Union standing in administrative challenge to national discrimination ruling on disparate validation of vacation ticket reimbursement claims.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2016 la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2016, reclamantul Sindicatul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, SC B. şi Sindicatul C., a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 124 din 10 februarie 2016 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a solicitat anularea acestei hotărâri şi sancţionarea faptelor de discriminare săvârşite împotriva dl. D., membru al sindicatului reclamant.

Soluţia instanţei de fond

În Încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, instanţa de fond - Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta B. SA, în contradictoriu cu reclamantul Sindicatul A. şi pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi Sindicatul C., ca nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr. 15/2017 din data de 2 februarie 2017 instanţa de fond - Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi Sindicatul C., ca nefondată, obligând reclamantul Sindicatul A. să-i plătească pârâtei SC B. SA suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile

Împotriva Sentinţei nr. 15/2017 din data de 2 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul Sindicatul A., încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant, făcând şi ample referiri la starea de fapt din speţa dedusă judecăţii a susţinut prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. că, în mod contradictoriu, instanţa de fond reţine că în cazul celor care "nu sunt membri ai sindicatului reprezentativ sau care nu sunt afiliaţi la o organizaţie sindicală", cererile vor fi soluţionate de preşedintele sindicatului reprezentativ, conform contractului colectiv de muncă.

Deşi tocmai această procedură în sine constituie instrumentul de discriminare pe criteriul apartenenţei sindicale, prin care se generează întârzieri semnificative în soluţionarea cererilor formulate de angajaţi din afara sindicatului reprezentativ, instanţa de fond reţine această procedură discreţionară ca fiind cea legală şi temeinică, ignorând Contractul colectiv de muncă şi constatările anterioare ale ÎCCJ din Decizia nr. 3685/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Arată şi că argumentaţia instanţei de fond este confuză şi în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută. Astfel, deşi reţine întârzierea de 58 de zile în soluţionarea cererii membrului său de sindicat şi că pentru perioada de după validarea cererii nu există o justificare rezonabilă, concluzionează că nu suntem în prezenţa unei fapte de discriminare, deoarece martorii audiaţi în cauză au avut o activitate sindicală intensă în acea perioadă, conform declaraţiilor lor.

Susţine că tot în mod contradictoriu, instanţa de fond reţine că împrejurarea că pentru salariaţii membri ai sindicatului reprezentativ validarea se face imediat în timp ce pentru salariaţii nemembri se face de preşedintele care îşi desfăşoară activitatea la Iaşi, nu constituie în sine o premisă pentru a constata existenţa unei discriminări atâta timp cât nu cauzează întârzieri, în condiţiile în care a reţinut o întârziere de 58 de zile, datorată unei proceduri arbitrare, indusă chiar de preşedintele sindicatului reprezentativ şi de reprezentantul angajatorului.

Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine că au fost ignorate de către instanţa de fond prevederile art. 20, art. 2, art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 şi prevederile art. 146 din Contractul Colectiv de Muncă.

Referitor la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000 argumentează că preşedintele sindicatului reprezentativ intimat este cel care a dat dispoziţia discreţionară conform căreia, cererile de decontare a biletelor de odihnă şi tratament formulate de membrii altor sindicate să fie avizate de el personal. Conform declaraţiei acestuia, a instituit această regulă pentru a verifica dacă cererile celor din afara sindicatului pe care îl conduce se încadrează în Fondul pentru Activităţi Social-Culturale, deşi Contractul colectiv de muncă nu distinge după apartenenţa sindicală, iar fond este unic.

În realitate, prin aceste practici, s-a urmărit în permanenţă determinarea salariaţilor să adere la sindicatul reprezentativ. Nu sunt puţine situaţiile în care, membrii săi de sindicat, pentru a pune capăt şicanelor şi tratamentului discriminatoriu la care au fost supuşi de către intimate, au cedat şi s-au înscris în sindicatul reprezentativ.

Reprezentanţii comuni ai intimatelor, audiaţi în calitate de martori, au încercat să acrediteze ideea potrivit căreia această practică a fost una neutră şi a fost datorată unor conjuncturi obiective, însă instanţa de fond nu face nicio referire la declaraţia martorei, reprezentantă comună a intimatelor, care atestă că întârzierea de 58 de zile ar fi putut fi lesne evitată, prin obţinerea avizului prin telefon, dacă s-ar fi urmărit soluţionarea cererii membrului său de sindicat cu aceeaşi celeritate cu care s-au soluţionat cele 166 de cereri ulterioare, formulate de membrii sindicatului reprezentativ.

Cu referire la art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 arată că intimatele prin reprezentanţii lor nu au dovedit că procedura specială de decontare a biletelor de odihnă şi tratament, aplicată exclusiv membrilor altor sindicate, are o justificare legitimă.

Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat că nu se impune aplicarea unei sancţiuni ceea ce, în opinia sa, încurajează intimatele şi echivalează cu un gir dat în favoarea continuării practicilor discriminatorii.

Solicită casarea hotărârii recurate, admiterea contestaţiei, anularea Hotărârii nr. 124 din 10 februarie 2016 emisă de intimata CNCD, sancţionarea faptelor de discriminare şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, invocă art. 20 din Legea nr. 554/2004 precum şi dispoziţiile de drept material prezentat în cerere.

Pârâta B. a declarat recurs incident împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2016 pronunţată în acelaşi, încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Arată că a invocat în faţa instanţei de fond excepţia lipsei calităţii procesuale a Sindicatului A., prin raportare la prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, arătând că la dosarul de fond sindicatul reclamant nu a depus o împuternicire scrisă din partea membrului de sindicat D., persoana care s-a considerat a fi fost discriminată de către pârâtă.

Curtea de apel a respins excepţia invocată, reţinând faptul că "acţiunea a fost formulată de către sindicat, fără a se preciza în cadrul acţiunii că este formulată în numele membrului de sindicat D." precum şi faptul că "în Dosarul nr. x/2015 în care a fost pronunţată Hotărârea nr. 124 din 10 februarie 2016 de către CNCD, atacată în prezenta cauză, Sindicatul A. a avut calitate de parte".

Consideră că soluţia instanţei de fond este greşită, neţinând seama de dispoziţiile procedurale incidente, pentru următoarele argumente:

1. Sindicatul nu putea avea calitate de parte, nici în ceea ce priveşte dosarul din faţa CNCD, nici în prezenta cauză, dat fiind obiectul acestora, şi anume constatarea unei fapte de discriminare. Astfel cum rezultă din însăşi definiţia discriminării, cel ale cărui drepturi se presupune că au fost încălcate, nu putea fi decât membrul de sindicat, iar nu însăşi sindicatul, acesta (ca persoană juridică distinctă) nefiind subiectul niciunei discriminări.

De altfel, prin însăşi cererea de recurs, recurentul admite faptul că prin petiţia nr. 2828/2015 ce a făcut obiectul dosarului CNCD nr. x/2015 s-a adresat acestei instituţii sesizând tratamentul discriminatoriu faţă de un membru al sindicatului.

Ca urmare arată că sindicatul putea formula plângerea în faţa CNCD, precum şi ulterior în faţa instanţei, însă nu ca parte propriu-zisă, ci în baza unei legitimării procesuale active recunoscute în condiţiile legii.

2. O atare legitimare procesuală activă este prevăzută de dispoziţia generală din art. 36 C. proc. civ.

Această normă generală face trimitere expresă la dispoziţii legale speciale, numai în respectivele condiţii ea fiind recunoscută de lege.

În cazul de faţă, pentru a acţiona în faţa CNCD, temeiul legal al legitimării procesual active a sindicatului îl reprezintă art. 28 din O.G. nr. 137/2000 republicată, însă, în ceea ce priveşte formularea acţiunii în faţa instanţei de judecată, dispoziţia legală incidentă în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă a sindicatului o reprezintă art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care la alin. (2) prevede şi condiţia pentru existenţa acestei calităţi, respectiv existenţa "unei împuterniciri scrise" din partea membrului de sindicat.

Prin urmare, în lipsa unei astfel de împuterniciri, consideră că sindicatul nu putea avea calitate procesuală activă, soluţia corectă fiind aceea de admitere a excepţiei şi de anulare a acţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) teza a 2-a noul C. proc. civ.

În drept invocă dispoziţiile art. 491 şi art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Ambii recurenţi au formulat întâmpinări, reciproc, la recursurile promovate, în cadrul cărora au combătut motivele de recurs.

În cadrul întâmpinării sale, referitoare la recursul incident, recurentul - reclamant Sindicatul A., a susţinut, în esenţă că încheierea din data de 13 noiembrie 2016, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sindicatului A. este legală.

Chiar recurenta intimată arată în recursul incident temeiul legal în baza căruia s-a pronunţat instanţa de fond, art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Faptul că alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 62/2011, instituie dreptul sindicatului de acţiona inclusiv în numele salariatului, în baza unei împuterniciri scrise, nu impietează cu nimic asupra dreptului său de a acţiona şi în nume propriu. Astfel, legiuitorul a instituit dreptul sindicatului de acţiona inclusiv în numele salariatului şi nu obligaţia de a acţiona exclusiv în numele acestuia.

În fond, este în interesul sindicatului în ansamblul său şi în interesul fiecărui membru în parte să se constate şi să se sancţioneze la timp faptele de discriminare la care sunt supuşi de către angajator şi de către sindicatul reprezentativ.

Concluzia recurentei-intimate în sensul că la dosarul de fond sindicatul nu a depus o împuternicire scrisă din partea membrului de sindicat ar fi fost justificată în cazul în care, în prezentul recurs incident, recurenta pârâtă ar fi invocat lipsa calităţii de reprezentant şi nu lipsa calităţii procesuale active, întrucât împuternicirea scrisă conferă calitate de a reprezenta şi nu calitate procesuală.

Pe de altă parte afirmă că sindicatul poate fi subiect pasiv al unei fapte de discriminare, în condiţiile în care, prin discriminarea repetată a membrilor săi, sindicatul este discriminat în raport cu sindicatul reprezentativ.

Titular al dreptului este salariatul, însă, sindicatul, conform normelor legale menţionate, se subrogă în calitatea procesuală activă, dobândind astfel legitimitate procesuală în mod atipic, dar direct.

Sindicatul este obligat să-şi susţină calitatea procesuală şi interesul în promovarea cererii introductive şi în exercitarea căilor de atac, indiferent că acţionează în nume propriu sau în calitate de reprezentant, iar atunci când nu se poate reţine calitatea de reprezentant, se prezumă că acesta acţionează în nume propriu. A invocat în acest sens Decizia nr. 5671 din 18 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Concluzionează că sindicatul acţionează atât în nume propriu cât şi în interesul salariatului membru al său. În lipsa unor dovezi certe şi fără echivoc că salariatul s-ar fi opus la judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a sindicatului este lipsită de suport juridic.

În cadrul întâmpinării sale, referitoare la recursul principal recurenta-pârâtă B., făcând largi referiri ce vizează temeinicia sentinţei recurate, a susţinut în esenţă:

Referitor la inexistenţa unei fapte de discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 că în mod corect, atât instanţa de fond, cât şi CNCD au reţinut că fapta sesizată de către Sindicatul A. prin petiţia nr. 2826/2015 - şi anume existenţa unei întârzieri în decontarea biletului de odihnă şi tratament al membrului de sindicat D. - nu reprezintă o faptă de discriminare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru a exista discriminare tratamentul diferenţiat trebuie: (i) să aibă ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor recunoscute de lege şi (ii) să fie întemeiat pe un anumit criteriu. În situaţia din prezenta cauză aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Astfel:

1. Inexistenţa scopului sau a efectului prevăzut de lege

Fapta reclamată a constat în aceea că a existat o întârziere în procesarea cererii de decontare a salariatului D.. Or, prin această întârziere nu se poate considera că s-a realizat scopul prevăzut de lege, şi anume a fost restrâns sau înlăturat dreptul salariatului la decontarea biletului de odihnă şi tratament în condiţiile în care:

i. salariatul a beneficiat de decontarea în integralitate a sumei solicitate (la plafonul maxim prevăzut de CCM).

ii. decontarea s-a făcut cu mult timp înainte de plecarea acestuia în concediu (plata sumei s-a făcut în luna aprilie, pe când plecarea în concediu s-a făcut în luna august). Prin urmare, salariatul nu a fost prejudiciat în niciun fel prin întârzierea învederată.

Mai mult, nici Contractul colectiv de muncă şi nici instrucţiunile de decontare nu prevăd un anumit termen în care trebuie procesată cererea, ci doar faptul că decontarea se face în avans. Or, din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat faptul că respectivele cereri erau avizate în funcţie de înţelegerea dintre reprezentantul sindical şi salariaţii solicitanţi (unii solicitând anterior plecării în concediu, iar alţii solicitând ca decontarea să se facă la data sau plecării sau ulterior revenirii din concediu).

2. Inexistenţa unui criteriu discriminatoriu

Deşi recurentul susţine că întârzierea în procesarea cererii salariatului s-a făcut având la bază criteriul apartenenţei sindicale, din probele administrate în cauză nu se poate reţine o atare concluzie. Astfel, conform declaraţiilor martorilor, au existat întârzieri similare în procesarea cererilor şi ale altor salariaţi, care erau membrii ai sindicatului reprezentativ. În acest sens sunt şi înscrisurile de la fila x şi următoarele dosar fond (salariaţi membrii ai sindicatului reprezentativ cărora le-au fost procesate cererile cu întârzieri între 45 şi 80 de zile de la momentul achiziţionării biletelor).

Cererile altor salariaţi, membrii ai sindicatului petent, nu au fost procesate cu întârziere (de altfel nici petentul nu a mai putut indica alţi salariaţi, membri ai săi, care să se afle în aceeaşi situaţie).

Prin urmare, este evident că este vorba de un caz izolat, ceea ce exclude existenţa unei discriminări pe criteriul apartenenţei sindicale. În anii anteriori (2014), cât şi ulterior (2016), nu a existat nicio întârziere în procesarea cererii salariatului D., în anul 2015 fiind un incident izolat. Întârzierea în procesarea cererii s-a datorat altor motive, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi (respectiv modalitatea deficitară de comunicare dintre salariat şi reprezentantul sindical; existenţa în perioada respectivă a unor evenimente sindicale care au generat absenţe ale reprezentanţilor sindicali din localitate).

În concluzie, astfel cum a reţinut şi CNCD, în prezenta speţă elementele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în sensul că nu se poate reţine o legătură de cauzalitate între calitatea de membru al unui sindicat nereprezentativ şi termenul de decontare întârziat.

În ceea ce priveşte procedura de decontare arată că prin susţinerile din cadrul recursului, recurentul reclamant reproduce trunchiat prevederile contractului colectiv de muncă şi ale procedurii de decontare, învederând fapte nereale.

Astfel cum a arătat în întâmpinarea de la fond, prin art. 146 din CCM s-a instituit un beneficiu pentru toţi salariaţii, în sensul că societatea urma să le deconteze o parte din preţul plătit de către aceştia pentru biletul de odihnă şi tratament (E.). Deoarece exista un plafon valoric al sumei globale anuale care se putea deconta (2% din fondul de salarii FASC), pentru satisfacerea unui număr cât mai mare de solicitări, cererile salariaţilor urmau a fi analizate de reprezentanţii sindicatului reprezentativ, care puteau decide, după caz, reducerea sumei finale decontate.

Astfel, această etapă de analiză a cererilor şi de avizare a sumei finale ce urma a fi decontată de către societate ţinea de competenţa exclusivă a sindicatului reprezentativ, prin însăşi prevederile art. 146 alin. (7) din CCM.

Ca şi metodologie, salariatul depunea la reprezentantul comun o solicitare de decontare, însoţită de documente justificative, iar această cerere era analizată de către sindicat, care stabilea suma finală ce urma a fi decontată, astfel încât cât mai mulţi salariaţi să beneficieze, în mod echitabil, de acest beneficiu.

Ulterior avizării de către sindicat a sumei solicitate, reprezentantul comun completa un formular (notă internă), pe care îl semna şi salariatul, formular ce era introdus într-o aplicaţie informatică (aplicaţia E.), acesta fiind momentul la care societatea lua la cunoştinţă despre cererea de decont, serviciul salarizare urmând a plăti salariatului suma respectivă în termen de cca 10 zile calendaristice, conform instrucţiunilor - dosar fond.

Învederează că a decontat integral suma solicitată în termen de 8 zile de la data când aceasta a fost introdusă în sistemul informatic, iar nu în termen de 58 de zile cum susţine recurentul, acest din urmă termen incluzând şi etapa prealabilă de avizare a sumei din partea sindicatului reprezentativ.

Aceste diferenţe de timp între momentul introducerii formulatului în sistemul E. şi plata efectivă a sumei avizate sunt inerente sistemului de salarizare, ele regăsindu-se în cazul tuturor salariaţilor, în acest sens fiind şi Situaţia cererilor de decontare în perioada ianuarie - iulie 2015 depusă la dosarul cauzei la termenul din 12 ianuarie 2017, niciunuia dintre cei 421 de salariaţi din respectiva listă nefiindu-i făcută plata imediat.

Recurentul se prevalează de acest tabel, apreciind în mod eronat momentele indicate în acesta. Astfel, din capătul de tabel se poate observa că primul moment este cel al introducerii cererii în sistemul de E., iar cel de-al doilea este cel al plăţii efective. Inclusiv în această situaţie, la poziţia 163, se poate observa că cererea de decont a salariatului D. a fost introdusă în sistem în data de 7 aprilie 2015 şi plata s-a făcut în 15 aprilie 2015.

Momentul la care fiecare dintre aceşti salariaţi au formulat solicitarea către reprezentantul sindical (comun) şi perioada de timp cât a durat avizarea de către sindicat a cererilor nu ţine de societate, aceasta fiind etapa prealabilă de avizare, rezervată exclusiv sindicatului, potrivit prevederilor din CCM.

În ceea ce priveşte salariatul comparabil

În susţinerea recursului, recurentul arată că discriminarea ar exista prin raportare la situaţia unui salariat membru al sindicatului reprezentativ, şi anume F., care ar fi depus cererea de decontare în aceeaşi zi cu salariatul D. (respectiv în 12 februarie 2015).

Or, astfel cum a reţinut şi CNCD, nu a existat nicio dovadă în acest sens, iar din informaţiile existente la nivelul societăţii, rezultate din situaţia cererilor de decontare în perioada ianuarie - iulie 2015, la poziţia nr. 96 apare salariatul F. cu data introducere cerere în aplicaţie 12 martie 2015 şi dată achitare sumă 19 martie 2015, iar salariatul D. cu dată introducere cerere în sistem 7 aprilie 2015 şi dată a plăţii 15 aprilie 2015.

În acelaşi sens sunt formularele de decontare semnate de către cei doi salariaţi.

În ceea ce priveşte Decizia ICCJ nr. 3685 din 18 noiembrie 2015 învederează că situaţia reţinută în acel caz şi cea de faţă nu sunt similare. Astfel, în Decizia nr. 3685 a fost menţinută Hotărârea CNCD nr. 563 din 18 septembrie 2013 prin care s-a constatat fapta de discriminare constând în aceea că societatea B. "nu s-a asigurat cu privire la distribuţia echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă şi tratament în cazul salariaţilor membrii ai celor două categorii de sindicat".

În cazul de faţă s-a sesizat exclusiv un caz izolat de întârziere în procesarea cererii unui salariat care oricum a fost decontată integral, neputându-se pune problema unei distribuţii inechitabile a sumelor între membrii a două sindicate.

În ceea ce priveşte "dispoziţia de a discrimina"

Prin motivele de recurs se arată că persoana care a dat dispoziţia discreţionară în ceea ce priveşte avizarea cererilor de decontare este preşedintele sindicatului reprezentativ.

Or, atâta timp cât prerogativa avizării cererilor aparţine sindicatului reprezentativ, acesta stabileşte intern modalitatea sau persoanele împuternicite din cadrul sindicatului să avizeze cererile, această modalitate neputând fi cenzurată de către societate, deoarece ar însemna o imixtiune în organizarea internă a sindicatelor, fapt interzis în mod expres prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social şi o golire de conţinut a competenţei cedate sindicatului reprezentativ prin dispoziţiile art. 146 din CCM.

În concluzie, solicită respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat.

În drept invocă dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. civ.

La întâmpinarea formulată de pârâta B. a formulat răspuns recurentul - reclamant, în cadrul căruia a combătut susţinerile acesteia, solicitând respingerea apărărilor formulate ca nefondate.

În esenţă susţine că decontarea biletelor de odihnă şi tratament trebuia făcută în funcţie de data depunerii solicitării şi a documentelor aferente; nu are nicio relevanţă data cumpărării biletului sau data plecării în concediu.

În anul 2014 a acţionat împotriva intimatei B. pentru discriminarea unui alt membru al său (Dosar x/2014 la CNCD) iar fapta de discriminare similară, comisă de aceleaşi persoane, a fost în cele din urmă sancţionată prin decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Întârzierea a avut cauze exclusiv discriminatorii. Membrul său de sindicat a depus cererea de compensare şi documentele aferente, îndeplinindu-şi astfel obligaţiile. Reprezentantul comun al societăţii şi sindicatului reprezentativ (G.) a introdus în aplicaţie alte 112 cereri pe parcursul a aproape 2 luni de zile, înainte de a se ocupa şi de cererea dl. D., deşi atribuţiile sale erau stabilite de conducere încă din 2 aprilie 2012;

Intimata B. a luat la cunoştinţă cererea de decontare în momentul înregistrării sale şi documentelor aferente la secretariatul societăţii (12 februarie 2015).

Recurentul nu a reclamat cele 8 zile scurse de la introducerea cererii în aplicaţia E. şi până la plata efectivă ci intervalul scurs de la data depunerii cererii şi până la plata efectivă.

Şi timpul scurs de la momentul formulării cererii până la momentul introducerii în aplicaţia E. ţine tot de reprezentanţii intimatelor, pentru că cererea şi documentele aferente au stat la reprezentantul comun, propus de sindicatul reprezentativ, dar acceptat de societate, salarizat de societate şi cu sarcini trasate de societate.

Salariatul comparabil (dl. F., membru al sindicatului reprezentativ) a transmis cererea şi documentele aferente pe 12 martie 2015 (la o lună după dl. D., membru al recurentului), iar plata i s-a făcut cu aproape o lună mai devreme decât în cazul dl. D.

Hotărârea CNCD nr. 563 din 18 septembrie 2013 a fost dată tot pentru o discriminare, dar a mai multor membrii de sindicat.

Chiar dacă reprezentanţii comuni sunt salariaţi ai H. SRL, atribuţiile reprezentantului comun G. au fost trasate la 2 aprilie 2012 de H. SRL iar migrarea angajaţilor în interiorul B. este o formă de "leasing de personal" fără relevanţă în cauză.

Intimata B. recunoaşte că a existat o dispoziţie discreţionară, dar că a aparţinut preşedintelui sindicatului reprezentativ, omiţând faptul că acesta este reprezentant comun. Reprezentantul comun este propus de sindicatul reprezentativ, dar este acceptat de societate (B.)

Scopul tratamentului discriminatoriu la care sunt supuşi membrii sindicatului recurent şi sindicatul în ansamblul său este determinarea migrării acestora către sindicatul reprezentativ. Efectul concret al actelor de discriminare, vizibil în numărul actual de membri, este cedarea în fata acestor presiuni şi trecerea la sindicatul reprezentativ. Prin statutul său, recurentul este obligat să acţioneze în interesul sindicatului pentru stoparea acestor presiuni cauzatoare de prejudicii.

Procedura de soluţionare a recursurilor

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursurilor ce fac obiectul prezentei judecăţi, la data de 22 octombrie 2019.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.

1) Referitor la recursul incident formulat de pârâta B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2016

Se reţine că prin încheierea recurată pe cale incidentă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâta recurentă referitor la reclamantul din prezenta cauză, Sindicatul A.

Soluţia adoptată de instanţa de fond cu privire la excepţia analizată este legală şi temeinică pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecăţii, determinante pentru stabilirea calităţii procesuale active nu sunt dispoziţiile art. 28 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, ci dispoziţiile art. 20 din Ordonanţa 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Potrivit acestei dispoziţii legale:

"(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

(2) Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1). (...)

(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.

Or, potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reclamantul Sindicatul A. având calitatea de parte (petent) în hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării are şi calitatea de a contesta această hotărâre pe cale acţiunii în contencios administrativ instituită de dispoziţiile legale anterior citate.

De altfel, nici art. 28 din Legea nr. 62/2011, invocat de recurenta pârâtă în susţinerea excepţiei, nu neagă dreptul organizaţiei sindicale de a acţiona în justiţie în nume propriu, dimpotrivă acordă sindicatului dreptul de a acţiona şi în numele membrilor săi.

2) Referitor la recursul principal formulat de reclamantul Sindicatul A. împotriva Sentinţei civile nr. 15/2017 din 2 februarie 2017

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., raportat la argumentele aduse de recurentul reclamant în susţinerea acestui motiv de recurs, se constată că acesta nu este incident în cauză pentru următoarele considerente:

În primul rând, potrivit dispoziţiei legale ce reglementează motivul de casare invocat, acesta devine incident în situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului. Şi motivele contradictorii echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare. Ca urmare pentru a se reţine că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii trebuie ca această contradicţie să fie esenţială, să conducă la concluzia inexistenţei unei motivări, ducând la imposibilitatea stabilirii realelor considerente pentru care judecătorul a pronunţat hotărârea şi a exercitării controlului judiciar.

Astfel, ipotezele în care se poate reţine o nemotivare a hotărârii judecătoreşti în sensul motivului de casare analizat prin prisma contrarietăţii considerentelor sunt, potrivit dispoziţiei legale ce îl reglementează: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi al justificării în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată. De asemenea, jurisprudenţa a mai stabilit că motivarea sumară şi confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare.

Niciuna din aceste ipoteze nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, fapt ce rezultă din însăşi argumentarea adusă acestui motiv de casare de către recurent.

În al doilea rând, privind sentinţa recurată prin prisma considerentelor indicate de recurent ca fiind contradictorii se reţine că instanţa de fond analizând procedura de decontare a biletelor de odihnă şi tratament indicată de recurenta reclamantă ca fiind discriminatorie a reţinut în raport de starea de fapt ce rezultă din probele administrate că situaţia de discriminare invocată nu există.

Or, nu intră sub incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. situaţia în care instanţa, analizând susţinerile părţilor, le reţine ca neîntemeiate.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurentul reclamant în raport de dispoziţiile art. 20, art. 2, art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 şi prevederile art. 146 din Contractul Colectiv de Muncă.

Faţă de cele susţinute de recurentul reclamant se reţine în prealabil, că dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, citate în analiza recursului incident, constituie norme de procedură ce reglementează modul de soluţionare al sesizărilor de către Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, forma şi efectele hotărârilor pronunţate de acesta, precum şi căile de atac împotriva actor hotărâri, neputând face obiectul analizei instanţei de recurs prin prisma motivului de casare invocat, care are în vedere interpretarea şi aplicarea normelor de drept material.

Trecând la analiza recursului prin prisma normelor de drept material indicate de recurent se reţine că art. 2 din O.G. nr. 137/2000 defineşte noţiunea de discriminare şi formele în care aceasta se poate manifesta.

Or, aşa cum a reţinut şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării dar şi instanţa de fond în hotărârea recurată, pentru a se reţine existenţa unei discriminări în sensul definit de lege trebuie să poată fi reţinută o legătură de cauzalitate între criteriul de discriminare invocat (în speţă apartenenţa la sindicatul nereprezentativ) şi fapta indicată ca fiind consecinţă a discriminării (întârzierea în decontarea biletului de odihnă şi tratament membrului de sindicat D. din cadrul sindicatului reclamant).

Referitor la acest aspect instanţa de fond, făcând o temeinică interpretare şi aplicare a dispoziţiei legale analizate în speţa dedusă judecăţii a constatat, raportat la starea de fapt reţinută din probele administrate în cauză că nu se poate reţine o legătură de cauzalitate între criteriul de discriminare invocat şi fapta indicată ca fiind discriminatorie, în condiţiile în care întârzierea în decontarea biletului de odihnă şi tratament membrului de sindicat D. din cadrul sindicatului reclamant este justificată în parte prin activitatea persoanelor care se ocupau de introducerea cererilor salariaţilor în aplicaţia privind evidenţa biletelor de odihnă şi tratament care conducea la decontarea solicitată iar, pe de altă parte, aceasta constituie o faptă izolată ce nu poate fi reţinută ca având la bază un criteriu de discriminare.

De asemenea, practica în sensul că validarea decontării pentru membrii sindicatului reprezentativ se face de către reprezentantul comun al sindicatului reprezentativ şi angajatorului la nivel judeţean, în timp ce pentru salariaţii nemembrii ai sindicatului reprezentativ se face de către preşedintele sindicatului reprezentativ, justificată de pârâte prin necesitatea de a se asigura cât mai multor salariaţi accesul la decontarea prevăzută prin contractul colectiv de muncă în condiţiile în care fondurile pentru aceasta sunt limitate, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, nu poate fi reţinută în sine ca fiind discriminatorie, cât timp nu este de natură a nega dreptul salariaţilor care nu sunt membrii ai sindicatului reprezentativ la decontarea biletului de odihnă sau tratament sau a cauza întârzieri în această procedură.

Or, reclamantul nu a invocat existenţa unei alte întârzieri în decontare într-o situaţie similară determinată de practica mai sus indicată iar în anul precedent şi cel ulterior anului 2015 pentru care se indică existenţa faptei de discriminare salariatului D., membru al sindicatului reclamant, i-a fost soluţionată cu promptitudine cererea de decontare.

Referitor la incidenţa art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 se reţine că acesta incriminează ca şi contravenţie, discriminarea unei persoane manifestată prin acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul. Or, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauza judecăţii în condiţiile în care din starea de fapt, necontestată de părţile litigiului, rezultă că membrului de sindicat cu privire la care reclamantul arată că a fost discriminat i s-a acordat integral dreptul la decontarea de care beneficia potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă, ceea ce se reclamă fiind întârzierea în acordarea acestui drept.

Relativ la Decizia nr. 3685 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2013, invocată de recurenta reclamantă, se constată că nu poate fi reţinută ca relevantă în cauză întrucât priveşte o cu totul altă faptă de discriminare, respectiv aceea de a nu asigura o distribuţie echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă şi tratament între salariaţii membrii ai sindicatului reprezentativ şi salariaţii membrii ai sindicatului reclamant din prezenta cauză.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., relativ la încheierea criticată prin recursul incident şi nici motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. relativ la sentinţa criticată prin recursul principal se or respinge ambele recursuri declarate în cauză ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de reclamantul Sindicatul A. împotriva Sentinţei civile nr. 15/2017 din 2 februarie 2017 şi recursul incident formulat de pârâta B. SA (fosta B. SA) împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2016, ambele fiind pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.

GGC - LM