Labor jurisdiction over salary differentials for justice system staff; exclusion of administrative litigation where no administrative act is contested

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea De Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Mureş solicitând reîncadrarea sa şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015 şi de 484,18 RON, cuantum ce include şi majorarea de10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 1.12.2015. A mai solicitat obligarea pârâţilor să-i plătească pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, diferenţa dintre venitul la care e îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa nr. 204/10.06.2019, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a declinat, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ şi TRIBUNALUL MUREŞ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că în situaţia în care personalul ce activează în sistemul justiţiei este nemulţumit de încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, acesta trebuie să se adreseze iniţial la organele de conducere anume indicate din cadrul ordonatorului de credite, iar dacă este nemulţumit şi de hotărârea luată are calea depunerii unei plângeri la instanţa expres prevăzută de lege, şi anume secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, fiind instituit prin aceste norme speciale un caz de competenţă materială exclusivă în favoarea instanţei anume indicate.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud a reţinut că în privinţa primului petit din acţiunea formulată de reclamantă, prin care a solicitat instanţei să dispună reîncadrarea sa şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare, sunt aplicabile prevederile legale reliefate în cuprinsul hotărârii, iar în ceea ce priveşte petitul 2 din acţiune, se aplică prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., caz în care se impune ca această acţiune să fie soluţionată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 423 din 10 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamantă, a declinat în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ şi TRIBUNALUL MUREŞ şi a constatat conflict negativ de competenţă.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Bistriţa Năsăud.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin acţiunea formulată, reclamanta A. a solicitat reîncadrarea sa şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015 şi de 484,18 RON, cuantum ce include şi majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 1.12.2015. A mai solicitat obligarea pârâţilor să-i plătească pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, diferenţa dintre venitul la care e îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin acţiune nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acţiune se solicită sancţionarea plăţii parţiale a salariului avut şi cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferenţe salariale, în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuţie urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut Ia art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, este de reţinut că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv nesoluţionarea în termen a cererii.

Or, în cauza de faţă, reclamanta nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu a dedus judecăţii un act administrativ asimilat.

În aceste condiţii, litigiului de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Mureş în favoarea Tribunalului Bistriţa- Năsăud.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2019.