru care s-a solicitat despăgubirea, cu prima cerere depusa în anul 2010, împrejurare care nu corespunde adevărului, încercând totodată să convingă de faptul că dreptul la despăgubire s-ar cuveni doar pentru un singur an.

Compensaţia pentru pierderile de producţie a fost acordata în baza prev. art. 30 din Regulamentul CE nr. 1198/2006, raţionamentul şi finalitatea urmărită de legiuitor nefiind aceea de a stabili că se poate face doar o sigura cerere, sau două, ci esenţa este ca aceasta compensaţie să nu depăşească doi ani de la data instituirii sitului natura 2000.

În atare situaţie, se consideră ca situaţia reclamantei nu contravine nici prevederilor din Ghidul Solicitantului pe măsura 2.2 şi cu atât mai puţin prevederilor Regulamentului CE nr. 1198/2006, care stabileşte că plata compensatorie nu poate depăşi 2 ani de la instituirea limitărilor impuse de includerea zonei în sit Natura 2000, aceasta dispoziţie fiind respectată întocmai.

De asemenea, o interpretare potrivit căreia plata nu se putea referi la doi ani, ci doar la un singur an dintre cei doi, ulterior constituirii Sit Natura 2000 este nelegală, excesivă şi contravine întru-totul intenţiei legiuitorului european care a redactat textul regulamentului.

Pentru a argumenta acest raţionament greşit, instanţa de fond preia în mod superficial şi neverificat logica urmată de organul de control care speculează ca prima cerere formulată de reclamantă ar fi cuprins compensaţia aferentă ambilor ani, respectiv 2008 şi 2009, iar cea de-a doua cerere din 2011, ar fi doar o reluare a cererii de finanţare, cu privire la anul 2009.

Combaterea acestui tip de raţionament se face chiar printr-un simplu calcul matematic al suprafeţei de teren afectată (1549 ha) şi valoarea la care era reclamanta îndreptăţită de 1.000 RON/ha, se poate lesne observa ca suma aferenta ordinului de finanţare nr. x din 2010 cuprinde doar compensaţia pentru un singur an, respectiv anul 2008, iar suma aferenta Ordinului de finanţare nr. x din 2011 cuprinde compensaţia pentru anul 2009.

Pe de altă parte, din simpla lecturare a celor doua cereri de finanţare se va putea observa ca reclamanta în cererea de finanţare din 2010 nu a solicitat decât acordarea de despăgubiri conform legii fără nici un fel de specificare a perioadei, iar în cererea din 2011 a solicitat despăgubiri doar pentru anul 2009.

Expertiza nu îşi propune să calculeze suma totală a despăgubirilor care era stabilită deja prin Decizia Comitetului de Monitorizare nr. 16 din 2 martie 2010 modul de calcul fiind în doi paşi, suma primei la hectar fiind de 800 RON/ha pentru pierderii suferite de pana la 35% şi de 1.000 RON/ha pentru cele de peste 50%, iar în acest document nu se specifica niciunde că s-ar face o medie a celor doi ani, expertiza stabilind doar daca reclamanta a suferit în fiecare an pierderi şi în ce valoare procentuală se încadrează acestea.

Nu corespunde adevărului nici susţinerea din procesul-verbal contestat cu privire la Declaraţia pe propria răspundere data în data de 29 iunie 2011 prin care se menţionează ca aceasta nu ar fi fost conformă cu realitatea, declaraţia fiind în perfectă concordanţă cu cele doua cereri de finanţare. Reprezentantul legal al reclamantei a dat aceasta declaraţie în mod responsabil şi cu bună-credinţă, declaraţia este în totală concordanţă cu realitatea dat fiind faptul că prima cerere a vizat doar despăgubirile aferente anului 2008 şi ea nu a fost data sub nicio formă pentru a distorsiona în vreun fel realitatea.

Instanţa de fond motivează în mod greşit şi faptul că acordarea primei cuvenită subscrisei pentru cei doi ani ar încalcă prevederile Deciziei nr. 16/2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013. Până în anul 2013 modul efectiv de calcul pe baza indicaţiilor exprese ale intimate s-a realizat prin însumarea celor doi ani consecutivi.

Acest raţionament şi această modalitate de calcul au fost susţinute de însăşi AM POP care a oferit chiar şi explicaţii suplimentare cu privire la modul de calcul al despăgubirilor, aspect care rezultă din adresa răspuns nr. x din 21 iunie 2010, în care se specifica în mod clar că aceste compensaţii se calculează pentru fiecare an în parte şi apoi se însumează pentru a obţine totalul compensaţiei unice.

O clarificare a modului de acordare a despăgubirilor în sensul acordării unei singure compensaţii a fost iniţiată mult mai târziu prin Decizia nr. 43 din 12 iulie 2013 a Comitetului de Monitorizare, decizie care însa nu are aplicabilitate în cazul de faţă în temeiul principiului de drept "tempus regit actum."

Având în vedere cele de mai sus, societatea A. SRL nu a primit o compensaţie multianuală, aşa cum se retine de Curtea de Apel Bucureşti, ci a primit compensaţie, ce însumează pierderile pentru cei 2 ani consecutivi, respectiv anii 2008 şi 2009, fapt care rezultă în mod evident din calculul final al sumei totale primite raportat la suprafaţa de luciu de apă afectată.

Din procesul-verbal contestat nu rezultă nicio culpa din partea reclamantei, iar analiza făcută după 5 - 6 ani de la data emiterii Ordinelor de aprobare a primei/compensaţiei nerambursabile, cu privire la constatarea pretinselor abateri, nu este de fapt o analiză reala a implementării şi derulării acestor proiecte ci ea se bazează doar pe o interpretare diferită, exagerată şi eronată a dosarului analizat, făcută de acelaşi organism care a analizat eligibilitatea proiectului încă din anii 2010, respectiv 2011.

Contrar susţinerilor Curţii de Apel Bucureşti, se consideram, ca în speţa sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului, care prevăd ca "obligaţia de rambursare prevăzută la alin. (1) nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi şi atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil."

Astfel, eroarea Autorităţii contractante, intervenite după momentul de declarare a eligibilităţii proiectului în procesul de desfăşurare a acestuia şi conduce, în mod firesc, la imposibilitatea de sancţionare a beneficiarului fondurilor europene, pentru săvârşirea respectivei erori.

Mai mult, Ordinul de finanţare nr. 54 din 1 decembrie 2010 şi-a încetat aplicabilitatea, proiectul fiind ajuns la final după cei cinci ani de monitorizare de la efectuarea ultimei plăţi. Având în vedere că ultima plata s-a făcut la data de 28 decembrie 2010 se consideră ca la data de 28 decembrie 2015 acest ordin a încetat sa îşi mai producă afecte juridice, fiind ajuns la final, ultima vizita pe teren efectuata în temeiul acestui ordin de către pârâtă a fost în data de 18 noiembrie 2015, ocazie cu care proiectul aferent s-a încheiat în condiţii perfect conforme.

Şi Ordinul de finanţare nr. x din 5 septembrie 2011 a avut ultima vizită în teren la data de 3 iunie 2016, ocazie cu care şi acesta s-a încheiat în condiţii conforme.

Or, nu se poate specula în anul 2016 că documentaţiile depuse unor proiecte finalizate nu ar fi fost conforme în ciuda faptului că sub imperiul perioadei de monitorizare nu s-a invocat niciodată vreun aspect de nelegalitate, a veni să solicite în mod neîntemeiat doar sumele de bani neprescrise aferente Ordinului de Finanţare nr. 139/2011, în ciuda faptului că argumentele care conduc la solicitarea restituirii vizează în esenţă şi Ordinul de Finanţare cu documentele aferente nr. 54/2010, reprezintă un abuz şi un exces de putere.

Din raportul de vizită pe teren nr. 324 din 14 decembrie 20140 aferent Ordinului nr. 54/2010 se specifică de către intimata că compensaţia financiară se acordă pentru anul 2008, iar din Raportul de vizită nr. 1086 din 19 septembrie 2011 aferent Ordinului nr. 139/2011 se specifică că compensaţia financiară se acordă pentru anul 2009.

În mod greşit instanţa de fond îşi sprijină motivarea pe considerentele parţiale ale Deciziei nr. 683/2016 a CCR având în vedere faptul că temeiul juridic al acţiunii reclamantei nu are la bază Legea privind unele masuri referitoare la plăţile beneficiarilor Sit Natura 2000, care este vizată prin menţionată.

Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate adusă la cunoştinţă instanţei de judecată nu poate atrage vreo consecinţă juridică cu privire la litigiul dedus judecăţii pentru motivele invocate de instanţa de fond.

Analiza temeiniciei sau netemeiniciei acordării compensaţiilor primite în temeiul prevederilor art. 30 din Regulamentul nr. 1198/2006 nu revine CCR, ci în mod exclusiv instanţei de contencios administrativ care va analiza fiecare speţa în mod particular şi obiectiv.

Doar în acest sens trebuie interpretat caracterul obligatoriu al deciziei CCR nr. 683/2016.

Or, instanţa de fond nu a limitat considerentele Deciziei CCR la analiza strictă a constituţionalităţii viitoarei legi supuse controlului ci a folosit în mod trunchiat o parte din considerentele Curţii Constituţionale pe care le-a perceput ca general obligatorii şi le-a interpretat într-o manieră proprie şi nelegală raportat la chestiuni care ţin în mod evident de fondul cauzei cu privire la care CCR nu s-a pronunţat în mod concret, neputând face o analiză de fond a problemei dedusă spre judecată.

Se mai solicită o reanalizare efectivă a argumentelor reclamantei, omise de instanţa de fond, conform cărora răspunderea pentru săvârşirea acestei nereguli aparţine doar AMPOP şi sancţionarea acesteia reprezintă un exces de putere publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, pârâta invocând propria turpitudine.

Analiza proiectului, s-a finalizat cu adresa de acceptare a proiectului, iar nu cu o scrisoare de respingere a proiectului.

Se consideră că atitudinea de control ulterior se datorează ambiguităţii/neclarităţii Ghidului solicitantului pentru măsura 2.2, care cuprinde dispoziţii contradictorii şi dă posibilitate de interpretare arbitrara a îndrumărilor care se regăsesc în textul UE.

Măsura aplicată de AM POP, constând în retragerea finanţării în suma de 1.549.000 RON întruneşte elementele unei exercitări abuzive a dreptului de apreciere, constituind un exces de putere publica în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, având un evident caracter disproporţionat în raport cu împrejurările pe care s-a întemeiat şi cu interesul public urmărit, toate acestea pe fondul propriei culpe a instituţiei publice chemate să verifice existenţa sau nu a unor nereguli.

În ipoteza în care s-ar aprecia, prin absurd, ca în speţa ar fi existat într-adevăr o neregulă, Statul Roman, prin instituţiile şi reprezentanţii săi (AM POP şi funcţionarii care au verificat cererea de finanţare, a emis ordinul de finanţare etc) este răspunzător, în mod solidar cu aceştia, fata de reclamantă, pentru modul în care au aplicat legislaţia europeană atunci când au aprobat cererile de finanţare.

Se mai susţine şi aplicarea greşită a prevederilor art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 referitoare la nemotivarea procesului-verbal contestat, deoarece organul de control nu indică în concret temeiul de drept al acestuia constând în textele de lege încălcate de societatea noastră în relaţia cu autoritatea contractantă, dar nici împrejurările concrete de fapt care ar atrage retragerea despăgubirilor acordate. Se invocă doar acte administrative care nu-i sunt opozabile (Nota de control nr. x din 18 septembrie 2014 aprobată de ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, punctul de vedere al departamentului Antifraudă cuprins în Adresa nr. x din 25 septembrie 2015) şi texte de lege din tratatul UE care impută o eventuală neregulă săvârşită de Statul Român, de care acesta este în mod exclusiv culpabil.

Or în atare situaţie, susţinerile din procesul-verbal contestat sunt greşite având în vedere că simpla enumerare a unor acte normative şi indicarea unor adrese provenite de la alte instituţii şi o descriere generica a unei stări de fapt, străină de conduita reclamantei, nu reprezintă o motivare în drept şi în fapt, astfel că nu sunt respectate prev. art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011.

Odată cu cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în temeiul art. 267 din Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene, şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor articolului 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului din 27 iulie 2006 privind Fondul European de Pescuit, JO L 223, 15 august 2006.

Recurenta a formulat următoarele întrebări:

1. Articolul 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 trebuie interpretat în sensul că nu este obligatoriu ca indemnizaţia excepţională să fie acordată pe întreaga perioadă de 2 ani, fiind permis ca perioada pentru care poate fi acordată indemnizaţia să fie stabilită prin decizia autorităţii de management naţional şi la 1 an?

2. Articolul 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 trebuie interpretat în sensul că prin alocarea unei indemnizaţii excepţionale pentru maximum doi ani de la data deciziei de instituire a zonei Natura 2000, se înţelege acordarea o singură dată a unei compensaţii al cărui cuantum se determină prin stabilirea sumei corespunzătoare fiecărui an în parte, utilizând unul sau mai multe din criteriile menţionate la alin. (4) al art. 30 din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, şi apoi cumularea sumelor astfel determinate?

3. În cazul unui răspuns negativ la întrebarea a doua, art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că este îndeplinită cerinţa "încălcarea unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic" în situaţia în care modalitatea de determinare a cuantumului indemnizaţiei excepţionale acordate a fost stabilită prin acte emise de autoritatea de management a programului operaţional?

4. Art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că este îndeplinită cerinţa "act sau dintr-o omisiune a unui operator economic are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene", în situaţia în care acordarea indemnizaţiei excepţionale prevăzute de art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, s-a făcut în baza a două contracte de finanţare distincte, câte unul pentru fiecare dintre cei doi ani ai perioadei maxime stabilite prin regulament?

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâtul - intimat Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat în principal anularea recursului, justificat de împrejurarea că motivele de critică nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, apreciindu-se că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

În dezvoltarea apărărilor sale intimatul a susţinut următoarele:

Referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 65/2011 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului, care prevăd că "obligaţia de rambursare prevăzută la alin. (1)1 nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi şi atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil", se precizează că Autoritatea de Audit - din cadrul Curţii de Conturi, prin adresa nr. x din 20 noiembrie 2012, privind stadiul implementărilor constatărilor şi recomandărilor CE formulate în raportul de audit nr. ARE (2012) 959619 din 9 august 2012, urmare a misiunilor de audit desfăşurate în România, în perioada 5 decembrie - 9 decembrie 2011 şi 2 aprilie - 6 aprilie 2012 privind Programul Operaţional pentru Pescuit, s-a constatat ca în toate cazurile cuantumul compensaţiei a fost acordat în exces, prin aplicarea în mod eronat a formulei de calcul aprobată în Comitetul de Monitorizare, ceea ce a fost apreciat ca deficienţă de natură sistemică, aspect care a determinat incidenţa prevederilor art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011.

Procesul-verbal de constatare nereguli nr. x din 22 iulie 2016, întocmit ca urmare finalizării verificărilor proprii ale autorităţii de management fonduri europene, s-a constat că în cazul recurentei reclamante, prin emiterea Ordinului de finanţare nerambursabilă nr. 139 din 5 septembrie 2011, acestuia i-a fost plătită în mod necuvenit o nouă compensaţie în valoare de 1.549.000 RON, cu încălcarea dispoziţiilor Deciziei Comitetului de Monitorizare nr. 16/2010 care prevăd calcularea unei singure compensaţii pentru o perioada de maxim 2 ani (cea acordată recurentei reclamante prin Ordinul de finanţare nerambursabilă nr. 54 din 2 decembrie 2010) şi nu compensaţii anuale şi însumarea sumelor rezultate pentru fiecare an.

Faţă de faptul că finanţarea în discuţie a fost efectuată în cazul Axei prioritare 2 Măsura 2.2, Acţiunea 3 din cadrul POP 2007 - 2013, pentru nerespectarea de către Statul Roman a dispoziţiilor art. 96 din Regulamentul nr. 1198/2006, Comisia Europeana a blocat plăţile din Fondul European pentru Pescuit până la recuperarea sumelor acordate în mod necuvenit beneficiarilor.

Atât decizia Comisiei Europene cât şi interpretarea autorităţii pârâte care a încheiat actul administrativ contestat au fost juste, plecând de la interpretarea dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din Regulamentul nr. 1198/2006, care fac referire la caracterul unic şi excepţional al indemnizaţiei acordate.

Prin urmare, prima din cadrul acestei măsuri va reprezenta o singura compensaţie şi va fi alocată conform condiţiilor prevăzute în art. 30 al Regulamentului nr. 1198/2006, şi vor fi acordate pentru maximum 2 ani ulterior datei deciziei privind zonele protejate în concordanţă cu Natura 2000, numai pentru unităţile de acvacultură care desfăşurau activităţi anterior deciziei.

Acest mod de acordare a compensaţiei, metoda de calcul şi nivelul primelor acordate în baza programului Operaţional pentru Pescuit, privind pierderile de venituri au fost preluate şi prin Decizia nr. 16 din 2 martie 2010 a Comitetului de Monitorizare a programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013, act administrativ cu caracter normativ care a pus în aplicare prevederile art. 30 din Regulamentul nr. 1198/2006, din care rezultă că nu se procedează la însumarea primei/compensaţiei aferenta pierderilor suferite în fiecare an din cei doi ani prevăzuţi de Regulamentul CE, ci calcularea unei compensaţii unice aferente pierderilor suferite de o ferma de acvacultura într-o perioada de 2 ani.

Pe lângă corecta interpretare a dispoziţiilor regulamentare, în mod corect instanţa de fond a reţinut ca actele administrative naţionale de interpretare cu caracter normativ nu au fost contestate de către recurenta reclamantă.

În contextul în care la momentul întocmirii celei de-a doua cereri de finanţare, recurentei reclamante îi fusese deja acordată compensaţia, în mod corect instanţa de fond a reţinut că toate argumentele acesteia legate de temeinicia cererii în discuţie şi inexistenţa prejudiciului, invocarea de către aceasta a lipsei oricărei culpe din partea sa şi implicit a incidenţei prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 este lipsită de suport.

Prin urmare, din dispoziţiile Ghidului solicitantului sunt lipsite de relevanţă în contextul în care aceasta nu a asigurat o corecta implementare a Regulamentului nr. 1198/2006 şi a deciziilor Comitetului de monitorizare.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că, faţă de împrejurarea dată şi raportat la prevederile art. 10 alin. (3) din Anexa nr. 1 a Ordinul de finanţare nr. x din 5 septembrie 2011 potrivit căruia "orice rambursare excedentară constituie plata necuvenită, iar beneficiarul are obligaţia de a restitui sumele necuvenite în concordanţă cu Codul de procedură fiscală", nu se poate pune în discuţie, în mod justificat, despre încălcarea unor drepturi câştigate, excesul de putere al autorităţii publice sau prejudicierea recurentei reclamante, prin încheierea actului, prin care se urmăreşte repararea pagubei produse, prin plata necuvenită a compensaţiei nedatorate.

În acest context, se constată lipsa de relevanţă a aprobării cererii de finanţare, precum şi a rezultatelor verificărilor anterioare.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu a putut reţine apărările recurentei reclamante referitoare la pretinsa nemotivare a actului administrativ, întrucât acesta a respectat exigenţele de formă, prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011, fiind indicate atât textele de lege incidente, cât şi motivele de fapt, care au fundamentat emiterea acestuia, respectiv împrejurarea că determinarea compensaţiei s-a făcut urmare a unei interpretări eronate a modului de calcul pentru doi ani consecutivi, 2008 - 2009, stabilit prin Decizia Comitetului Monitorizare nr. 16/2010 care a stabilit ca prin CM 02 din 2008, nu au fost prevăzute calculele compensaţiei anuale şi însumarea sumelor rezultate pentru fiecare an, ci calcularea unei singure compensaţii pentru o perioadă de maxim 2 ani.

Având în vedere faptul că, prin legislaţia comunitară şi naţională nu a fost prevăzută calcularea compensaţiei anuală şi însumarea sumelor rezultate pentru fiecare an, ci calcularea unei singure compensaţii pentru o perioadă de maxim 2 ani, beneficiarului societatea A. SRL i s-a plătit excedentar, suma de 1.549.000,00 RON aferentă pierderilor de producţie din perioada 2008 - 2009. Astfel, echipa de control a stabilit în seama beneficiarului un debit în valoare de 1.549.000,00 RON, contribuţie publică naţională - BN, reprezentând cheltuieli afectate de nereguli, plătite excedentar, ca urmare a achitării compensaţiei pe fiecare an în parte şi nu calcularea şi achitarea unei singure compensaţii pentru o perioadă de maxim 2 ani.

Prin urmare, obligaţia de recuperare a fondurilor UE intervine, automat, constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

Referitor la cheltuielile de judecată eventuale, se arată că deşi onorariile avocaţilor se stabilesc în mod liber, prin negociere cu clientul care angajat cauza în prezent neexistând un tabel cuprinzând onorariile minimale şi maximale al avocaţilor, instanţa este, datoare să, cenzureze, dacă este cazul, un onorariu nejustificat de mare, solicitat în scopul îmbogăţirii fără just temei, prin aceasta neconsiderându-se că intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Excepţia nulităţii recursului exercitat de reclamantă este apreciată de instanţa de control judiciar ca neîntemeiată.

Criticile formulate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât prin calea de atac exercitată se tinde a se demonstra, interpretarea eronată a dispoziţiilor 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 din perspectiva condiţiilor impuse pentru exercitarea dreptului la obţinerea compensaţiei prin Decizia Comitetului Monitorizare nr. 16/2010.

Prin urmare, este nesusţinută critica intimatei referitoare la viciile căii de atac exercitate referitoare la împrejurarea că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

2.2. Examinând cererea recurentei-reclamante societatea A. SRL de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, se constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Potrivit alin. (2):

"În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune", iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea".

Totuşi, potrivit unei practici constante a CJUE, instanţa naţională nu are această obligaţie dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- dacă se stabileşte că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecăţii;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Înalta Curte constată că raportat la aspectele litigioase ale cauzei, la cadrul procesual fixat prin recurs şi la conţinutul întrebării preliminare este incidentă condiţia irelevanţei.

Lipsa de pertinenţă a întrebărilor preliminare înaintate de recurenta reclamantă este reţinută de către Înalta Curte, în contextul în care în cauză nu este contestată întinderea dreptului material la compensaţia reglementată prin art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, ci cerinţele de ordin formal pentru exerciţiul acestui drept, care nu-şi găsesc reglementarea în acest act normativ unional, ci în pretinsele reglementări cu caracter naţional, asupra cărora instanţele naţionale au plenitudine de competenţă.

Prin urmare, faţă de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurenta - reclamantă societatea A. SRL.

2.3. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, se constată, în opinia majoritară, că recursul reclamantei societatea A. SRL este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de fond Decizia nr. 18/20 octombrie 2016 privind soluţionarea contestaţiei emisă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Control, Antifraudă şi Inspecţii şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 22 iulie 2016 având acelaşi emitent, prin care s-a stabilit o creanţă bugetară de 1.549.000 RON şi accesoriile aferente.

Pentru a emite acest titlu de creanţă şi a dispune măsura recuperării finanţării acordate prin Ordinul nr. 139 din 5 septembrie 2011, intimatul pârât a constatat că reclamanta a beneficiat în mod excedentar de plata compensaţiei pentru pierderile de producţie în valoare de 1.549.000,00 RON pentru perioada 2008 - 2009, întrucât prin depunerea a două cereri de finanţare pentru compensarea pierderilor de producţie calculate pentru suprafaţa totală de luciu apă de 1549 ha, la o compensaţie de 1.000 RON/ha pentru anii 2008 şi 2009 şi nu calcularea unei singure compensaţii pentru o perioadă de maxim 2 ani aşa cum era normal, au fost încălcate prevederile art. 30 al Regulamentului (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului privind Fondul European pentru Pescuit care la alin. (5), lit. c) prevede faptul că "Este alocată o indemnizaţie excepţională: ... pentru maximum doi ani de la data deciziei de instituire a zonei Natura 2000 şi numai pentru unităţile de acvacultură existente înainte de această decizie", precum şi ale Deciziei Comitetului de Monitorizare nr. 16/2010, document ce a stat la întocmirea Ghidului Solicitantului în baza căruia beneficiarul a solicitat compensaţia şi care stabileşte faptul că se acordă "Compensaţii pentru maximum 2 ani ulteriori datei deciziei privind zonele protejate în concordanţă cu Natura 2000, numai pentru unităţile de acvacultură care desfăşurau activităţi de acvacultură anterior deciziei", iar valoarea compensaţiei urmând a fi calculată "în funcţie de pierderea medie de producţie prin metode de producţie extensive sau semi-intensive şi a speciilor de peşte sau a organismelor acvatice, RON/ha".

Soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii reclamantei, cu consecinţa menţinerii ca legale a actelor administrative contestate, este nelegală, reflectând interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 prin acordarea de valenţe normative unei hotărâri care nu îndeplineşte exigenţele unui act administrativ cu aceste caracteristici.

Prin art. 30 din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului din 27 iulie 2006 privind Fondul European pentru Pescuit, act normativ unional cu efecte directe în plan naţional, s-a reglementat posibilitatea acordării de sprijin prin acordarea de indemnizaţii pentru utilizarea unor metode de producţie în acvacultură care să ajute la protejarea şi ameliorarea mediului şi la conservarea naturii, respectiv pentru a promova conform art. 30 alin. (2) lit. d) acvacultura durabilă compatibilă cu constrângerile specifice de mediu rezultând din desemnarea zonelor Natura 2000, în conformitate cu Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică.

Potrivit art. 30 alin. (5) lit. c) din regulament este alocată o indemnizaţie excepţională pentru maximum doi ani de la data deciziei de instituire a zonei Natura 2000 şi numai pentru unităţile de acvacultură existente înainte de această decizie, calculată de statele membre conform alin. (4) în baza unuia sau a mai multora dintre următoarele criterii: pierderea de venit suportată, costul suplimentar care poate rezulta din aplicarea metodelor privind mediul acvatic, necesitatea de a oferi sprijin financiar pentru desfăşurarea proiectului şi dezavantajele specifice sau costurile de investiţii pentru unităţile situate în interiorul sau în apropierea zonelor Natura 2000.

Prin urmare, beneficiarii pot beneficia de o indemnizaţie excepţională pentru maximum doi ani, prin raportare la pierderea de venit suportată, criteriu avut în vedere şi de autoritatea de management atunci când a instrumentat cererile reclamantei. Această indemnizaţie, aşa cum s-a reţinut prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 683/2016, are natura juridică a unei despăgubiri şi a vizat pierderile înregistrate pe anii 2008 şi 2009.

Este necontestat în cauză că reclamanta îndeplinea condiţiile legale pentru acordarea acestei indemnizaţii şi că cele două sume anuale acordate au vizat anii 2008 şi 2009 fiecare, aspect care rezultă cu evidenţă din actele de control ale autorităţii de management, respectiv Raportul de vizită pe teren nr. 324 din 14 decembrie 2014 aferent Ordinului de finanţare nr. x din 2010 în care se relevă că compensaţia financiară se acordă pentru anul 2008 şi Raportul de vizită nr. 1086 din 19 septembrie 2011 aferent Ordinului de finanţare nr. x din 2011 în care se precizează că compensaţia financiară se acordă pentru anul 2009.

La determinarea sumei alocate fiecărui an s-au avut în vedere pierderile de producţie superioare procentului de 35% pentru fiecare an, precum şi suprafaţa de 1549 ha luciu de apă, pentru care reclamanta era îndreptăţită la 1000 RON/ha, astfel că la un simplu calcul rezultă că suma cuvenită pentru fiecare an era de 1.549.000 RON, cum s-a procedat în cauză.

De altfel, aşa cum rezultă cu evidenţă din procesul-verbal atacat neregula imputată reclamantei a constat în aceea că a solicitat, iar autoritatea de management pârâtă i-a acordat, prime pentru compensarea pierderilor de producţie înregistrate în cadrul amenajării piscicole Sultana, în valoare totală de 3.098.000,00 RON (1.549.000 RON + 1.549.000 RON), valoare calculată pentru o suprafaţă totală de luciu apă de 1549 ha, la o compensaţie de 1.000 RON/ha, pentru fiecare an în parte (2008 şi 2009), şi nu calcularea unei singure compensaţii pentru o perioadă de maxim 2 ani, nerespectând astfel prevederile legislaţiei comunitare şi naţionale şi anume art. 30 al Regulamentului (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului privind Fondul European pentru Pescuit precum şi ale Deciziei Comitetului de Monitorizare nr. 16/2010, document ce a stat la întocmirea Ghidului Solicitantului în baza căruia beneficiarul a solicitat compensaţia.

Prin urmare, nu cuantumul indemnizaţiei este considerat ca fiind excedentar faţă de cerinţele legii, ci modalitatea de acordare, legiuitorul unional în viziunea autorităţii de management prevăzând o unică indemnizaţie pentru maximul doi ani, iar nu două indemnizaţii pentru fiecare an în parte, punct de vedere îmbrăţişat de instanţa de fond.

Dispoziţiile art. 30 alin. (5) lit. c) din regulament nu instituie condiţii de ordin formal pentru acordarea acestei indemnizaţii, ci numai de ordin material, prevăzând că este alocată beneficiarilor o indemnizaţie excepţională pentru maximum doi ani, fără a se înţelege că are în vedere o plată unică a acesteia.

Sintagma "o indemnizaţie excepţională" are în vedere situaţia acordării despăgubirilor din Fondul European pentru Pescuit o singură dată în aplicarea acestui program de asistenţă financiară, fără să excludă posibilitatea ca alocarea ei în concret să fie făcută prin mai multe plăţi, care prin adiţionarea lor să aibă ca rezultat nivelul maxim prevăzut de legiuitor. În concordanţă cu această interpretare a fost conduita reclamantei, precum şi a autorităţii de management, atât la momentul procesării şi validării cererilor de finanţare, precum şi cu ocazia activităţilor de control ulterioare.

Decizia nr. 16 din 2 martie 2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013 invocată prin actele administrative contestate în cauză, contrar aprecierilor instanţei de fond nu constituie un act administrativ cu caracter normativ, care să instituie reguli de conduită pentru subiecţii adresanţi, pentru a căror nerespectare să poată fi angajată răspunderea juridică, pentru simplul motiv că nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, dincolo de neîndeplinirea celorlalte trăsături care-l diferenţiază de un act administrativ cu caracter individual, respectiv acelea de a institui reguli generale cu aplicabilitate repetată şi a produce efecte erga omnes.

În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 429/2019 pronunţată în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000, a reţinut că "în concordanţă cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la exigenţele de calitate a legii, acestea instituie regula publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative enumerate expres de lege şi stabilesc limitativ excepţii de la această regulă. Publicarea actelor normative reprezintă aşadar o condiţie de validitate a actelor normative, având ca efect intrarea acestora în vigoare.

În jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că prin reglementarea normelor de tehnică legislativă au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară."

Întrucât, în privinţa Deciziei nr. 16 din 2 martie 2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013 nu a fost îndeplinită obligaţia publicării în Monitorul Oficial, autoritatea de management şi cu atât mai puţin instanţa de fond nu-i putea valoriza efectele şi a dispune sancţionarea reclamantei pentru neconformarea acesteia unor pretinse norme de conduită care nu-i fuseseră aduse la cunoştinţă.

Pe de altă parte, este de observat că această decizie contravine dispoziţiilor art. 30 alin. (5) lit. c) din regulament, instituind condiţii mai restrictive pentru beneficiul indemnizaţiei analizate. Astfel la o simplă analiză a formulei de calcul prin care poate fi determinată indemnizaţia rezultă că un beneficiar al acesteia, în interpretarea Comisiei de monitorizare (P = V x S. Unde: P - valoarea primei în RON; V - valoarea stabilită conform tabelului 3, în funcţie de pierderea medie de producţie, prin metode extensive, sau semiintensive şi a speciilor de peşte sau organismelor acvatice, RON/ha; S - suprafaţa pentru care s-a făcut cererea, ha) poate obţine o despăgubire numai pentru maximum un an, întrucât poate declara doar suprafaţa pe care a obţinut pierderea, deşi dacă s-ar fi avut în vedere dezdăunarea beneficiarilor pentru maximum 2 ani, conform dispoziţiilor unionale citate, în situaţia perpetuării situaţiei pierderilor pe această perioadă, într-un procent similar, cum e cazul reclamantei, valoarea primei sau suprafaţa declarată trebuia înmulţită cu 2.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar apreciază că în cauză nu putea fi reţinută existenţa unei nereguli în sarcina reclamantei.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 prin neregulă se înţelege "orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

Un element esenţial al existenţei unei nereguli şi a angajării răspunderii administrative în această materie este existenţa unui prejudiciu cert şi efectiv sau a unui prejudiciu potenţial.

Caracteristicile speciale ale acestui gen de răspundere juridică care presupune verificarea utilizării în condiţii de legalitate, regularitate şi conformitate a fondurilor unionale şi publice naţionale, nu exonerează autoritatea de management de la sarcina probei îndeplinirii tuturor condiţiilor de antrenare a acestei forme de răspundere.

În ce priveşte prejudiciul, în cazul în care se reclamă existenţa unui prejudiciu cert şi efectiv, autoritatea de management este obligată a dovedi atât existenţa cât şi întinderea sa. La prejudiciul potenţial, existenţa lui este prezumată, urmare a demonstrării în condiţiile legii a nerespectării dispoziţiilor legale şi contractuale incidente, iar întinderea sa este evaluată legal.

În cauză, s-a imputat reclamantei un prejudiciu cert şi comensurabil, a cărui existenţă şi întindere trebuia dovedită de autoritatea intrumentatoare a procesului-verbal, obligaţie care nu a fost îndeplinită însă.

La o simplă analiză se observă că reclamantei i s-a imputat suma de 1.590.000 RON aferentă Ordinului de finanţare nr. x din 2011, întrucât i-au fost achitate două prime pentru doi ani consecutivi, fără a-i fi calculată o singură compensaţie pentru o perioadă de maxim 2 ani. Or, chiar dacă s-ar fi calculat o singură compensaţie pentru o perioadă de doi ani, cuantumul acesteia trebuia să fie acelaşi, conform celor arătate în precedent, cu cel rezultat din însumarea primelor acordate anual, în condiţiile în care împrejurările luate în calcul în cei doi ani au fost aceleaşi.

Aşadar, nu se poate susţine că prin conduita sa reclamanta ar fi prejudiciat bugetul unional, condiţie pentru a reţine în sarcina sa o neregulă şi a-i fi antrenată răspunderea corespunzător.

Prin urmare, în mod nelegal s-a reţinut prin actele administrative contestate existenţa unei nereguli şi s-a imputat reclamantei prejudiciului pretins produs, criticile aduse hotărârii recurate sub acest aspect fiind întemeiate.

2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă şi, casând sentinţa atacată, va admite acţiunea acestuia şi va anula Decizia nr. 18 din 20 octombrie 2016 şi Procesul-verbal nr. x din 22 iulie 2016 emise de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Având în vedere că prin soluţia preconizată a se da recursului se face dovada deplină a culpei procesuale a pârâtului, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligat să plătească reclamantei suma de 14.579,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale, apreciate ca necesare, dovedite şi rezonabile în raport cu complexitatea cauzei şi prestaţia apărătorului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulate de recurenta-reclamantă.

Admite recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1080 din 28 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea reclamantei SC A. SRL.

Anulează Decizia nr. 18 din 20 octombrie 2016 şi Procesul-verbal nr. x din 22 iulie 2016 emise de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Obligă intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata sumei de 14.579,75 RON către recurenta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ redactată în temeiul disp. art. 398 alin. (2) C. proc. civ.

Prezenta opinie vizează soluţionarea fondului cererii de recurs prin analizarea criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă.

În privinţa excepţiei de nulitate a recursului şi a cererii de sesizare a CJUE, mă raliez opiniei majoritare.

Recurenta-reclamantă indică ca motiv de nelegalitate, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, când, în realitate, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003, faţă de Decizia nr. 66/2013 a Curţii Constituţionale şi prin urmare, trebuie dovedită producerea prejudiciului şi nu numai potenţialitatea acestuia.

Mai arată recurenta-reclamantă, că a fost acordată compensaţia pentru pierderile de producţie, în baza art. 30 din Regulamentul CE nr. 1198/2006, ce prevăd măsuri de sprijin pentru mediul acvatic, în scopul promovării acvaculturii durabile, iar calcularea indemnizaţiei s-a făcut conform Directivei 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi speciilor de faună şi floră sălbatică.

Astfel, dispoziţiile europene susţin calcularea indemnizaţiei în baza anumitor criterii şi se acordă pentru maximum doi ani de la data deciziei de instituire a zonei Natura 2000 şi numai pentru unităţile de acvacultură existente înainte de această decizie.

Recurenta-reclamantă arată că Ghidul Solicitantului pentru măsura 2.2. aplicabilă la 23 aprilie 2010 nu prelua întocmai prevederile Regulamentului CEE 1198/2006, produce confuzii, însă dispoziţiile europene nu limitează acordarea despăgubirilor la un singur an, iar interpretarea dată de organul de control şi preluată de prima instanţă reprezintă o adăugare la lege.

Continuându-şi raţionamentul, recurenta-reclamantă arată că finalitatea urmărită de legiuitor nu este aceea de a stabili că se poate face doar o singură cerere sau două, ci ca această compensaţie să nu depăşească doi ani de la data instituirii sitului Natura 2000, condiţie îndeplinită în cauză, deoarece suma aferentă Ordinului de finanţare nr. x din 2010 cuprinde compensaţia pentru un singur an, respectiv anul 2008, iar suma aferentă Ordinului de finanţare nr. x din 2011 cuprinde compensaţia pentru anul 2009.

Susţine recurenta-reclamantă că prima instanţă motivează greşit că acordarea sumei încalcă prevederile Deciziei nr. 16/2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013, în realitate, până în anul 2013, modul efectiv de calcul s-a realizat prin însumarea celor doi ani consecutivi.

O clarificare a modului de acordare a despăgubirilor s-a făcut în sensul acordării unei singure compensaţii, prin Decizia nr. 43 din 12 iulie 2013 a Comitetului de Monitorizare, însă decizia nu este aplicabilă, datorită principiului de drept tempus regit actum.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că nu are culpă, răspunderea aparţinând autorităţii competente ce a săvârşit eroarea, potrivit disp. art. 5 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 al Comisiei din 27 ianuarie 2011 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului.

O altă critică adusă hotărârii primei instanţe este faptul că judecătorul îşi sprijină motivarea pe considerentele parţiale ale Deciziei nr. 683/2016 a Curţii Constituţionale, deşi acţiunea introductivă nu se întemeiază pe Legea privind unele măsuri referitoare la plăţile beneficiarilor Sit Natura 2000, care a fost declarată neconstituţională anterior promulgării acesteia.

Obiectul sesizării Curţii Constituţionale este aşadar, a priori, iar efectul deciziei este că Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii, aşadar aceasta nu este obligatorie pentru instanţele de judecată, susţine recurenta-reclamantă.

O altă critică adusă sentinţei de fond vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, actele administrative atacate fiind emise cu exces de putere, iar intimatul şi-a invocat propria turpitudine, nu a definit clar termenii din Ghidul Solicitantului.

În final, recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a disp. art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, actele contestate sunt nemotivate din perspectiva temeiului de drept şi nu se indică nici împrejurări concrete de fapt care ar atrage retragerea despăgubirilor acordate.

Se invocă, susţine recurenta-reclamantă, doar acte administrative inopozabile, cum ar fi Nota de control nr. x din 18 septembrie 2014 aprobată de MADR, punctul de vedere al DLAF nr. 1934 din 25 septembrie 2014 şi texte din Tratatul UE care impută o eventuală neregulă săvârşită de Statul Român.

Opinia majoritară, admiţând acţiunea reclamantei şi dispunând anularea actelor administrative atacate, susţine interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, de către prima instanţă, prin care se acordă indemnizaţii pentru doi ani, cuantumul despăgubirii rezultând din însumare valorilor pentru cei doi ani.

Opinia majoritară susţine că neregula constă, în realitate, din formularea a două cereri independente de despăgubiri, una pentru anul 2008 şi cealaltă pentru anul 2009, pe când art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulament nu cuprinde dispoziţii de ordin procedural, ci doar material, prevăzând că este alocată beneficiarilor o indemnizaţie excepţională pentru maxim doi ani, fără a se înţelege că are în vedere o plată unică a acesteia şi fără să excludă posibilitatea ca alocarea ei să fie făcută prin mai multe plăţi, care prin adiţionarea lor, să aibă rezultat nivelul maxim prevăzut de legiuitor.

De asemenea, opinia majoritară apreciază că Decizia nr. 16/2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013 nu constituie un act administrativ normativ, deoarece nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că prima instanţă nu-i putea valoriza efectele şi să dispună sancţionarea reclamantei pentru neconformarea acesteia unor pretinse norme de conduită care nu-i fuseseră aduse la cunoştinţă.

Se mai apreciază că nu sunt îndeplinite disp. art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, nu poate fi reţinută existenţa unei nereguli, nu există prejudiciu cert sau prezumat, deoarece reclamantei i s-a achitat compensaţia pentru doi ani, indiferent de numărul cererilor formulate.

Contrar celor arătate în opinia majoritară, consider că soluţia legală este cea de respingere a recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Cu privire la definirea neregulii, aplicarea disp. art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2003 şi neaplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, în raport de prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66 din 26 februarie 2015

Din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale care a constatat neconstituţionalitatea disp. art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, se desprinde concluzia conform căreia se aplică normele de drept substanţial existente la data săvârşirii neregulii, conform principiului neretroactivităţii, iar procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului.

Decizia Curţii Constituţionale a avut în vedere procedura de achiziţie publică, iar în speţă se discută definirea neregulii dată de dispoziţiile O.G. nr. 79/2003 şi O.U.G. nr. 66/2011.

Din analiza acestor prevederi legale, reiese faptul că, în viziunea O.G. nr. 79/2003, existenţa neregulii este condiţionată de producerea în mod efectiv a unui prejudiciu adus bugetului Comunităţii Europene şi/sau bugetelor administrate de aceasta, pe când O.U.G. nr. 66/2011 acceptă şi existenţa unui prejudiciu potenţial.

În această materie, s-a pronunţat şi CJUE, prin hotărârile date în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14, judeţul Neamţ şi judeţul Bacău împotriva Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, stabilindu-se că, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În speţă, nu este vorba despre încălcarea unor dispoziţii legale în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, însă principiul este valabil mutatis mutandis, mai ales că, la data încheierii contractului de finanţare şi a celor două ordine de finanţare era în vigoare Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 2988/95 şi Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului, prin care se definea neregula ca fiind "orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea bugetului general cu o cheltuială nejustificată".

Aşadar, motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă este nefondat, în raport de dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2011, a hotărârii CJUE sus-menţionată şi a dispoziţiilor regulamentare, care conduc la acceptarea ca prejudiciul să nu fi fost efectiv produs.

Disputa juridică este însă fără relevanţă în prezenta cauză, deoarece, cum se va argumenta, neregula are ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii Europene.

2. În ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative atacate

Contrar opiniei majoritare, consider că în speţă sunt aplicabile disp. art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:

"în situaţia în care structurile de control prevăzute la art. 20 constată nereguli de sistem sau deficienţe ale sistemelor de management şi control potenţial generatoare de nereguli cu caracter sistemic care au implicaţii de ordin financiar, acestea au obligaţia întocmirii de procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, individualizate la nivel de beneficiar şi operaţiune, după reverificarea fiecărui caz dintre cele care este posibil să fi fost afectate de această neregulă, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 21".

În cauză, anterior întocmirii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 22 iulie 2016 au fost întocmite recomandările Raportului de Audit DG MARE din cadrul Comisiei Europene nr. ARES 959610/2012, Raportul de Audit 2013 nr. 50182/2012 emis de Autoritatea de Audit a Curţii de Conturi a României şi a Notei de control DGCAI nr. 305971 din 18 septembrie 2014, ceea ce reprezintă structurile de control prevăzute de art. 20 din O.U.G. nr. 66/2011.

Structurile naţionale, pornind de la investigaţiile făcute de structurile europene, prin care s-a semnalat existenţa unei suspiciuni legată de acordarea indemnizaţiei prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, au constatat că acestea sunt întemeiate, în privinţa a 26 de beneficiari, astfel că au declarat deficienţa ca fiind sistemică şi au încheiat procese-verbale de constatare după reverificarea fiecărei societăţi în parte.

În privinţa recurentei-reclamant s-a constatat că aceasta a formulat două cereri de plată a despăgubirii/indemnizaţiei, pentru anii 2008 şi 2009, suma alocată rezultând din adiţionarea celei acordate pentru anul 2008 - 1.549.000 RON, cu cea acordată pentru anul 2009 - 1.549.000 RON, rezultând în final, un cuantum de 3.098.000 RON.

Dispoziţiilor art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 li s-a dat o interpretare prin recomandările emise de Comisie, acestea fiind în sensul că în legislaţia incidentă nu a fost prevăzută calcularea unei indemnizaţii anuale şi însumarea cifrelor rezultate pentru fiecare an, ci doar calcularea unei singure indemnizaţii, excepţionale, pentru o perioadă de maxim 2 ani.

Statul Român a optat pentru recuperarea sumelor alocate nelegal din bugetul naţional, iar în acest sens Parlamentul României a adoptat Legea privind unele măsuri referitoare la plăţile beneficiarilor Sit Natura 2000.

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 683/2016, a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate a legii şi dispoziţiile acesteia au fost declarate neconstituţionale, urmând ca beneficiarii să restituie sumele încasate nelegal.

Instanţa de judecată nu poate interpreta dispoziţiile art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 într-un alt mod, contrar celui avut în vedere de instituţiile europene, însă, în ipoteza existenţei unei îndoieli, avea obligaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebare preliminară.

Din conţinutul art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 reiese, în mod indubitabil, că indemnizaţia este excepţională (unică) şi se acordă pentru maximum doi ani, fără să se prevadă că se acordă o indemnizaţie pentru fiecare an, cum în mod greşit, autorităţile române competente au realizat în concret.

Pentru acest motiv, neregula este sistemică şi sunt incidente disp. art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, iar procesul-verbal de constatare a fost întocmit legal, cel puţin din această perspectivă.

Referitor la calificarea juridică a Deciziei nr. 16 din 2 martie 2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 - 2013 şi la nepublicarea acesteia în Monitorul Oficial al României se constată că împrejurarea nu poate influenţa soluţia în dosar, deoarece cele două ordine de finanţare nerambursabilă pentru anii 2007 - 2008, au fost date în primul rând, în temeiul prevederilor regulamentelor europene incidente şi care au aplicabilitate directă în dreptul intern şi a legislaţiei primare şi secundare naţionale (legi, hotărâri de guvern, ordine), publicate în Monitorul Oficial al României.

Ordinul nr. 16/2010 este afişat pe site-ul MADR, ordinele de finanţare nerambursabilă au fost însuşite de recurenta-reclamantă prin semnătură, deoarece aceasta are obligaţia restituirii sumelor acordate nelegal.

Aşadar, recurenta-reclamantă cunoştea dispoziţiile Ordinului nr. 16/2010, nu a înţeles să formuleze acţiune de anulare a actului, mai mult, consideră că actul a produs confuzii deoarece nu a prevăzut expres că se acordă o singură compensaţie, astfel cum s-a precizat printr-un ordin ulterior, dar neincident în speţă, cu nr. x din 12 iulie 2013.

Ordinul nr. 16/2010 nu conţine prevederi contrare art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, cum susţine opinia majoritară, ci copiază dispoziţii din regulament, care însă, au fost aplicate greşit de autorităţile competente naţionale, ceea ce a declanşat ceea ce art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011 defineşte ca fiind o neregulă sistemică.

Prin urmare, consider că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, abaterea este calificată drept neregulă, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, prejudiciul este efectiv produs, recurenta-reclamantă este datoare să restituie suma în cuantum de 1.549.000 RON, motiv pentru care recursul ar fi trebuit să fie respins ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

GGC - LM