Salary equalization awards for magistrates quashed and remanded for procedural defects and ultra-petita rulings.

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 8 martie 2016, sub nr. Dosar x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, obligarea pârâţilor, în funcţie de cum au aceştia calitate de angajator, respectiv ordonator de credite pentru fiecare reclamant în parte, să procedeze la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării suferite în raport cu magistraţi aflaţi în situaţii identice, cu privire la drepturile salariale ce le-au fost acordate începând cu data trecerii într-o nouă tranşă de vechime în muncă/magistratură, promovării într-o funcţie sau numirii în funcţie de conducere ori ca urmare a delegării, începând cu datele de referinţă indicate pentru fiecare reclamant în parte şi până la data de 9 aprilie 2015, despăgubiri care să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 115 din 20 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâţii să emită ordine de salarizare corespunzătoare şi să efectueze plata drepturilor salariale către reclamanţi, cu aplicarea Deciziei ICCJ nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat emiterea unor ordine de salarizare nediscriminatorii, cu plata drepturilor salariale corespunzătoare, astfel că "obiectul acţiunii este obţinerea unor acte administrative individuale, ordine de salarizare, cu plata drepturilor salariale, în urma refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei".

Curtea de apel a constatat că acesta a refuzat nejustificat să emită noi ordine de salarizare, în condiţiile apariţiei Deciziei ICCJ nr. 23/2016.

A arătat că nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

A arătat judecătorul fondului că, în executarea sentinţei, pârâţii mai trebuie să ţină seama şi de Decizia CCR nr. 794/2016 în care s-a constatat că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

A mai reţinut instanţa de fond că "între timp, pârâtul Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 219/C din 1 februarie 2017 care reia în cuprinsul său considerente ale Deciziei CCR nr. 794/2016".

Prin Sentinţa nr. 1641 din 5 mai 2017 a aceleiaşi instanţe, s-a admis cererea înregistrată la data de 27 martie 2017, prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au solicitat să se stabilească dacă soluţia pronunţată prin această sentinţă se aplică perioadei anterioare datei de 09 aprilie 2015. În consecinţă, s-a lămurit sentinţa, "în sensul că admiterea acţiunii introductive vizează perioada dintre datele de referinţă indicate de fiecare reclamant şi data de 9 aprilie 2015".

Judecătorul fondului a reţinut aplicabilitatea art. 443 din C. proc. civ., constatând că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe existenţa unor discriminări în plată, în raport cu colegi ce aveau aceeaşi vechime şi funcţie, dar care dobândiseră treptele de vechime anterior Legii nr. 285/2011 şi că este necesară aplicarea unitară a legislaţiei salariale pentru magistraţi, indiferent dacă aceştia au introdus sau nu acţiuni în instanţă pentru recunoaşterea creşterilor salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 sau au dobândit drepturi diferenţiate din cauza unei legislaţii inechitabile.

A apreciat că aceste raporturi juridice salariale nu erau clarificate de Ministerul Justiţiei şi nici definitivate, iar ele reprezentau facta pendentia: situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, motiv pentru care li se aplica Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015 pronunţată de ICCJ în dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 797 din 27 octombrie 2015.

După prezentarea pe larg a modalităţii de rezolvare a conflictelor de aplicare a legii în timp, instanţa de fond a conchis că "salarizarea echitabilă este cea în care magistraţii care au lucrat în aceleaşi condiţii, pe aceeaşi poziţie, funcţie şi cu aceeaşi vechime să primească aceeaşi indemnizaţie. Nu are importanţă şirul legislativ discriminatoriu, atât timp cât interpretarea corectă finală, pentru toţi magistraţii este că personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017, a fost îndreptată, în urma sesizării din oficiu, eroarea materială constând în denumirea instanţei care a pronunţat Sentinţa nr. 1641 din 5 mai 2017, în sensul că aceasta este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, iar nu Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, cum greşit se consemnase.

3. Căile de atac exercitate

Împotriva Sentinţei nr. 115 din 20 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recursuri motivate:

- reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând faptul că, prin acţiune, s-au solicitat diferenţele de drepturi salariale nu numai începând cu data de 9 aprilie 2015, ci începând cu data la care fiecare reclamant a îndeplinit condiţiile legale pentru trecerea într-o nouă tranşă de vechime în muncă, în magistratură, în funcţie, respectiv în funcţie de conducere (fără depăşirea termenului de prescripţie), iar din dispozitivul şi considerentele sentinţei atacate nu rezultă că admiterea acţiunii ar privi perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015;

- pârâtul Ministerul Justiţiei, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra excepţiilor de inadmisibilitate şi, respectiv, lipsă de calitate procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în raport cu pretenţiile formulate de reclamanta E. pentru intervalul 8 martie 2013 - 31 ianuarie 2014, cât a funcţionat ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, precum şi faţă de cele formulate de reclamanta K., pentru perioada anterioară angajării ca judecător stagiar (9 aprilie 2015 - 1 iulie 2015). A criticat şi soluţia pe fondul cauzei, arătând că instanţa a omis să se pronunţe asupra litigiului şi prin prisma Deciziei nr. 32/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie în recurs în interesul legii, ale cărei statuări au fost invocate prin întâmpinare. A precizat recurentul şi faptul că a emis OMJ nr. 4680/2016 în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ şi cu Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, şi a criticat obligarea sa la plata drepturilor salariale, în lipsa unui raport obligaţional direct cu reclamanţii.

- pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., invocând lipsa de interes a acţiunii;

- pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, susţinând rămânerea fără obiect acţiune în raport cu emiterea Ordinelor nr. 2536 din 21 decembrie 2016 şi nr. 332 din 27 ianuarie 2017, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- pârâtul Tribunalul Hunedoara, susţinând caracterul nefondat al acţiunii formulate de reclamanta H. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui tribunal în raport cu ceilalţi reclamanţi, care nu au activat niciodată ca judecători în circumscripţia sa.

Împotriva Sentinţei nr. 1641 din 5 mai 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017, au formulat, de asemenea, recursuri motivate:

- pârâtul Ministerul Justiţiei, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

- pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Pârâtul Tribunalul Hunedoara a formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat şi admiterea recursului cu consecinţa respingerii acţiunii.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la data de 26 iulie 2019 note de şedinţă, prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii şi la care a ataşat ultimele ordine de încadrare salarială emise.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate exclusiv în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reţine că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunţare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, obligaţia de a analiza fiecare capăt de cerere, precum şi apărările formulate de părţi, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi cu aplicarea corespunzătoare a normelor şi principiilor de drept incidente.

Or, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâţilor, "în funcţie de cum au aceştia calitate de angajator, respectiv ordonator de credite pentru fiecare reclamant în parte, să procedeze la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării suferite în raport cu magistraţi aflaţi în situaţii identice, cu privire la drepturile salariale ce le-au fost acordate începând cu data trecerii într-o nouă tranşă de vechime în muncă/magistratură, promovării într-o funcţie sau numirii în funcţie de conducere ori ca urmare a delegării, începând cu datele de referinţă indicate pentru fiecare reclamant în parte şi până la data de 09 aprilie 2015, despăgubiri care să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală".

Nu există în dosar vreo modificare sau precizare a cererii de chemare în judecată privind constatarea refuzului nejustificat şi obligarea la emiterea unor noi ordine de salarizare, judecătorul fondului autoînvestindu-se cu un atare obiect al acţiunii.

Nu rezultă analiza pe care judecătorul ar fi trebuit să o facă în ceea ce priveşte solicitările reclamanţilor, nefiind stabilit cu prioritate şi în mod distinct cadrul procesual (raporturile juridice distincte dintre părţi, respectiv raporturile de serviciu ale fiecărui reclamant cu vreunul dintre pârâţii chemaţi în judecată), cu consecinţa greşitei obligări a tuturor pârâţilor, indiferent de competenţele lor legale şi de pretenţiile formulate, faţă de toţi reclamanţii.

Nu reies nici temeiul legal şi motivele de fapt pe care s-a întemeiat acordarea actualizării "cu rata inflaţiei şi dobânda legală".

Considerentele Sentinţei nr. 115 din 20 ianuarie 2017 se rezumă la înşiruirea unor paragrafe din Decizia nr. 23/2016 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, lipsind cu totul stabilirea situaţiei de fapt pe baza administrării de probe şi raţionamentul logico-juridic al judecătorului cauzei, care să susţină soluţia pronunţată.

În plus, modul în care a fost formulat dispozitivul sentinţei este în dezacord cu prevederile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care dispune că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel", nefiind satisfăcute nici exigenţele de claritate impuse de art. 425 alin. (2) din C. proc. civ. ("Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât, ori când este cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.").

De altfel, reclamanţii au formulat şi o cerere calificată ca fiind "de lămurire a dispozitivului", iar prin sentinţa nr. 1641 din 5 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017, această cerere a fost admisă, "lămurindu-se" sentinţa "în sensul că admiterea acţiunii introductive vizează perioada dintre datele de referinţă indicate de fiecare reclamant şi data de 9 aprilie 2015", nici această din urmă hotărâre nefiind însă în acord cu dispoziţiile procedurale mai sus menţionate.

În plus, Înalta Curte constată că, prin aşa zisa lămurire a dispozitivului, judecătorului fondului a încercat să remedieze omisiunea sa de a se fi aplecat în mod concret asupra cererilor reclamanţilor, prin raportare la situaţia fiecăruia, completând practic considerentele primei hotărâri şi situându-se astfel în afara procedurii reglementate de art. 443 din C. proc. civ.

Faţă de aceste împrejurări, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanţă în mod greşit nu procedat la cercetarea procesului în ceea ce priveşte aspectele expuse mai sus - apreciază recursurile ca fiind fondate în limitele arătate, urmând să caseze sentinţa nr. 115 din 20 ianuarie 2017 şi, având în vedere interdependenţa soluţiilor, şi Sentinţa nr. 1641 din 5 mai 2017 (îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017) şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

După stabilirea corespunzătoare a cadrului procesual (obiect, părţi), se va proceda la rejudecarea cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., a excepţiilor invocate în cauză (inclusiv a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Hunedoara, invocată prin întâmpinare în dosarul de fond şi nesoluţionată, precum şi a excepţiilor rămânerii fără obiect a acţiunii şi a lipsei de interes invocate în recurs, precum şi a fondului cauzei (după caz), avându-se în vedere toate apărările formulate prin cererile părţilor.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa Sentinţa nr. 115 din 20 ianuarie 2017 şi Sentinţa nr. 1641 din 5 mai 2017 (îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017), pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, şi Tribunalul Hunedoara împotriva Sentinţei nr. 115 din 20 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, împotriva Sentinţei nr. 1641 din 5 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017.

Casează sentinţele atacate şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2019.

GGC - LM