Taxpayer wins appeal; tax reassessment ruling quashed and remanded for reasons-free lower decision.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 23 mai 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL - Italia Sucursala Râmnicu Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 31 octombrie 2013 şi a Raportului de inspecţie Fiscală nr. x din 31 octombrie 2013 întocmite de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, cu consecinţa exonerării de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin aceste acte.

La data de 20 ianuarie 2015, reclamanta SC A. SRL ITALIA - SUCURSALA RÂMNICU VÂLCEA, având în vedere că pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a soluţionat contestaţia administrativă formulată împotriva actelor administrativ fiscale vătămătoare, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea cu consecinţa comunicării Deciziei nr. 780 din 4 noiembrie 2014, în temeiul dispoziţiilor art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală a formulat contestaţie împotriva acesteia solicitând anularea sa şi:

- exonerarea sa de la plata sumei totale de 1.800.335 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală prin Decizia nr. F-VL 62 din data de 31 octombrie 2013 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală din data de 31 octombrie 2013, acte administrativ-fiscale dresate de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea;

- exonerarea sa de la obligaţia de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusa de către parata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea prin Dispoziţia privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr. x din 11 noiembrie 2013.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 205/2016 pronunţată în data de 28 aprilie 2016, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea modificată formulată de reclamanta SC A. SRL - ITALIA SUCURSALA RÂMNICU VÂLCEA, în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE VÂLCEA.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL - ITALIA SUCURSALA RÂMNICU VÂLCEA, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În motivarea recursului a arătat că a făcut obiectul unei inspecţii fiscale realizate de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea cu consecinţa emiterii Raportului de Inspecţie fiscală nr. x, Deciziei de impunere nr. x din data de 31 octombrie 2013 precum şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013.

A formulat contestaţie împotriva acestor acte administrativ-fiscale, contestaţia fiind soluţionată de DGRFP Craiova Decizia nr. 780 din 4 noiembrie 2014, ulterior aceasta fiind contestată în instanţă pentru suma totală de 1.800.335 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală prin Decizia nr. F-VL 62 din data de 31 octombrie 2013 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 31 octombrie 2013 precum şi cu privire la obligaţia de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusă prin Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013.

Precizează ca pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a formulat împotriva sa la data de 5 decembrie 2013 plângere penală, având ca obiect constatările din Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 31 octombrie 2013 prin care s-a constituit parte civilă în numele Statului român pentru suma de 1.185.517 RON şi accesoriile fiscale aferente acestei sume.

În cursul cercetării şi a procesului penal, a fost administrat un vast probatoriu constând în înscrisuri contabile şi fiscale precum şi audierea unor persoane implicate în operaţiunile economice considerate de pârâtă ca fiind fictive.

Prin Hotărârea penală nr. 56 din 27 august 2014, secţia penală a Tribunalului Vâlcea a respins definitiv plângerea penală a pârâtei, soluţionând cu aceasta ocazie şi latura civilă a plângerii penale în sensul că societatea recurentă nu datorează sumele pretinse de către pârâtă şi cu care s-a constituit parte civilă în numele Statului român.

Deşi a solicitat atât organului fiscal de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale cât şi instanţei să ţină cont de hotărârile penale şi să dea eficienţă dispoziţiilor art. 214 alin. (4) C. proc. civ. fiscală, precum şi pct. 10.4 din OPANAF 2906/2014 relativ la "Instrucţiunile privind soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrativ-fiscale" acest lucru nu s-a întâmplat.

Se motivează că astfel s-a încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice (CEDO - Cauza Lungu contra României, Hot. din 21 octombrie 2014 şi Cauza Bartos contra României, Hot. din 20 iulie 2006).

În considerentele sentinţei, nu se regăsesc motivele contestaţiei sale prin care a precizat acţiunea iniţiala iar instanţa de fond nu le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii.

Precizează şi că prin încheierea de şedinţă din data de 29 martie 2016, instanţa de fond a încuviinţat suplimentarea probatoriului cu înscrisuri prin care am dovedit că a restituit Statului român suma de 15.343.842 RON adică 3.017.827,32 Euro, ca efect al Deciziei arbitrale definitive, pronunţată de Curtea de Arbitraj, sumă ce a făcut obiectul impozitării de către pârâtă prin actele administrativ-fiscale contestate în acest proces, aflându-se în situaţia de a plăti impozit pentru o sumă care a fost restituită Statului român.

Arată şi că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază relativ la solicitarea sa de a fi exonerată de la obligaţia de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, măsura dispusă de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea prin Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013. Deşi prin încheierea de şedinţa din data de 19 martie 2015 instanţa de fond a încuviinţat obiectivul nr. 7 al expertizei prin care s-a solicitat ca expertul sa răspundă:

"dacă dispoziţia de măsuri nr. 253 din 11 noiembrie 2013 privind diminuarea pierderii fiscale de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON este oportună şi necesară, raportat la răspunsurile date la obiectivele de la punctele 1 - 4 şi 6", iar experţii au concluzionat prin răspunsul lor că această dispoziţie nu este oportună şi necesară, hotărârea atacată cu recurs înlătura aceasta probă fără motivare.

De asemenea susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază relativ la solicitarea sa de a se constata că suma de 8.157.066 RON reprezintă pierdere fiscală aferentă anului fiscal 2011. Deşi prin încheierea de şedinţă din data de 19 martie 2015 instanţa de fond a încuviinţat obiectivul nr. 3 al expertizei prin care s-a solicitat ca expertul să răspundă:

"dacă suma de 8.157.066 RON reprezintă pierdere fiscală aferentă anului fiscal 2011", iar experţii au concluzionat prin răspunsul lor în acest sens, hotărârea atacată înlătură această probă fără motivare.

Arată şi că hotărârea atacată cu recurs, cuprinde motive contradictorii cu privire la nerespectarea procedurilor privind preţurile de transfer deoarece pe de o parte se reţine că "potrivit art. 2 din Ordinul nr. 222/2008, au obligaţia de a întocmi şi prezenta dosarul preţurilor de transfer doar contribuabilii care desfăşoară tranzacţii cu persoane afiliate" iar pe de altă parte se susţine că "reclamanta nu a realizat tranzacţii cu societatea mamă".

Or, repartizarea de către societatea mamă din Italia către sucursala sa din România a întregii sume contestate este constituită dintr-o multitudine de tranzacţii, întrucât repartizarea cheltuielilor către sucursala din România s-a făcut pe baza unor acte contabile şi fiscale (facturi, note contabile speze, dispoziţii de plată, chitanţe etc.) iar tranzacţia economică cuprinde toate raporturile economice existente între cele două entităţi, suma contestată fiind rezultatul acestor raporturi economice.

Pe de altă parte instanţa de fond retine ca pertinentă apărarea pârâtei potrivit căreia nu a fost solicitat dosarul preturilor de transfer întrucât organul fiscal de control nu a identificat tranzacţii suspecte de a fi subevaluate, ceea ce vine în contradicţie cu argumentul că societatea mamă din Italia a repartizat toată suma contestată sucursalei din România.

Instanţa de fond intră în contradicţie şi cu concluziile organului de inspecţie fiscală reţinute în pag. 5 din Raportul de inspecţie fiscală care arată că documentele justificative nu includ dovezi privind suportarea efectivă a costurilor şi alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile preţurilor de transfer, aşa cum prevede art. 29 din Codul fiscal.

Concluziile inspecţiei fiscale anterior prezentate au folosite în apărarea sa, dar instanţa de fond le-a înlăturat fără nicio motivare.

Hotărârea recurată, nu cuprinde motivele pentru care instanţa de fond a respins cererea sa de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare privind impozitul pe profit aferent sumei de 259.060,84 RON reprezentând cheltuieli ocazionate cu traduceri, documente juridice, copii xerox, contravaloare interpret, cheltuieli efectuate pentru deplasări cu avionul ale administratorului şi celor doi angajaţi ai societăţii mamă. Instanţa de fond nu motivează de ce facturile prezentate, cu beneficiar societatea mamă din Italia, şi înregistrate pe costuri la sucursala din România nu au legătură cu obţinerea de venituri din România raportat la împrejurarea ca sucursala din România a fost înfiinţată ca sediu permanent al societăţii mamă din Italia cu scopul unic al realizării contractului cu Statul roman deci corelativ şi obţinerii de venituri din acest contract în România. De asemenea instanţa de fond nu motivează care sunt înscrisurile care nu respectă condiţiile de fond şi de formă necesare pentru a produce efecte şi nici care sunt aceste lipsuri.

Hotărârea recurată, nu cuprinde motivele pentru care instanţa de fond a respins cererea sa de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare privind impozitul pe profit aferent sumei de 235.402,92 RON constând în onorarii profesionale conform facturilor nr. x emise de B. şi C. Astfel susţine că instanţa de fond nu motivează de ce au fost înlăturate apărările sale făcute cu privire la aceasta sumă generatoare de obligaţii fiscale mulţumindu-se să achieseze necondiţionat la susţinerile pârâtei din actul administrativ atacat, nemotivând înlăturarea concluziilor expertizei dispuse în cauză.

Hotărârea atacată cu recurs cuprinde motive străine cauzei dedusă judecaţii respingând cererea sa de anulare a obligaţiilor fiscale privind impozitul pe profit aferent sumei de 43.200 RON reprezentând servicii de consultanţă în afaceri de către D. SRL pentru anii 2009 - 2010.

Instanţa de fond susţine motive străine cauzei dedusă judecaţii întrucât documentele justificative produse ca probă reţin o altă situaţie de fapt şi anume acordarea de asistenţă economică şi juridică în afaceri şi pentru pregătirea procesului de la Curtea de Arbitraj.

Instanţa de fond nu motivează de ce au fost înlăturate apărările sale făcute cu privire la aceasta sumă generatoare de obligaţii fiscale mulţumindu-se să susţină în mod greşit că serviciile prestate de către SC D. SRL ar fi avut ca scop inventarierea patrimoniului, ceea ce este fals, întrucât din întregul material probator administrat rezultă că acordarea consultanţei în ceea ce priveşte inventarierea patrimoniului este numai una dintre multitudinea de activităţi desfăşurate şi care, în niciun caz nu ar fi putut fi facturată cu suma de 43.200 RON.

Hotărârea atacata cu recurs, nu cuprinde nici motivele pentru care instanţa de fond a respins cererile sale de anulare a obligaţiilor fiscale în suma de 1.515.891 RON reprezentând diferenţe de curs valutar, a obligaţiilor fiscale privind suma de 21.000 RON reprezentând servicii juridice ale cab. individual E., a obligaţiilor fiscale aferente sumei de 15.343.842 RON reprezentând venituri din exploatare, respectiv costuri solicitate ca pretenţii în litigiul dintre Consorţiu şi MFP, a obligaţiilor fiscale aferente sumei de 14.873 RON reprezentând contravaloare bunurilor lipsa în gestiune, a obligaţiilor fiscale privind suma de 7.698 RON reprezentând TVA suplimentar de plata aferent anilor 2009 - 2010, a obligaţiilor fiscale privind suma de 126.323 RON reprezentând impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi, persoane juridice şi suma de 1.402 RON reprezentând impozit pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi persoane fizice.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. susţine că:

A. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte nerespectarea procedurilor privind preturile de transfer.

În acest sens susţine că instanţa de fond face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 79 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi OPANAF 222/2008 deoarece nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 49, alin. (1) C. proc. civ. fiscală, referitoare la mijloacele de probă. Consideră că organele fiscale au avut în vedere simple supoziţii, instanţa de fond preluându-le ca atare, fără nicio critică, eludându-se astfel dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform căruia instanţa de fond trebuia să constate că pârâta era îndreptăţită (şi obligată) să examineze din oficiu starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale.

Consideră că instanţa de fond nu trebuia să se raporteze numai la dispoziţiile art. 2 din OPANAF nr. 222/2008, ci trebuia sa aibă în vedere şi anexa nr. 1 la acest ordin în care se arată în extenso ce informaţii trebuie să conţină dosarul preturilor de transfer pe care pârâta trebuia să le utilizeze pentru a putea să lămurească pe deplin speţa dedusă judecaţii. Reţinând numai apărarea pârâtei potrivit căreia nu a fost solicitat dosarul preţurilor de transfer întrucât organul fiscal de nu a identificat tranzacţii suspecte de a fi subevaluate, instanţa de fond a restricţionat aplicarea acestui act normativ la o singura situaţie şi anume la tranzacţiile suspecte de a fi subevaluate, celelalte ipoteze nefiind analizate.

În mod paradoxal, considerentele reţinute de către instanţa de fond se referă la situaţia contrară în care inspecţia fiscală retine ca suspecte tranzacţiile supraevaluate de repartizare către sucursala din România a întregii sume contestate.

B. Hotărârea atacată cu recurs a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 214 alin. (4) C. proc. civ. fiscală precum şi pct. 10.4 din OPANAF 2906/2014 relativ la "Instrucţiunile privind soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrativ-fiscale" pentru că nu a dat eficienţă Hotărârii penale a Tribunalului Vâlcea nr. 56 din 27 august 2014 şi nici hotărârilor penale prin care a fost soluţionată latura civilă în cursul procesului penal pentru suma cu care pârâta s-a constituit parte civilă în numele Statului român.

Arată că deşi a solicitat ca instanţa de fond să dea eficienţă dispoziţiilor art. 214 alin. (4) C. proc. civ. fiscală aceasta a încălcat norma de drept material în discuţie cu consecinţa, încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

C. Referitor aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte respingerea deductibilităţii fiscale susţine că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor imperative ale art. 21 alin. (1), art. 29 alin. (1) şi (2) Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 89 din H.G. nr. 44/2004 privind deductibilitatea sumelor supuse analizei făcând o interpretare restrictivă a admisibilităţii mijloacelor de probă şi de justificare a cheltuielilor deductibile fiscal.

Se arată că şi în această situaţie că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 49 alin. (1) C. proc. civ. fiscală, eludând dispoziţiile art. 7 referitoare la rolul activ din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte respingerea deductibilităţii fiscale a sumei reprezentând servicii juridice ale cab. individual E. arată că instanţa nu a avut în vedere nici dispoziţiile Legii avocaturii potrivit cărei avocatul, în exercitarea profesiei sale acordă nu numai opinii juridice scrise dar şi consultaţii juridice orale, chiar prin telefon.

D. În ceea ce priveşte suma de 15.343.842 RON reprezentând venituri din exploatare respectiv costuri solicitate ca pretenţii în litigiul dintre Consorţiu şi MFP susţine că instanţa de fond face o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv OMFP nr. 3055/2009, pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene, care la pct. 36, menţionează:

"36. - (1) Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile contabile generale, astfel efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente."

Astfel, chiar dacă prin Decizia Arbitrală Parţială Finală din 9 iunie 2010 a fost stabilită obligaţia de plata din partea MFP, iar suma a fost încasată de către recurentă, acest eveniment trebuie recunoscut aşa cum este el când se produce, adică la momentul anului 2011, ca activ contingent şi nu ca şi venit contabil/fiscal efectiv, întrucât suma avea caracter preliminar şi nu definitiv.

Tot în OMFP nr. 3055/2009, la pct. 211 (2) este dată definiţia activului contingent astfel:

"211 (2)- Un activ contingent este un activ potenţial care apare ca urmare a unor evenimente anterioare datei bilanţului şi a căror existenţă va fi confirmată numai prin apariţia sau neapariţia unuia sau mai multor evenimente viitoare nesigure, care nu pot fi în totalitate sub controlul entităţii.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă un drept de creanţă ce poate rezulta dintr-un litigiu în instanţă (de ex. o despăgubire), în care este implicată entitatea şi al cărui rezultat este incert."

Astfel, consideră că la momentul anului 2011 când a fost valorificată Decizia Arbitrală Parţială, aceasta trebuia recunoscută ca activ contingent şi nu ca venit contabil/fiscal efectiv în logica pct. 211 şi anume că:

"Activele contingente nu sunt recunoscute în situaţiile financiare, deoarece ele nu sunt certe iar recunoaşterea lor ar putea determina un venit care să nu se realizeze niciodată".

În aceste circumstanţe, susţine că instanţa de fond ar fi trebuit să constate că pârâta nu a dat eficienţă dispoziţiilor imperative ale art. 105 alin. (9) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a Normelor de aplicare a acestui articol în sensul că trebuia ca în temeiul dispoziţiilor pct. 63 alin. (1) şi (2) din OMFP nr. 3055/2009 privitor la corectarea erorilor contabile să emită o Dispoziţie privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, având ca obiect corectarea înregistrărilor eronate din contabilitatea recurentei reaşezând suma de 15.343.842 RON ca activ contingent, astfel că această sumă nu trebuia sa facă obiectul impozitării până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj.

Recurenta a dovedit că a restituit Statului Roman suma de 15.343.842 RON şi dobânzile aferente, reprezentând suma de 3.017.827,32 Euro, ca efect al Deciziei Arbitrale definitive, pronunţata de Curtea de Arbitraj, sumă ce a făcut obiectul impozitării prin actele administrativ-fiscale contestate în acest proces, aflându-se în situaţia de a plăti impozit pentru o sumă care a fost restituită Statului român.

E. În ceea ce priveşte debitul suplimentar în sumă de 7.698 RON reprezentând TVA aferentă anilor 2009-2010 susţine că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor Codul fiscal şi a Normelor de aplicare ale acestuia în ceea ce priveşte deductibilitatea TVA

F. În ceea ce priveşte obligaţiile fiscale impuse suplimentar privind impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi, persoane fizice, în sumă de 126.323 RON şi persoane fizice nerezidente în sumă de 1.402 RON susţine că instanţa de fond face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 115 alin. (2) C. fisc. care stabileşte imperativ care sunt veniturile impozabile obţinute în România care nu se impozitează conform Titlului V şi se impozitează conform Titlului II sau III după caz. Niciuna din persoanele juridice nerezidente despre care face vorbire instanţa de fond în considerente nu a avut sediu fix în România fiind tratate la art. 115 alin. (2) lit. a) şi nu la articolele invocate de către instanţa de judecată, putând fi tratate la capitolul impozit pe profit şi nu la cel privitor la impozitul pe venituri ale nerezidenţilor. În ceea ce priveşte persoanele fizice nerezidente acestea şi-au reţinut la sursa impozitul pe venituri 20% în statul membru Italia, acest lucru rezultând din facturile emise de către acestea.

Instanţa de fond omite să precizeze în considerente apărarea sa că persoanele nerezidente au încheiat contractele de prestări servicii direct cu firma mamă din Italia, sucursalei din România revenindu-i obligaţia de a suporta costurile serviciilor astfel prestate în litigiul de la Curtea Internaţională de Arbitraj, astfel că nerezidenţii nu aveau obligaţia de a deţine sedii fixe în România.

Referitor la persoanele juridice nerezidente F. şi G., ambele din Italia, stabilirea obligaţiei de plata a impozitului pe venit nu există întrucât plata serviciilor acestora s-a făcut pentru un contract finanţat printr-un acord financiar internaţional, în acest caz fiind aplicabile dispoziţiile art. 117 lit. f) din Legea nr. 571/2003 ce scuteşte de impozit aceste venituri şi despre care instanţa de fond nu face vorbire. făcând o aplicare greşita a dispoziţiilor art. 118 alin. (1) C. fisc.

4. Apărările formulate în cauză.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări de către intimatele pârâte.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul formulat de reclamantă în raport cu sentinţa recurată se reţine ca fiind fondată calea de atac pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constituie motiv de casare ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În acest sens art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în considerentele sale situaţia de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină şi practica judiciară motivarea este de esenţa hotărârii judecătoreşti şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de către părţi, dar şi pentru a permite instanţei de recurs, cum este situaţia în speţa dedusă judecăţii, să verifice aplicarea legii de către prima instanţă în raport de situaţia de fapt existentă în speţă.

Este adevărat că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, însă această împrejurare nu eludează obligaţia instanţei de a stabili starea de fapt avută în vedere în baza probelor administrate, arătând şi relevanţa acestor prin considerente din care să rezulte motivele pentru care unele au fost reţinute ca relevante iar altele înlăturate şi de a se pronunţa asupra susţinerilor şi apărărilor esenţiale formulate de părţi, în lipsa unei motivări care să analizeze aceste aspecte, hotărârea judecătorească neputând fi reţinută ca fiind motivată potrivit cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens se reţine în primul rând că în speţa dedusă judecăţii că este adevărat că prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat numai anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 31 octombrie 2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală în baza căruia a fost emisă decizia de impunere, cu nr. x din 31 octombrie 2013, însă, prin precizarea de acţiune depusă la dosarul cauzei la data de 20 ianuarie 2015 ca urmare a soluţionării contestaţiei administrative formulată de reclamantă prin Decizia nr. 780 din 4 noiembrie 2014, aceasta a arătat că înţelege să conteste şi această decizie, capăt de cerere cu care instanţa de fond a reţinut că este legal investită, dar a contestat şi Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x din 11 noiembrie 2013 cu privire la obligaţia statuată prin această dispoziţie în sarcina sa de a diminua pierderea fiscală de recuperat în perioada următoare cu suma de 6.629.776 RON, solicitare care nu a fost avută în vedere de instanţa de fond şi care nu a fost analizată, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate.

Pe de altă parte se constată că în speţă s-a administrat proba cu expertiză însă prin considerentele sentinţei recurate această probă nu este evaluată prin prisma relevanţei sale, constatările şi concluziile expertului nefiind apreciate şi eventual valorificate în soluţionarea cauzei.

De asemenea recurenta reclamantă, în dovedirea susţinerilor sale a uzat de proba cu înscrisuri, printre care şi hotărâri pronunţate în materie penală cu privire la care a arătat că s-au tranşat cu putere de lucru judecat unele dintre aspectele litigioase din prezenta cauză. Nici aceste probe nu au fost analizate de către instanţa de fond.

Mai mult, instanţa de fond se rezumă la o analiză sumară a aspectelor litigioase exclusiv prin prisma Deciziei de impunere nr. x din 31 octombrie 2013, preluând şi în acest context în esenţă cele reţinute de pârâte prin actele contestate, fără a arăta susţinerile reclamantei şi dacă acestea sunt întemeiate în unei baza stării de fapt ce se impunea a fi stabilită de către instanţă ca urmare a analizei probelor administrate în cauză şi la care urma a se face aplicarea dispoziţiilor legale relevante.

Procedând astfel, neexaminând în totalitate obiectul litigiului şi însuşindu-şi în mod exclusiv susţinerile pârâtelor, instanţa de fond nu a analizat în realitate fondul cauzei.

În consecinţă potrivit art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prima instanţă va analiza acţiunea promovată în cauză prin prisma tuturor susţinerilor şi apărărilor părţilor esenţiale în justa soluţionare a cauzei, având în vedere şi considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - ITALIA SUCURSALA RM VÂLCEA împotriva Sentinţei nr. 205/2016 din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2019.

GGC - LM