Appeal allowed in part, material liability annulment claim remanded; suspension dismissal upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 339.734 din 25 august 2014, emisă de secretarul general al M.A.I., anularea Hotărârii Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din M.A.I. nr. 16287 din 29 octombrie 2014, anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din M.A.I. nr. 198 din 21 ianuarie 2015, exonerarea sa de obligaţia de plată a sumei pentru care i s-a stabilit răspunderea materială, precum şi restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale.

Totodată, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării actului administrativ atacat, pană la soluţionarea definitivă a cererii de anulare.

Având în vedere declinările reciproce de competenţă dispuse de Curtea de Apel Bucureşti şi de Tribunalul Bucureşti (unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015), prin Decizia nr. 176 din 29 ianuarie 2016, pronunţată în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 5 aprilie 2016 (sub nr. x/2015).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2284 din data de 29 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

3. Recursul declarat în cauză

Împotriva Sentinţei nr. 2284 din data de 29 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs recurentul-reclamant A., solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea cererii, respectiv anularea deciziei de imputare nr. 339.734/2014, a hotărârii Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din MAI nr. 16287/2014 şi a hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor nr. 198/2015, exonerarea sa de obligaţia de plată a sumei imputate pe temeiul răspunderii materiale, restituirea sumelor eventual achitate, precum şi suspendarea executării deciziei de imputare până la soluţionarea definitivă a cauzei. Recursul a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ - SCAF sub nr. x/2015*.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată următoarele:

Instanţa de fond a tranşat, cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, respectiv a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi a Instrucţiunilor nr. 830/1999 (pct. 87 alin. (2), chestiunea litigioasă referitoare la respectarea termenului de efectuare a cercetării administrative.

Din conţinutul normelor citate rezultă că termenul de efectuare a cercetării de calculează de la data când s-a luat cunoştinţă despre producerea pagubei. În speţă, această dată este reprezentată de pronunţarea Deciziei civile nr. 4652/2012 a ÎCCJ. Interpretarea asumată de instanţa de fond lipseşte de efecte textele normative anterior invocate. Momentul cunoaşterii cuantumului pagubei ori cel al achitării efective a despăgubirilor către terţ nu trebuie confundat cu momentul cunoaşterii producerii pagubei. Or, potrivit art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative se dispune de îndată ce s-a luat cunoştinţă de producerea pagubei, urmând ca recuperarea efectivă a pagubei de la persoanele vinovate să aibă loc după plata despăgubirilor. Aceasta nu înseamnă că paguba în patrimoniul instituţiei se produce abia la momentul achitării despăgubirilor şi nici că efectuarea cercetării administrative s-ar dispune numai după plata respectivelor despăgubiri.

În considerarea prevederilor pct. 81 din Instrucţiunile MI nr. 830/1999, potrivit cărora prin data constatării existenţei pagubei se înţelege data ordinului în rezoluţie de pe actele prin care se sesizează existenţa pagubei, rezultă că data constatării pagubei a fost 12 noiembrie 2012.

În raport de această dată, s-a depăşit termenul maxim de 120 zile prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998, pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare.

Referitor la prelungirea termenului pentru efectuarea cercetării administrative, instanţa de fond în mod greşit a constatat caracterul temeinic justificat al motivelor care au fundamentat prelungirea. A reţinut că verificările au presupus o muncă laborioasă pentru stabilirea situaţiei de fapt şi a persoanelor vinovate când, în realitate, din conţinutul procesului-verbal de cercetare administrativă şi din întreaga documentaţie administrativă rezultă că au fost analizate de comisia de cercetare doar trei documente. Drept urmare, nu au fost respectate prevederile art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, prelungirea termenului de cercetare fiind dispusă în mod nelegal, abuziv.

Cât priveşte vătămarea produsă de prelungirea nelegală, instanţa de fond a reţinut greşit că aceasta nu ar fi fost demonstrată întrucât, potrivit pct. 175 din Instrucţiunile MI nr. 830/1999, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 121/1998 sunt termene de prescripţie, iar nerespectarea lor duce la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.

O altă critică a recurentului se referă la argumentele primei instanţe potrivit cărora citaţia nr. 665/1 emisă în procedura administrativă ar respecta exigenţele pct. 92 alin. (1) din Instrucţiunile nr. 830/1999.

Recurentul contrazice această constatare, arătând că art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 se referă la chemarea şi ascultarea celor în cauză pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare şi că prin numita citaţie nu a fost chemat pentru a fi ascultat şi pentru a-şi exercita dreptul la apărare, ci i-au fost comunicate trei întrebări formulate de Comisia de cercetare administrativă.

A admite raţionamentul instanţei de fond presupune a admite că normele legale care impun citarea părţilor în vederea exercitării dreptului lor la apărare pot fi încălcate fără nicio consecinţă, întrucât s-ar aprecia că părţile care nu au fost legal citate "nu au înţeles să se prezinte" în faţa Comisiei şi "nici nu au făcut dovada că ar fi fost împiedicate" să se prezinte.

Citaţia nu indică o dată şi un loc în care persoana citată este chemată, iar recurentul-reclamant nu ar fi avut posibilitatea să cunoască unde se desfăşoară activitatea comisiei, spre a se putea prezenta.

A mai reţinut instanţa de fond că dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat prin luarea la cunoştinţă asupra conţinutului procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x din 1 aprilie 2013, în faza de concept, faţă de care a putut formula obiecţiuni.

Recurentul-reclamant combate aceste afirmaţii, arătând că obligaţia chemării şi a ascultării persoanei vizate de cercetarea administrativă este instituită în mod explicit pentru faza cercetării împrejurărilor în care s-a produs paguba, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 şi ale pct. 92 alin. (1) din Instrucţiunile MI nr. 830/1999. Obligaţia de prezentare a procesului-verbal cu rezultatele cercetării nu poate fi confundată cu obligaţia anterioară a Comisiei, de chemare şi ascultare a persoanei cercetate.

O altă critică se referă la reţinerea de către instanţa de fond a îndeplinirii cerinţei de motivare a deciziei de imputare, cerute de prevederile art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 şi de pct. 113 din Instrucţiuni.

Decizia de imputare a cărei anulare a solicitat-o reclamantul nu conţine nicio referire la vreun temei de fapt şi de drept. Împrejurarea că decizia are la bază o documentaţie prealabilă nu suplineşte nemotivarea actului.

În fine, instanţa de fond a apreciat greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile legale pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului. Atât cât priveşte faptele, cât şi în ceea ce priveşte vinovăţia sa, recurentul-reclamant arată că instanţa de fond a ajuns la concluzii greşite întrucât semnarea celor două ordine a fost determinată de modul de interpretare a unor prevederi normative. Însăşi Curtea de Apel Bucureşti a constatat legalitatea celor două acte, interpretând legea în acelaşi mod. Împrejurarea că Înalta Curte a interpretat altfel prevederile legale de referinţă nu poate fi imputată reclamantului, în persoana căruia nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte cu vinovăţie, rea credinţă sau neglijenţă ori că şi-ar fi executat în mod necorespunzător obligaţiile de serviciu.

Relativitatea interpretării unor prevederi legale (dovedită inclusiv de soluţiile diferite pronunţate de două instanţe de judecată specializate) conduce la concluzia că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţie, iar paguba a fost generată de riscul normal al serviciului, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 121/1998.

Pe de altă parte, instanţa de fond nu face nicio referire la criticile reclamantului, exprimate în cuprinsul cererii introductive, prin care a arătat că în cauză nu au fost identificate persoanele vinovate de producerea pagubei, deşi exista obligaţia şi posibilitatea efectivă a identificării acestora. Prin nerespectarea acestei obligaţii, s-a stabilit răspunderea administrativă în mod arbitrar, cu nerespectarea prevederilor normative incidente.

Ultima critică a recurentului-reclamant se referă la respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de imputare. Recurentul arată că, în cadrul cererii de suspendare act administrativ, instanţa trebuie să-şi limiteze verificările la împrejurările vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul. În speţă, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la nemotivarea deciziei de imputare, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998.

Criticile anterior enunţate nu sunt încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4. Apărările intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul pârât Ministerul Afacerilor Interne solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Cât priveşte data luării la cunoştinţă despre producerea pagubei, raportându-se la pct. 2, 4, 6 şi 81 din Instrucţiunile MI nr. 830/1999, arată că instanţa de fond a stabilit corect această dată ca fiind data de 20 decembrie 2012, când s-a pus în executare efectivă Decizia civilă nr. 4652/2012 a ÎCCJ. Data luării la cunoştinţă despre producerea unei pagube, în mod de netăgăduit, nu poate fi anterioară datei producerii pagubei.

Cu privire la termenul de efectuare a cercetării administrative, arată că instanţa de fond a reţinut corect succesiunea evenimentelor relevante pentru aplicarea prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998 şi a dispoziţiilor corelative din Instrucţiunile nr. 830/1999, concluzionând, cu aplicarea corectă a legii, că cercetarea administrativă a fost efectuată în termenul legal.

În mod special, cât priveşte prelungirea termenului pentru efectuarea cercetării, apreciază corecte argumentele instanţei de fond, potrivit cărora motivele care au fundamentat prelungirea se încadrează în categoria celor temeinic justificate (caracterul complex al verificărilor şi analizarea documentelor întocmite de reprezentanţii unităţilor MAI).

Cât priveşte îndeplinirea procedurii de citare, în mod corect s-a remarcat că reclamantul nu a indicat sau dovedit vreo vătămare atât de evidentă încât să determine nelegalitatea cercetării administrative.

Şi critica referitoare la nemotivarea deciziei de imputare a fost în mod corect înlăturată, decizia cuprinzând elementele indicate în anexa nr. 2 la Instrucţiuni şi întemeindu-se pe procesul-verbal de cercetare administrativă.

Cât priveşte pretinsa lipsă de vinovăţie a recurentului-reclamant şi contribuţia acestuia la producerea prejudiciului, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, fără putinţă de tăgadă, nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual semnat de recurentul-reclamant, dispunând nu numai plata drepturilor salariale în favoarea celui eliberat pe nedrept din funcţie, ci şi a unor daune morale. Astfel, în mod evident, în speţă se impune existenţa cel puţin a neglijenţei recurentului-reclamant, fără a mai fi nevoie de probe şi dovezi accesorii.

Cât priveşte afirmaţiile recurentului-reclamant referitoare la posibilitatea şi obligaţia identificării altor persoane vinovate de producerea prejudiciului, acestea sunt simple speculaţii câtă vreme nu a indicat niciodată un alt prezumtiv "autor, instigator sau complice" la producerea prejudiciului în patrimoniul Ministerului.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei de imputare, urmează să se analizeze lipsa de interes în recurarea soluţiei de respingere a cererii de suspendare, în condiţiile în care instanţa de recurs se va pronunţa şi asupra fondului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă la data de 26 martie 2019 şi apoi la data de 22 octombrie 2019.

II. Considerentele instanţei de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată fondat, în limitele care vor fi arătate în continuare.

Se impune, în prealabil, constatarea că motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant A. sunt încadrabile în cazul de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la analiza punctuală a criticilor recurentului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prima critică formulată la adresa sentinţei pronunţate în fond se referă la aplicarea greşită a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi a pct. 87 alin. (2) din Instrucţiunile MI nr. 830/1999, cât priveşte stabilirea datei de început a curgerii termenului de efectuare a cercetării administrative.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a normelor de drept substanţial, că data la care s-a constatat sau s-a luat cunoştinţă de producerea pagubei, în sensul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, este data punerii în executare a deciziei civile nr. 4652/2012 a ÎCCJ - SCAF, respectiv data la care au fost achitate drepturile salariale şi daunele morale cuvenite comisarului B., în baza titlului executoriu anterior menţionat.

Prin sintagma "producerea pagubei" din cuprinsul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, precum şi din cuprinsul prevederilor Instrucţiunilor M.I. nr. 830/1999, se înţelege existenţa unui prejudiciu cert, efectiv, iar caracterul cert al prejudiciului este generat de diminuarea patrimoniului Ministerului, cu sumele achitate conform hotărârii judecătoreşti.

Data constituirii creanţei terţului, pe cale judecătorească, nu poate fi considerată dată la care Ministerul a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei. Abia odată cu plata creanţei s-a produs efectiv prejudiciul şi s-a născut dreptul şi interesul autorităţii ministeriale de a demara procedurile de cercetare administrativă, în scopul stabilirii persoanelor vinovate de producerea prejudiciului şi a recuperării sumelor achitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului-reclamant, prin care acesta susţine că Ministerul a luat cunoştinţă de producerea pagubei la data pronunţării Deciziei civile nr. 4652/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, cel mai târziu, la data aprobării plăţii către creditorul menţionat în titlul executoriu, şi anume, 18 decembrie 2012. Aceste apărări sunt produsul unei interpretări eronate a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi a Instrucţiunilor M.I. nr. 830/1999, susţinerile intimatului-reclamant putând conduce la ipoteza inadmisibilă în care o cercetare administrativă ar trebui condusă anterior însăşi producerii prejudiciului.

Aşadar, Înalta Curte consideră că prima instanţă a interpretat corect prevederile legale, cu ocazia stabilirii datei de la care a curs termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, cu consecinţa constatării nedepăşirii termenului legal maxim de 120 de zile în care putea avea loc cercetarea administrativă şi înregistrarea actului de cercetare.

2. A doua critică a recurentului se referă la inexistenţa motivelor temeinic justificate pentru prelungirea termenului de cercetare, conform art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.

În această privinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a avut o seamă de argumente pentru care a apreciat asupra complexităţii verificărilor implicate de stabilirea situaţiei de fapt şi a persoanelor vinovate de producerea prejudiciului. Prelungirea termenului de efectuare a cercetării administrative a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în sensul emiterii notei-raport nr. 6.197 din 12 februarie 2013 care a fost aprobată înaintea expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1). De asemenea, pentru motive care vor fi expuse detaliat în cadrul analizei referitoare la îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii materiale, Înalta Curte apreciază,la rândul său, că stabilirea faptelor, a vinovăţiei şi a legături de cauzalitate între fapte şi prejudiciul produs, în cazul de faţă, au fost de natură a justifica prelungirea termenului cercetării administrative.

Înalta Curte, constatând legalitatea măsurii prelungirii termenului cercetării administrative şi desfăşurarea acestei cercetării în termenul cerut de lege, reţine că nu mai este cazul să analizeze caracterul termenelor prevăzute de art. 23 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 121/1998, respectiv dacă acestea sunt termene de prescripţie, cum susţine recurentul.

3. Cât priveşte nerespectarea cerinţei procedurale de chemare şi ascultare a recurentului-reclamant în etapa administrativă derulată de comisia de cercetare, Înalta Curte admite că citaţia nr. 665/1 nu corespunde exigenţelor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, întrucât recurentul-reclamant nu a fost chemat spre a da explicaţiile necesare derulării cercetării administrative, optându-se direct pentru varianta subsidiară, prevăzută de pct. 94 din Instrucţiuni (care are în vedere situaţia neprezentării persoanei chemate), respectiv pentru adresarea unei serii de întrebări de natură a lămuri aspectele factuale relevante pentru cercetarea administrativă.

Cu toate acestea, Înalta Curte socoteşte că instanţa de fond a concluzionat corect asupra neîncălcării dreptului la apărare al reclamantului având în vedere că: acesta a cunoscut existenţa cercetării administrative; avea posibilitatea să ceară să fie ascultat de comisia de cercetare, dacă aprecia că un răspuns la întrebările formulate de comisie nu este suficient pentru exercitarea deplină a dreptului său la apărare şi, de asemenea, i-a fost prezentat procesul-verbal de cercetare administrativă, în concept, putând formula obiecţiuni faţă de acesta.

Echitatea procedurii administrative, din perspectiva respectării dreptului la apărare, trebuie analizată în ansamblu. Recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, aspecte pe care ar fi vrut să le prezinte comisiei de cercetare. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că nechemarea sa a condus la o încălcare a dreptului la apărare.

4. Cât priveşte nemotivarea deciziei de imputare, instanţa de fond a concluzionat corect că nu pot fi primite criticile de nelegalitate invocate de reclamant pe temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 şi a prevederilor corelative din Instrucţiunile MI nr. 830/1999, raportat la existenţa şi aducerea la cunoştinţa efectivă a recurentului-reclamant a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x din 28 iulie 2014, în care sunt cosemnate concluziile comisiei de cercetare administrativă, respectiv motivele de fapt şi de drept ale angajării răspunderii materiale a reclamantului.

Cerinţa motivării actului administrativ este menită să răspundă imperativului cunoaşterii, în cazul de faţă, de către destinatarul acestuia, a argumentelor de fapt şi de drept pe care se bazează decizia autorităţii administrative. Or, recurentul -reclamant a cunoscut argumentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat decizia de imputare şi le-a putut combate în cadrul celor două căi de atac administrative succesive, pe care le-a urmat.

5. Ajungând la criticile referitoare la greşita constatare a îndeplinirii condiţiilor cumulativ cerute de lege pentru angajarea răspunderii materiale a recurentului-reclamant şi caracterul precar al cercetării administrative, Înalta Curte constată că argumentele recurentului, chiar dacă au fost numai succint expuse, sunt fondate, fiind de natură să conducă la casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei (a acţiunii în anulare) spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Aceasta pentru că analiza în fond a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile materiale realizată de instanţa de fond nu are acurateţea şi profunzimea pe care le-ar fi impus circumstanţele cauzei.

Atragerea oricărei forme de răspundere civilă presupune: stabilirea faptei/faptelor (ilicite), a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între fapte şi prejudiciul produs. Nu poate exista răspundere fără stabilirea raportului de cauzalitate între fapta (ilicită) şi prejudiciu şi, de asemenea, în situaţia în care mai multe fapte au concurat la producerea prejudiciului, relaţia cauzală complexă trebuie tratată în întregul ei.

Cu alte cuvinte, raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este, în acelaşi timp, şi criteriul sau elementul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei.

În speţă, sarcina lămuririi îndeplinirii condiţiilor răspunderii a revenit Comisiei de cercetare, iar instanţa de fond era datoare să verifice legalitatea şi temeinicia analizei întreprinse de Comisie.

S-a reţinut că fapta ilicită săvârşită de recurentul-reclamant constă în semnarea de către acesta, în calitate de secretar general al MAI, în exerciţiul unor puteri delegate de ministrul Administraţiei şi Internelor, a ordinelor nelegale, ce au fost anulate prin Decizia civilă nr. 4652 din 8 noiembrie 2012 a ÎCCJ - SCAF. Instanţa s-a referit şi la puterea de lucru judecat a deciziei menţionate, care a stabilit nelegalitatea ordinelor anulate.

În considerentele Deciziei nr. 4652/2012 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-au reţinut drept motive de anulare a celor două ordine (nr. II/3970 din 11 octombrie 2010 şi nr. II/4115 din 8 noiembrie 2010), semnate de recurentul-reclamant, următoarele: a) lipsa temeiului de drept pentru eliberarea din funcţie a comisarului B., raportat la prevederile art. 69 alin. (1) lit. a) - m) din Legea nr. 360/2002; b) indicarea greşită a cazului de încetare a raportului de serviciu prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999; c) împrejurarea că fişa postului lui B. nu cerea autorizaţie de acces la informaţii clasificate; d) nesocotirea art. 46 din Legea nr. 360/2002 întrucât s-a reţinut că B. nu a optat pentru ocuparea altei funcţii, ceea ce nu a corespuns situaţiei reale; e) neacordarea termenului de preaviz.

Raportat la precedentele consideraţii de ordin general şi particular, Înalta Curte constată că instanţa de fond a lăsat netratate o seamă de aspecte importante ale cauzei, ceea ce echivalează cu o omisiune de analiză necesară. Nu s-a urmărit dacă motivele de nelegalitate reţinute prin Decizia nr. 4652/2012 şi care, în esenţă, surprind, faptele ilicite care au condus la crearea prejudiciului, sunt sau nu toate şi, respectiv, în ce măsură sunt rezultatul unei exercitări defectuoase de către recurentul-reclamant a atribuţiilor sale.

Instanţa de fond: nu a stabilit care au fost atribuţiile recurentului-reclamant, raportat la fişa postului şi la delegarea de competenţă în temeiul căreia a semnat ordinele anulate; nu a lămurit dacă a existat sau nu o documentaţie prealabilă emiterii Ordinului nr. II/3970/11 octombrie 2010, întocmită de direcţia de specialitate a Ministerului şi care a fost rolul acestei documentaţii în producerea prejudiciului (adică, dacă au existat şi fapte ale unor terţe persoane care au condus la crearea prejudiciului); nu a stabilit circumstanţele care au condus la menţionarea în ordin a situaţiei nereale la care s-a referit Decizia nr. 4652/2012 (şi anume, opţiunea lui B. de a nu ocupa o altă funcţie); nu a remarcat neprezentarea de către intimatul-pârât (în cadrul documentaţiei administrative) a unor probe relevante pentru dezlegarea cauzei, respectiv răspunsurile recurentului-reclamant la întrebările Comisiei adresate prin citaţia din procedura administrativă, precum şi dovezile referitoare la demersurile Comisiei la Direcţia de Resurse Umane a Ministerului pentru lămurirea existenţei sau nu a documentaţiei prealabile emiterii ordinului anterior menţionat. În egală măsură, se impunea o analiză a răspunsului primit de Comisie de la direcţia de specialitate, respectiv să se stabilească dacă demersurile au fost suficiente din perspectiva atribuţiilor Comisiei de cercetare administrativă, datoare să stabilească persoanele vinovate de producerea prejudiciului.

Un alt aspect relevant în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii este să se lămurească dacă motivul de nelegalitate reţinut prin Decizia nr. 4652/2015 referitor la împrejurarea că fişa postului lui B. nu cerea autorizaţie de acces la informaţii clasificate se referă la conţinutul intrinsec al Ordinului II/3970/2010, semnat de recurentul-reclamant sau priveşte Ordinul anterior cu nr. II/2466 din 26 martie 2010, cine a fost emitentul acestui din urmă ordin şi care ar fi consecinţele eventualei identificări a unei contribuţii a acestui act la producerea prejudiciului/înlesnirea naşterii procesului cauzal.

6. Cât priveşte criticile aduse soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare, recurentul-reclamant arată că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut drept caz bine justificat împrejurarea nemotivării deciziei de imputare. Având în vedere confirmarea legalităţii sentinţei din perspectiva analizei acestui motiv de nelegalitate a actului administrativ, chiar pe fond, trimiţând la argumentele anterior expuse pentru care s- a considerat că decizia de imputare este motivată, Înalta Curte va respinge aceste critici, reţinând că soluţia asupra cererii de suspendare este legală raportat la prevederile art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, neexistând caz bine justificat care să conducă la suspendarea executării actului administrativ.

Pentru aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost pronunţată în baza unei cercetări insuficiente asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile materiale a recurentului-reclamant, din perspectiva prevederilor art. 22 şi următoarele din O.G. nr. 121/1998 şi a dispoziţiilor corelative din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, motiv pentru care nu este posibilă o analiză pe fond a criticilor corespunzătoare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se impune casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce priveşte acţiunea în anulare, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile materiale a reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2284 din 29 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată.

Trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe cererea de anulare a actelor administrative contestate.

Menţine soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare a aceloraşi acte administrative.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.

GGC - LM